Assignee's claim for construction payment affirmed after appeal rejected; limitation period ran from debtor's refusal to pay.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 748 din 18 aprilie 2011 Tribunalul Arad a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Regionala CFR Timişoara şi a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A. Arad, împotriva pârâtelor Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Regionala C.F.R. Timişoara, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

Între părţi s-a încheiat Contractul de execuţie nr. x/2001, reclamanta având calitatea de antreprenor, iar pârâtele de beneficiar, având ca obiect, executarea lucrărilor Staţia CF Arad, Clădire de călători, Reparaţii subsol şi la clădirea de călători, fiind stabilită durata de execuţie la 8 luni calendaristice.

Ulterior a fost încheiat Actul adiţional nr. x din 3 martie 2003 prin care s-a prevăzut necesitatea decalării termenului de execuţie a lucrărilor prevăzute în contract, dar şi lucrări de reabilitare reţele exterioare apă, respectiv Amenajare apartamente de serviciu, conform actului B. nr. x din 20 februarie 2003, valoarea totală actualizată a lucrărilor anterioare datei încheierii acestui act adiţional fiind de 237.209,1 euro, fără TVA, iar valoarea lucrărilor care fac obiectul actului adiţional urmând a se stabili conform contractului de bază.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii, care a concluzionat că la data de 20 septembrie 2010, apartamentele din clădirea C. sunt funcţionale şi locuite, perioada de efectuare a lucrărilor de execuţie la aceste apartamente este martie 2003 - octombrie 2004, iar valoarea lucrărilor efectuate de reclamantă la imobilul din litigiu este de 133.068,38 RON.

S-a reţinut că nu a avut loc recepţia lucrărilor, antreprenorul nu a respectat cerinţele impuse de art. 6 din Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 de aprobare a Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora în sensul că executantul trebuie să comunice investitorului data terminării tuturor lucrărilor prevăzute în contract, printr-un document scris confirmat de investitor, ori din înscrisurile de la dosar a rezultat că reclamanta nu a comunicat pârâtelor, data terminării tuturor lucrărilor, în vederea întocmirii procesului-verbal de recepţie.

Părţile nu au încheiat acest proces-verbal de recepţie finală, situaţie în care beneficiarul nu şi-a însuşit situaţiile de lucrări ale executantului, şi pe cale de consecinţă nici factura emisă la data de 23 octombrie 2008, neexistând aşadar obligaţia de plată a pârâtelor privitoare la contravaloarea acestei facturi.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtelor-intimate la plata sumei de 119.778,18 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate şi neachitate la obiectivul "amenajare apartamente de serviciu - aflate în clădire cazarma "L" - în temeiul facturii nr. x din 23 octombrie 2008, a prevederilor Contractului de execuţie nr. x/2001 şi a actului adiţional nr. x/2003, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 275 din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad şi a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă aşa cum a fost precizată; a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei suma de 119.778,18 RON; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 6513 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta CNCFR CFR S.A. Bucureşti şi CNCF "CFR" S.A. Sucursala Centrul Regional de Întreţinere şi Reparaţii Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 4771 din 4 decembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de recurente, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 114 din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Regionala CFR Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Regionalei CFR Timişoara şi a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 119.778,18 RON; a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune; a obligat pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti să plătească reclamantei-apelante suma de 6.513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 114 din 16 septembrie 2013 au declarat recurs pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 2621 din 23 septembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi a admis recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 114 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 182/A din 23 februarie 2015 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul formulat de către reclamanta S.C. A. S.A. prin administratori judiciari D. şi E. - Filiala Timiş împotriva sentinţei civile nr. 748 din 18 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special F. şi prin consorţiul format din D. şi E. - Filiala Timiş în calitate de administrator judiciar, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 493 din 8 martie 2016 a respins excepţia netimbrării recursului declarat de reclamanta-recurentă S.C. A. S.A. prin administrator special F., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special F. şi prin consorţiul format din D. şi E. - Filiala Timiş în calitate de administrator judiciar împotriva deciziei civile nr. 182/A din 23 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut în esenţă următoarele:

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel reţine că reclamanta S.C. A. S.A. nu mai deţine calitatea procesuală activă ca urmare a cesiunii de creanţă din 2 aprilie 2012, însă omite să introducă în cauză pe cesionara G., persoana care a devenit titulara dreptului pretins şi afirmat prin efectul cesiunii de creanţă.

Cât priveşte criticile referitoare la natura cesiunii intervenite între reclamanta-cedentă S.C. A. S.A. şi cesionara G. şi la confuzia pe care intimata o face între cesiunea de creanţă şi cesiunea de drepturi litigioase, instanţa supremă a reţinut că aceste aspecte au fost invocate pe cale de apărare de către S.C. A. S.A. în recursul soluţionat prin decizia nr. 2621 din 23 septembrie 2014 iar prin această decizia s-a statuat, fără echivoc, faptul că în patrimoniul S.C. A. S.A. nu se mai află dreptul dedus judecăţii, "acesta fiind cedat încă din data de 2 aprilie 2012 ca urmare a încheierii între părţi a contractului de cesiune de creanţă".

Prin decizia nr. 701/A din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul cesionării G., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Regionala CFR Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 748 din 18 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Arad; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Regionalei CFR Timişoara şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea precizată în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi a obligat pârâta să plătească cesionarei suma de 119.778,18 RON; a menţinut dispoziţia sentinţei atacate privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune; a obligat pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti să plătească cesionarei suma de 6513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă nu putea fi anterior comunicării către reclamantă a adresei nr. x din 12 noiembrie 2008, prin care pârâta-intimată a învederat că factura nr. x ICIM din 23 octombrie 2008 în valoare de 119,778,18 RON nu poate fi achitată, întrucât situaţiile de lucrări nu sunt confirmate de personalul Sucursalei Regionale CF Timişoara, iar procesele-verbale de recepţie calitativă nu sunt semnate de reprezentanţii beneficiarului.

Între părţi a existat o corespondenţă, apelanta-reclamantă solicitând în mai multe rânduri pârâtei-intimate să achite contravaloarea lucrărilor, iar factura fiscală nr. x ICIM în valoare de 119.778,18 RON a fost emisă la data de 23 octombrie 2008.

Doar atunci când pârâta-intimată şi-a exprimat în mod ferm şi neechivoc refuzul de a achita contravaloarea lucrărilor se poate aprecia că a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 noiembrie 2009, astfel că aceasta nu este prescrisă, excepţia fiind soluţionată în mod corect de prima instanţă.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin expertiza efectuată, precum şi prin celelalte probe administrate s-a dovedit că apelanta-reclamantă a executat lucrările consemnate în factura nr. x din 23 octombrie 2008, dar pârâta-intimată în mod netemeinic nu a acceptat situaţia de lucrări şi nu a procedat la achitarea facturii respective.

În aceste condiţii, nu poate fi primită motivarea potrivit căreia se impune respingerea acţiunii, tocmai pe considerentul lipsei aprobării acestor înscrisuri.

Beneficiarul ar putea să amâne pe o durată nedeterminată îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, prin refuzul său de a accepta situaţiile de lucrări şi facturile fiscale emise în temeiul acestora.

Acţiunea nu este nici prematură, dreptul subiectiv al apelantei-reclamante devenind actual în momentul în care s-a constatat refuzul ferm al pârâtei-intimate de a participa la realizarea recepţiei şi de a semna procesul-verbal.

Împrejurarea că lucrările au fost executate cu întârziere nu poate justifica refuzul de plată al pârâtei-intimate, acest aspect putând avea alte consecinţe juridice, cum ar fi obligarea apelantei-reclamante la penalităţile prevăzute în contract într-o asemenea situaţie.

În speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, respectiv prin neîndeplinirea de către pârâta-intimată a obligaţiei sale contractuale de a achita contravaloarea lucrărilor efectuate de apelanta-reclamantă, acesteia i s-a produs un prejudiciu, între faptă şi prejudiciu existând raport de cauzalitate, iar fapta este una culpabilă.

S-a constatat că prin contractul de cesiune de creanţă încheiat la data 2 aprilie 2012 apelanta-reclamantă şi-a cedat creanţa a cărei valorificare face obiectul prezentului dosar, cesionarei G.

Ca urmare a deciziei nr. 493 din 8 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această cesionară a fost introdusă în cauză.

Împotriva deciziei nr. 701/A din 28 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În mod eronat s-a dispus introducerea în cauză a cesionarei G.

Obligaţia instanţei era aceea de a pune în discuţia părţilor o eventuală intervenţie forţată a cesionarei, în condiţiile în care niciuna dintre părţile interesate nu a formulat o cerere de translatare a calităţii procesuale active pe parcursul procesului.

Dacă s-ar fi analizat contractul de cesiune de creanţă, s-ar fi observat că cesionar al contractului este CIA G. şi nu persoana fizică G..

Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa s-a raportat greşit la termenul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă ca fiind refuzul recurentei de a efectua plata, acesta neputând constitui un termen întreruptiv al dreptului a cărei acţiune se prescrie.

Prin actul adiţional nr. x/2003, termenul de finalizare a lucrărilor era 31 decembrie 2003, iar antreprenorul nu a solicitat încheierea unui alt act adiţional.

Efectuarea recepţiei cade în sarcina antreprenorului, iar potrivit obligaţiilor stabilite în cuprinsul H.G. din 1994, acesta cădea în sarcina antreprenorului, care a manifestat pasivitate, motiv pentru care prescripţia sancţionează creditorul încă de la terminarea lucrărilor, câtă vreme lipseşte procesul-verbal de recepţie finală.

Societatea recurentă nu a refuzat ferm o asemenea recepţie prim actul nr. x/2008.

Data curgerii prescripţiei este data terminării lucrărilor şi nu data actului nr. x din 12 noiembrie 2008, când instanţa de apel a constatat un refuz al recepţiei finale.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În analizarea fondului cauzei instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că recepţia unei lucrări este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi nu făcut dovada că a organizat- începerea recepţiei în 15 zile de la notificarea terminării lucrărilor.

Mai mult, nu a făcut nici măcar dovada notificării lucrărilor, ci arată că a trimis cartea tehnică a construcţiilor. Apelanta nu a făcut dovada executării lucrărilor.

Se solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare cu evocarea fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi în subsidiar ca fiind neîntemeiată.

În cauză, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acestuia, anularea deciziei recurate şi pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a dispus în mod legal introducerea în cauză a cesionarei având în vedere contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 2 aprilie 2012. Pe de altă parte, prin decizia nr. 493 din 8 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus introducerea în cauză a cesionarei, iar potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Aşadar, introducerea în cauză a cesionarei s-a dispus printr-o decizie de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că instanţa de apel trebuia să ţină seama de această dispoziţie.

Faptul că s-a dispus introducerea în cauză a cesionarei G. şi nu CIA - G. aşa cum este în contractul de cesiune, apare ca fiind o eroare materială şi nicidecum o încălcare a normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.

În realitate, recurenta invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie soluţionată prin sentinţa pronunţată în fond de Tribunalul Arad.

Recurenta nu a formulat apel împotriva acestei sentinţe şi nici pe parcursul ciclurilor procesuale următoare, astfel că problema prescripţiei nu s-a mai pus în niciuna din deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată de Regionala CFR Timişoara, iar aceasta nu mai are calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a invocat la instanţa de fond excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată.

Nu în ultimul rând, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea contractuală, în mod corect s-a reţinut că acţiunea a fost formulată în termen.

Aceasta deoarece excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată prin sentinţa comercială nr. 731 din 14 aprilie 2009, sentinţă irevocabilă prin nerecurare, instanţa reţinând incidente prevederile art. 1 alin. (1), (3) şi 7 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit câtă vreme suntem în prezenţa unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 701/A din 28 septembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 1 noiembrie 2018.