State Capital Contribution Delay Claim Rejected as Hypothetical Loss Precluded Post-Performance

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2007, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 9.671.328 USD, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul direct, efectiv (damnum emergens) suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005. De asemenea, reclamanta a mai cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa comercială nr. 4139/21.03.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 397/19.09.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. a fost respins ca nefondat.

Prin decizia nr. 1172/07.04.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 397/19.09.2008, fiind casată decizia recurată şi sentinţa nr. 4139/21.03.2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială.

Înalta Curte a interpretat dispoziţiile art. 3.2 din contractul de tranzacţie nr. x/25.11.2005 în sensul că părţile au renunţat numai la drepturile şi pretenţiile, astfel cum sunt acestea definite în cadrul tranzacţiei, faţă de B. S.A., întrucât toate drepturile şi obligaţiile acesteia au fost preluate de AVAS.

Cauza a fost înregistrată în vederea rejudecării pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Prin precizările depuse la termenul din 22.01.2010, reclamanta a arătat că în prezenta cauză, prejudiciul efectiv reprezintă micşorarea patrimoniului convenit a se realiza pentru creditor pentru anul 2005, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor prin faptul că valoarea care trebuia să intre în patrimoniul creditorului nu a mai intrat. Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată este obligarea AVAS la suportarea pierderilor efective suferite de S.C. A. S.A. ca urmare a micşorării patrimoniului convenit a se realiza pentru anul 2005, consecinţă a neîndeplinirii de către pârâtă la scadenţă, întocmai şi în natură, a obligaţiilor asumate prin Convenţia-cadru nr. 1345 din 08.11.1996.

Prin precizările depuse la termenul din 12.03.2010, reclamanta a arătat că temeiul juridic al cererii sale îl reprezintă prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa comercială nr. 12959 din 10.12.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 13 din 16.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2011 a fost admis apelul formulat reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 7.12.2009 şi a sentinţei comerciale nr. 12959 din 10.12.2010, s-a dispus anularea încheierii pronunţate la data de 7.12.2009 şi a sentinţei comerciale atacate şi s-a acordat termen pentru evocarea fondului.

În urma evocării fondului, prin decizia nr. 32/28.01.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2011, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost obligată pârâta AVAS să plătească reclamantei S.C. A. S.A. suma de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plăţii, funcţie de cursul oficial leu - dolar stabilit de BNR, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei Cadru nr. 1345 din 8.11.1996.

Prin decizia nr. 1591 din 7.05.2014 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost modificată decizia nr. 13/16.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a fost anulată încheierea de şedinţă din 7 decembrie 2009 şi sentinţa comercială nr. 12959/10.12.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Bucureşti şi în consecinţă a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 32 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată.

În motivare, Înalta Curte a reţinut ca prin decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza finală, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa nu putea anula sentinţa apelată şi evoca fondul în condiţiile în care părţile au solicitat trimiterea cauzei în faţa primei instanţe, ci era obligată ca, după desfiinţarea hotărârii instanţei de fond, să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cererea urmând a fi soluţionată de un alt complet de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 6.04.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7039/10.12.2015 această instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, după cum reclamanta a precizat în mod expres, temeiul juridic al pretenţiilor sale îl reprezintă prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor din ziua în care trebuia să facă vărsământul.

Aşadar, textul legal citat are ca obiect de reglementare ipoteza în care asociatul nu îşi execută la termen obligaţia de a depune aportul la capitalul social. Pentru situaţia aportului în numerar, relevantă în cauza de faţă, asociatul este obligat, pe de o parte, la plata dobânzilor cu începere de la data scadenţei obligaţiei de depunere a aportului, şi, pe de altă parte, la acoperirea prejudiciului cauzat prin nedepunerea la termen a aportului. Este vorba deci, în cele două situaţii, despre obligaţia asociatului de a plăti daune interese moratorii, menite a sancţiona prejudiciul produs ca efect al întârzierii înseşi în executarea obligaţiei de vărsare a aportului subscris, şi despre obligaţia asociatului de a plăti daune interese compensatorii, în situaţia în care, pe lângă prejudiciul cauzat prin simpla întârziere, societatea creditoare a mai suferit şi alte prejudicii.

Obiectul cauzei de faţă, astfel cum a fost el definit de reclamantă, îl constituie daunele interese compensatorii menite să acopere prejudiciul efectiv suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiei de vărsare la termenele convenite a aportului social subscris. Cu alte cuvinte, reclamanta susţine că, pe lângă prejudiciul rezultat din simpla întârziere a executării obligaţiei de vărsare a aportului, care a avut drept efect lipsa folosinţei sumei datorate cu titlu de aport de acţionar, prejudiciu cuantificat de legiuitor la nivelul dobânzii legale, a mai suferit şi o altă pierdere, la acoperirea căreia solicită ca pârâta să fie obligată.

Reclamanta a arătat în cuprinsul precizărilor depuse la data de 22.01.2010 ca "prejudiciul efectiv suferit reprezintă micşorarea patrimoniului convenit a se realiza pentru creditor pentru anul 2005" […] ca urmare a faptului că "valoarea care trebuia să intre în patrimoniul creditorului nu a mai intrat".

Reclamanta a indicat drept punct de plecare în determinarea cuantumului cu care s-a diminuat patrimoniul convenit a se realiza pentru A. în anul 2005 Planul de Afaceri întocmit de C. şi studiul de evaluare a companiei A. întocmit de autoarea pârâtei.

Aşa după cum rezultă din Planul de Afaceri, a arătat reclamanta, valoarea A. la nivelul anului 2005, stabilită prin metoda capitalizării rezultatelor, ar fi fost de 303.141.500 USD.

Aşa după cum se precizează însă în cuprinsul planului de afaceri, această valoare ar fi urmat să fie atinsă în cazul în care proiecţiile planului de afaceri ar fi fost confirmate de realitate. Planul de afaceri a utilizat, de exemplu "proiecţia veniturilor (1996-1999)" pentru "cazul de baza" sau pentru "cazul cel mai grav", proiecţie care se bazează, în fiecare din cele doua situaţii, de exemplu, pe un anumit grad de încărcare al aeronavelor care ar fi urmat să fie operate de A., pe "presupuneri asupra costurilor", care se bazează pe un nivel estimat al chiriilor aeronavelor, pe o estimare a evoluţiei salariului mediu, pe un inventar estimat de piese de schimb sau pe o estimare a investiţiilor necesare în mijloacele fixe, pe o estimare a fluxurilor de numerar, pe "estimări ale costurilor de operare şi economiile rutelor".

În mod asemănător, studiul de evaluare a companiei A. conţine o "prognoză privind evoluţia companiei A. în perioada 1996-2005" efectuată pe baza unui "scenariu de evaluare".

Reclamanta a cuantificat prejudiciul pretins la suma de 9.971.328 USD pentru anul 2005, adică 805.944 USD pe lună. Pentru determinarea acestei valori reclamanta a plecat de la valoarea pierderilor directe estimate pentru perioada 1.04.1997-31.03.2003 (72 de luni), în sumă de 65.217.750 USD. Această valoare a fost extrapolată şi pentru perioada ulterioară, cuprinsă între 1.04.2003 şi 30.06.2004 (15 luni, adică 1,25 ani), cu aplicarea unei dobânzi de 6% pe an, pe baza formulei de calcul: 65.217.750 USD x 0,06/365 x 1,25 ani = 70.117.122 USD, de unde rezultă o medie lunară de 805.944 USD (=70.117.122 USD/87 luni [adică 1.04.1997-30.06.2004]).

A mai avut în vedere prima instanţă că faţă de cele reţinute prin decizia nr. 1591/7.05.2014 pronunţata de ICCJ, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, obligatorie pentru judecătorii fondului (art. 315 alin. (1) C. proc. civ.) rezultă că toate actele de procedură efectuate de Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de rejudecare în fond sunt nule; art. 106 C. proc. civ. prevede în acest sens că anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Or, în mod clar, actele de procedură efectuate de Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de rejudecare nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, din moment ce Înalta Curte a apreciat că reţinerea cauzei spre rejudecare a avut drept efect privarea părţilor de un grad de jurisdicţie.

Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat că expertiza efectuată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de rejudecare în fond, nu poate fi valorificată ca probatoriu, aşa cum a susţinut reclamanta la termenul din data de 12.11.2015.

În orice caz, prima instanţă a apreciat că expertiza administrată în faţa Curţii de Apel Bucureşti nu ar fi fost de natură a susţine pretenţiile reclamantei, astfel cum au fost acestea delimitate şi calificate.

Expertiza a avut drept obiectiv propus de reclamantă stabilirea întinderii prejudiciului direct suferit de către A. în perioada 1.01.2005-31.12.2005 ca urmare a neîndeplinirii de către D. a obligaţiilor de vărsare la termenele convenite a aportului în numerar la capitalul social al A..

Expertul a avut drept punct de pornire Planul de Afaceri A. S.A. întocmit de C. şi studiul de evaluare a companiei A. întocmit de D. S.A. şi a reţinut ca, în mod cert, decizia investiţională a D. a fost luată pe baza studiului de evaluare a companiei A. având ca perioadă de referinţă 1995-2005. Cele două studii menţionate, a mai constatat expertul, au generat trei versiuni privind evoluţia A., respectiv versiunea gravă şi versiunea moderată în cazul studiului E. şi versiunea optimistă în cazul studiului D.. Pentru întocmirea celor două studii autorii acestora au luat în calcul o prognoză de evoluţie a unor indicatori economici consideraţi relevanţi (veniturile şi profitul brut).

Pentru a verifica măsura în care prognozele din cele două studii au fost confirmate de realitate, expertul a analizat evoluţia reală a transportului de pasageri în Romania şi evoluţia veniturilor a două companii de transport aerian, F. şi G.. Procedând în acest fel expertul a concluzionat că prejudiciul direct creat A. în perioada 1.01.2005-31.12.2005 este echivalent profitului net nerealizat de companie în anul fiscal 2005, în suma de 9.995.845 USD.

Instanţa de fond a constatat însă că nu aceasta este descrierea pe care reclamanta a dat-o prejudiciului direct pretins suferit şi a cărui acoperire a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În cauza de faţă, având ca obiect daune interese compensatorii pentru prejudiciul efectiv suferit, reclamanta nu a definit prejudiciul ca fiind profitul net nerealizat în anul 2005. Această definiţie, a profitului net nerealizat în anul 2005, a fost atribuită de reclamantă prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, care a făcut obiectul cererii înregistrate distinct, sub nr. x/2007, soluţionată în defavoarea reclamantei prin sentinţa comercială nr. 4856/03.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi, respectiv, a recursului.

Prin urmare, raportul prin care expertul a cuantificat întinderea prejudiciului direct suferit de reclamantă în anul 2005 la nivelul profitului net nerealizat nu răspunde obiectivului stabilit de instanţă la solicitarea reclamantei, de a cuantifica întinderea prejudiciului direct, astfel cum a fost acesta definit de reclamantă în cererea formulată şi precizată în cauza de faţă.

Reclamanta a pornit în procesul de determinare a câtimii prejudiciului direct suferit de la cele două studii efectuate anterior, Planul de Afaceri întocmit de C. şi studiul de evaluare a companiei A. întocmit de D.. Aceste lucrări au prognozat, pe baza unei evoluţii prezumate a anumitor indicatori consideraţi relevanţi, o anumită evoluţie a situaţiei financiare a companiei A.. La momentul la care au fost întocmite, aceste studii nu au reprezentat altceva decât nişte presupuneri documentate. Pentru a dovedi caracterul cert al pretenţiilor afirmate, reclamanta era datoare să demonstreze că ipotezele pe care cele două prognoze au fost întemeiate au fost confirmate de realitate - că indicatorii relevanţi au evoluat, într-adevăr, aşa cum se prognozase. Reclamanta nu a solicitat o probă cu o asemenea teză. Doar după dovedirea în prealabil a evoluţiei indicatorilor relevanţi conform prognozelor din cele două studii luate ca referinţă, reclamanta ar fi urmat să propună administrarea unei probe cu expertiza contabilă prin care să fie determinată câtimea exactă a prejudiciului.

Pârâta a susţinut în cererea de recurs, soluţionată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1591/7.05.2014, că suma pretinsă de reclamantă cu titlu de prejudiciu direct pretins suferit în perioada 1.01.2005-31.12.2005 reprezintă ajutor de stat ilegal, astfel că nu poate fi acordată.

Înalta Curte a calificat această cerere ca fiind nu un motiv nou de recurs, ci o cerere nouă, distinct formulată în dosarul cauzei şi care trebuie cercetată judecătoreşte cu respectarea tuturor principiilor de drept, inclusiv a aceluia de parcurgere a tuturor gradelor de jurisdicţie.

Cercetând, în executarea dispoziţiei instanţei de control judiciar, pentru prima dată apărarea formulata de pârâtă, Tribunalul a constatat că este vorba, în această situaţie, despre o nouă apărare, care nu a fost expusă în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe în condiţiile art. 115 şi art. 118 C. proc. civ. Or, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neîndeplinirea unui act de procedură în termenul legal atrage decăderea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A., solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul de a se dispune admiterea acţiunii introductive şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei H. la plata către reclamantă a sumei de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei Cadru nr. 1345/08.11.1996, şi de încălcare, în acest fel, a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 125 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7039/10.12.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a apreciat ca fiind fondat motivul de apel de la pct. 1, prin care se invocă faptul că în mod greşit Tribunalul a constatat că expertiza efectuată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de rejudecare în fond, nu poate fi valorificată probatoriu.

S-a avut în vedere că această expertiză a fost încuviinţată şi administrată de Curte în al doilea ciclu procesual, după ce prin decizia nr. 13/16.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2011 a fost admis apelul formulat reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 7.12.2009 şi a sentinţei comerciale nr. 12959/10.12.2010, s-a dispus anularea încheierii pronunţate la data de 7.12.2009 şi a sentinţei comerciale atacate şi s-a acordat termen pentru evocarea fondului.

Faptul că prin decizia nr. 1591/7.05.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziilor nr. 13/16.01.2012 şi nr. 32/28.01.2013 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti nu conduce la imposibilitatea valorificării din punct de vedere probatoriu a expertizei contabile efectuate de instanţa de apel.

S-a reţinut că potrivit art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, în prezenta cauză, pronunţând decizia nr. 1591/2014 Înalta Curte nu a dispus cu privire la legalitatea probei cu expertiză, la necesitatea readministrării acesteia sau a altor mijloace de probă şi nici cu privire la administrarea unor mijloace noi de probă, astfel că expertiza efectuată în apel în al doilea ciclu procesual rămâne câştigată cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât soluţia de admitere a recursului nu a fost nicidecum determinată de modul de administrare a probatoriului, ci de faptul că instanţa de apel nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

S-a constatat şi că, mergând pe linia de idei promovată de tribunal şi susţinută de apelanta reclamantă, ar trebui ca nici celelalte mijloace de probă administrate în al doilea ciclu procesual al apelului să nu fie considerate ca făcând parte din materialul probator al cauzei; observându-se aici însă o fragmentare a firului logic, în condiţiile în care atât tribunalul cât şi apelanta A. au în vedere doar eliminarea expertizei, nu şi a înscrisurilor, iar o asemenea diferenţiere între mijloacele de probă administrate în al doilea apel nu se justifică.

Nici prevederile art. 106 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. avute în vedere de prima instanţă, la care face de asemenea referire şi intimata în întâmpinare, nu sunt de natură să conducă la o altă soluţie. Potrivit acestui text de lege, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.

Rezultă aşadar că legiuitorul a dorit ca nulitatea unui act de procedură să nu atragă şi nulitatea unui act anterior/ulterior, în situaţia în care acestea sunt independente faţă de actul nul.

Faptul că decizia din apel nr. 32/2013 a fost casată este însă independent de proba cu expertiză contabilă, admiterea recursului neavând nici cea mai mică legătură cu probele administrate în cauză, ci doar cu modul de aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) respectiv 2 din vechiul C. proc. civ., astfel că proba cu expertiză apare ca având caracter de sine stătător.

Cu toate acestea, simplul fapt că acest motiv de apel este fondat nu determină admiterea căii de atac, în condiţiile în care celelalte nu sunt întemeiate, iar Tribunalul nu doar că a intrat în judecata fondului, ci a arătat şi motivele pentru care în orice caz proba cu expertiză contabilă nu ar fi fost de natură să susţină pretenţiile reclamantei.

Cât priveşte celelalte motive de apel invocate de apelanta A. S.A., Curtea, considerându-le nefondate, le-a răspuns printr-o serie de considerente comune.

Astfel, s-a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în temeiul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 obligarea pârâtei AVAS (în prezent H.), la plata sumei de 9.671.328 USD, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul efectiv (damnum emergens) suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005.

Autoarea pârâtei (fosta D. SA) şi-a asumat prin Actul adiţional şi Convenţia-cadru autentificate la BNP I. sub nr. x/08.11.1996, respectiv 1345/08.11.1996 obligaţia de a vărsa suma de 20.800.000 USD ca aport social al S.C. A. S.A. pentru cele 2.000.000 acţiuni nou emise de către reclamantă, vărsămintele urmând a fi efectuate eşalonat în intervalul octombrie 1996 - august 1998.

Intimata pârâtă nu şi-a executat obligaţia de vărsare a aportului conform graficului convenit, şi a vărsat, până la 11.12.1996, doar suma de 6.800.000 USD, diferenţa de 14.000.000 USD nefiind achitată până la termenul limită din august 1998.

Ulterior, ca urmare a faptului că prin decizia comercială nr. 815/26.10.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială, irevocabilă s-a încuviinţat executarea silită a debitoarei AVAS pentru suma de 14.000.000 USD şi dobânzi legale aferente acestei sume începând cu data de 10.10.2002, pârâta a semnat contractul de tranzacţie nr. x/25.11.2004, prin care s-a obligat să achite către apelanta reclamantă suma ce face obiectul deciziei nr. 815/26.10.2004.

Ca urmare, prin ordinul de plată nr. x din data de 30.11.2004 AVAS a achitat către apelanta A. echivalentul în RON al sumei de 15.680.000 USD (diferenţa restantă la aport de 14.000.000 USD şi dobânzile aferente).

Rezultă aşadar că, atât timp cât intimata pârâtă a vărsat integral, la data de 30.11.2004, aportul la care s-a obligat prin Convenţia cadru şi Actul adiţional, apar ca nefondate susţinerile apelantei reclamante în sensul că ar fi suferit un prejudiciu efectiv (damnum emergens) în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a întârzierii depunerii aportului social, în condiţiile în care prejudiciul invocat este aferent unei perioade în care intimata deja nu mai era în întârziere (astfel cum are în vedere art. 65 alin. (2) din Legea 31) cu depunerea aportului social, acesta fiind vărsat în integralitate, împreună cu dobânda legală aferentă, încă din luna noiembrie 2004.

S-a mai avut în vedere că, prin precizările depuse la termenul din 22.01.2010, reclamanta a arătat că prejudiciul pe care îl pretinde reprezintă pierderile efective suferite de A. S.A. ca urmare a micşorării patrimoniului convenit a se realiza pentru anul 2005, consecinţă a neîndeplinirii de către pârâtă la scadenţă, întocmai şi în natură, a obligaţiilor asumate prin Convenţia-cadru nr. 1345/08.11.1996.

A mai arătat reclamanta că Planul de afaceri întocmit de C. la 08.08.1996 şi Studiul de evaluare al S.C. A. S.A. pentru perioada 1996-2005 întocmit de A. la data de 12.09.1996 "constituie punctul de plecare în determinarea cuantumului cu care s-a diminuat patrimoniul convenit a se realiza pentru A. S.A. în anul 2005 dacă autoarea pârâtei ar fi efectuat vărsămintele de aport social subscris conform Convenţiei-cadru nr. 1345/08.11.1996".

Prin precizările depuse la termenul din 12.03.2010, reclamanta a indicat că la determinarea prejudiciului invocat a pornit de la suma de 65.217.750 USD pierderi directe estimate pentru perioada 01.04.1997 - 31.03.2003 (72 luni) prin Anexa 3 la Raportul "Pierderi estimative trecute şi viitoare considerate la 31 martie 2003", realizat de J., Canada.

Pornind de la această sumă de 65.217.750 USD, care a fost actualizată, A. a obţinut o medie lunară de 805.944 USD/lună, astfel că prin înmulţirea acesteia cu 12 (corespunzător celor 12 luni ale intervalului 01.01.2005 - 31.12.2005) a obţinut suma solicitată prin acţiune de 9.671.328 USD.

S-a observat aşadar că atât în cererea de chemare în judecată cât şi în precizările ulterioare reclamanta a înţeles să solicite în realitate strict prejudiciul estimat prin înscrisurile menţionate anterior, din moment ce toate aceste înscrisuri nu reprezintă decât planuri de afaceri, studii de evaluare, rapoarte de pierderi estimative şi, mai mult, toate sunt anterioare perioadei de referinţă.

Aceste înscrisuri nu doar că sunt anterioare perioadei pentru care se solicită repararea prejudiciului (anul 2005), dar sunt şi estimări ale situaţiei economico-financiare ale societăţii reclamante.

În consecinţă, rezultă că prejudiciul pretins de către apelanta reclamantă, astfel cum a fost acesta descris prin cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare, nu se încadrează în sfera lui damnum emergens, care are în vedere strict pierderea efectiv suferită de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, iar nu doar o pierdere eventuală, estimată pe baza unor prognoze şi evoluţii viitoare, astfel cum s-a solicitat în speţă.

Nici expertiza contabilă efectuată în apel în al doilea ciclu procesual şi pe care apelanta a invocat-o în motivele de apel nu a fost considerată relevantă, din moment ce prin acel raport s-a stabilit că prejudiciul creat reclamantei A. pe perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 este echivalent profitului net nerealizat de companie în anul fiscal 2005, respectiv 9.995.845 USD.

Or, profitul net nu se subsumează pierderii efective, ci beneficiului nerealizat (lucrum cessans), întrucât reprezintă un câştig care nu a mai putut fi realizat.

A mai constatat instanţa de apel că, aşa cum s-a observat în mod corect de către prima instanţă, cererea reclamantei A. S.A. de a fi obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la acoperirea foloaselor nerealizate (lucrum cessans) în sumă de 16.525.992 USD, reprezentând profitul net nerealizat suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, a făcut deja obiectul unei alte cauze (dosarul nr. x/2007 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială). Prin sentinţa comercială nr. 4856 din 03.04.2008 cererea înregistrată sub nr. x/2007 a fost respinsă ca neîntemeiată, sentinţa rămânând irevocabilă.

De asemenea, Curtea a mai constatat că în mod nefondat apelanta face referire la prezumţia puterii de lucru judecat a sentinţei comerciale nr. 9171/29.09.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, hotărâre rămasă irevocabilă.

S-a reţinut că prin această sentinţă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care, în baza dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.671.328 USD în echivalent RON, reprezentând prejudiciul efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004 - 31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei-cadru nr. 1345/08.11.1996.

Contrar celor susţinute de către apelantă, între acea cauză şi prezenta nu există doar o singură diferenţă, respectiv perioada de timp pentru care este solicitată acoperirea prejudiciului efectiv. S-a avut în vedere astfel şi faptul că, prin ordinul de plată nr. x din data de 30.11.2004, AVAS a achitat către apelanta A. echivalentul în RON al sumei de 15.680.000 USD (diferenţa restantă la aport de 14.000.000 USD şi dobânzile aferente). Aşadar, dacă în cazul sentinţei comerciale nr. 9171/29.09.2010 era vorba de anul 2004, când obligaţia de efectuare a vărsămintelor nu fusese integral executată, în anul 2005 aportul fusese vărsat de intimata pârâtă în întregime, astfel încât cele statuate prin sentinţa 9171 nu se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului.

Împotriva deciziei civile nr. 125 din 23.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a apelului formulat şi a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei pârâte la plata către A. a sumei de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs va aprecia că este necesară administrarea de probe noi, respectiv a unei noi expertize de specialitate pentru determinarea prejudiciului efectiv suferit de A., solicită casarea deciziei recurate şi a încheierii din 28 noiembrie 2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

În cererea de recurs, recurenta A. S.A. face o expunere pe larg a obiectului dedus judecăţii, a istoricului soluţiilor pronunţate în cauză precum şi a situaţiei de fapt.

În ce priveşte motivele de recurs, se arată că o primă critică priveşte nesocotirea de către instanţa de apel a puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 9171 din 29 septembrie 2010. Astfel, se arată că în aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg sub acest aspect, precum şi a Deciziilor Curţii Constituţionale, instanţele fondului erau ţinute de considerentele ce se impun cu putere de lucru judecat, cuprinse în sentinţa civilă irevocabilă nr. 9171.

Se arată că, faţă de efectul puterii de lucru judecat, instanţele fondului nu aveau dreptul de a trece peste cele deja tranşate irevocabil, mai cu seamă prin prisma identităţii de raţiune a celor două litigii, respectiv cel pendinte şi dosarul nr. x/2007, identităţii de cauză juridică, identităţii apărărilor formulate de părţi, singura diferenţă fiind reprezentată de individualizarea în timp a prejudiciului efectiv suferit de A., în litigiul pendinte anul 2005, în cel opus cu putere de lucru judecat anul 2004.

Susţine recurenta că astfel, cauza juridică a cererii de chemare în judecată este comună celor două litigii, fapta ilicită a fost stabilită cu putere de lucru judecat şi este comună celor două cauze, prejudiciul efectiv comportă aceeaşi raţiune, înţelegerea şi definirea noţiunii fiind esenţial comună, prejudiciul individualizat şi legătura de cauzalitate stabilită prin sentinţa nr. 9171 priveşte anul 2004, iar nu anul 2005 ca în prezenta cauză, restul elementelor fiind identice, după cum rezultă din considerentele sentinţei, menţinute şi întărite de decizia 201 din 14 aprilie 2011 de menţinere a sentinţei civile nr. 9171 din 29 septembrie 2010.

Rezultă deci, că fapta ilicită, instituţia prejudiciului efectiv, legătura de cauzalitate şi cauza juridică sunt identice în cele două cauze şi, deci, se opun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, iar dovedirea acestui prejudiciu al A. prin expertiză contabilă este un imperativ.

Se mai arată faptul că pe lângă încălcarea puterii de lucru judecat, decizia recurată este şi contradictorie, pentru că deşi instanţa de apel susţine că pretenţiile din prezenta cauză nu pot fi primite faţă de plata aportului la 25 noiembrie 2004, totuşi nu explică de ce cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2007 a fost admisă pentru prejudiciul efectiv aferent întregului an 2004, deci până la 31 decembrie 2004, cu încă o lună şi 5 zile după data plăţii.

Printr-o interpretare subiectivă şi nelegală, instanţa de apel susţine că de fapt prin acţiunea şi precizările formulate, A. S.A. în prezenta cauză solicită un beneficiu nerealizat.

Decizia nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a Curţii de Apel cuprinde astfel motive contradictorii, aduce atingere siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti, încalcă puterea lucrului judecat, nesocoteşte principiul rolului activ al judecătorilor, înlătură principiul disponibilităţii, fiind astfel incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Mai susţine recurenta şi o încălcare implicită a puterii de lucru judecat din perspectiva art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme societăţii A. i-a fost deja recunoscut cu putere de lucru judecat prejudiciul efectiv suferit între data de 26 noiembrie 2004 - 31 decembrie 2004. Or, este limpede că, faţă de data plăţii, respectiv 25 noiembrie 2004, H. a fost obligată cu putere de lucru judecat la repararea unui prejudiciu ivit ulterior datei depunerii aportului.

Referitor la interpretarea şi aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se mai arată că instanţa de apel înţelege practic dreptul societăţii de a-i fi reparat prejudiciul constând în daune-interese şi limitând nelegal răspunderea asociatului vinovat doar la plata aportului şi a dobânzii legale, din moment ce nu ar mai putea fi ţinut răspunzător pentru niciun prejudiciu adus societăţii începând cu ziua plăţii făcută peste termen.

Din interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă însă că daunele-interese ce pot fi cerute de societate acţionarului rău-platnic sunt de două feluri, iar acestea se pot cumula: daune stabilite la nivelul dobânzii, care nu trebuie dovedite şi care curg de drept, precum şi daune care trebuie dovedite potrivit dreptului comun. Ca atare, instanţa era ţinută să analizeze şi să constate faptul că prejudiciul efectiv suferit de A. s-a produs inclusiv ulterior datei la care, cu o întârziere de peste 6 ani, H. a depus aportul la care s-a obligat, în opinia recurentei fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ.

Mai critică recurenta decizia atacată şi sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat a încheierii din 9 aprilie 2012 din dosarul nr. x/2011 de stabilire a utilităţii, pertinenţei şi concludenţei expertizei judiciare administrate în cauză, încălcarea caracterului interlocutoriu al încheierii din 28 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015 şi încălcarea îndatoririi judecătorului de a stărui la aflarea adevărului.

Astfel, susţine recurenta că s-a reţinut deja cu autoritate de lucru judecat utilitatea, pertinenţa şi concludenţa expertizei prin încheierea din 9 aprilie 2012 dată în dosarul nr. x/2011, şi după cum a reţinut şi instanţa prin decizia recurată, expertiza menţionată este câştigată cauzei.

Ca atare, este stabilit cu autoritate de lucru judecat că proba cu expertiză administrată este utilă, concludentă şi pertinentă, că obiecţiunile formulate de H. au fost respinse irevocabil şi că expertiza a rămas definitivă.

Sub un alt aspect, se mai arată că, în acest al treilea ciclu procesual, în contextul sentinţei Tribunalului care nu recunoştea drept câştigată expertiza administrată, însăşi A. a propus din nou administrarea probei cu expertiză contabilă, cu obiective care ar fi răspuns şi mai clar decât cea existentă tuturor dezlegărilor nelegale ale instanţei de apel cuprinse în decizia recurată. Totuşi, prin încheierea interlocutorie din 28 noiembrie 2017, instanţa de apel, faţă de pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, de probele deja administrate în ciclurile procesuale anterioare, şi având în vedere criticile formulate prin cererea de apel şi obiectivele propuse, a apreciat că nu este utilă soluţionării cauzei.

Aşadar, dacă prin decizia nr. 125 Curtea de Apel reţine că raportul de expertiză este nerelevant, deci neutil şi neconcludent soluţionării cauzei, prin încheierea interlocutorie din 28 noiembrie 2017 aprecia că probatoriul administrat, deci şi această expertiză, sunt utile, concludente şi relevante soluţionării cauzei. Ca atare, câtă vreme decizia pronunţată prin considerentele sale este contradictorie cu încheierea interlocutorie amintită, rezultă că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală ce se impune a fi cenzurată prin calea de atac a recursului pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.

Se mai invocă şi faptul că, rolul activ al judecătorului consfinţit prin prevederile art. 129 C. proc. civ., îl obligă să stăruie prin toate mijloacele şi prin administrarea unui probatoriu complex şi suficient pentru aflarea adevărului în cauză. Cu toate acestea, judecătorii fondului în prezenta cauză au încălcat în mod grav principiul rolului activ, pe de o parte prin încheierea din 28 noiembrie 2017 de respingere ca neutilă a administrării expertizei contabile cu cele 4 obiective propuse de A., iar pe de altă parte prin stabilirea prin decizia nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a nerelevanţei şi neutilităţii expertizei contabile administrată deja în cauză.

Această situaţie a condus la înlăturarea probei esenţiale în dovedirea prejudiciului pretins prin cererea de chemare în judecată şi la imposibilitatea aflării adevărului, fără punerea în discuţie măcar a neutilităţii expertizei administrate, ceea ce în opinia recurentei antrenează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta mai susţine, în finalul cererii de recurs, şi că niciunul din argumentele concrete susţinute de A. în cauză nu au fost analizate de instanţa de apel. În acest sens, se arată că toate susţinerile esenţiale ale A. au rămas fără răspuns prin decizia recurată şi nu au prezentat relevanţă pentru instanţa de apel, şi de asemenea, fără analiză şi fără răspuns au rămas în esenţă inclusiv elementele esenţiale privind cauza juridică dedusă judecăţii, respectiv fapta ilicită, autorul faptei, culpa, prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

Toate aceste elemente echivalează, în opinia recurentei, cu nemotivarea deciziei nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a instanţei de apel, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. S.A. prin prisma criticilor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În privinţa criticii referitoare la pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat, instanţa constată că aceasta poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta susţine că în mod greşit instanţele fondului au trecut peste cele deja tranşate irevocabil în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu se poate prevala în prezentul dosar de existenţa vreunei puteri de lucru judecat care să derive din sentinţa civilă nr. 9171 din 29 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, câtă vreme aceasta nu a devenit niciodată irevocabilă.

Astfel, obiectul litigiului înregistrat sub nr. x/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială l-a constituit cererea aceleiaşi reclamante A. S.A. de obligare a aceleiaşi pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata despăgubirilor pentru repararea unui prejudiciu produs în perioada 01.01.2004-31.12.2004.

Prin sentinţa comercială nr. 9171 din 29.09.2010, instanţa a respins excepţia prezumţiei de lucru judecat invocată de AVAS ca neîntemeiată. A admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a obligat pârâta AVAS să plătească reclamantei S.C. A. S.A. echivalentul în RON, funcţie de cursul oficial leu-dolar stabilit de BNR la data plăţii efective a sumei de 9.671.328 USD cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004-31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei Cadru nr. 1345/08.11.1996. A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 256.512,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia comercială nr. 201 din 14.04.2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1948 din 5.04.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 201 din 14.04.2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, pe care a modificat-o şi în consecinţă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 9171 din 29.09.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Bucureşti împotriva pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, menţinând dispoziţia privind respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Ulterior, în urma judecării revizuirii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, prin decizia nr. 1011 din 12.03.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a încuviinţat cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 1948 din 5.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi a anulat decizia nr. 1948 din 5.04.2012.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de revizuire a constatat că decizia nr. 1948 din 5.04.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2007 contrazice decizia nr. 1172 din 7.04.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială pronunţată în prezentul dosar, în primul ciclu procesual.

În considerente, s-a reţinut că atât prezentul litigiu cât şi litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 "s-au purtat între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate, reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta AVAS, cu acelaşi obiect, pretenţii în acelaşi cuantum, dar pentru perioade succesive, cu aceeaşi cauză, art. 65 (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 3.2 din contractul de tranzacţie nr. 17669/25 noiembrie 2004, finalizate prin hotărâri pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care se află în contrarietate sub aspectul considerentelor şi soluţiilor pronunţate, derivată din divergenţa de interpretare a clauzei 3.2 din contractul de tranzacţie pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile."

În consecinţă, contrar celor susţinute de recurenta A. S.A., instanţa de revizuire a reţinut că cele statuate în prezentul litigiu se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 şi nu invers.

Raţiunea reglementării revizuirii pentru contrarietate de hotărâri o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi; în atare situaţie executarea hotărârilor fiind imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar depăşirea acestei situaţii creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri, cea care înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat.

Aşadar, reţinând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1172 din 7.04.2009 pronunţate în prezentul dosar (în primul ciclu procesual), instanţa de revizuire a anulat practic întreaga procedură urmată în dosarul nr. x/2007, în privinţa căruia s-a constatat existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cu prezentul dosar. Anularea în întregime a deciziei nr. 1948 din 5.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă dată în recurs în dosarul nr. x/2017 nu a avut ca efect consolidarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond în acea cauză, ci din contră, desfiinţarea lor implicită, ca efect al constatării existenţei autorităţii de lucru judecat şi respectiv imposibilităţii judecării aceleiaşi pricini în două dosare diferite.

Având în vedere că în dosarul nr. x/2007 a fost exercitată calea de atac a recursului, cele statuate prin sentinţa comercială nr. 9171 din 29.09.2010 şi respectiv decizia comercială nr. 201 din 14.04.2011, pronunţate în fond şi în apel în acelaşi dosar, nu puteau fi consolidate cu putere de lucru judecat decât dacă hotărârile deveneau irevocabile, în urma soluţionării recursului declarat în cauză. Înalta Curte constată însă pe de-o parte că decizia nr. 1948 din 5.04.2012, pronunţată în judecarea recursului în acea cauză, nu a analizat în niciun fel criticile vizând aspectele litigioase pretins a fi intrate în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte, decizia nr. 1948 din 5.04.2012 oricum a fost anulată în întregime, fără nicio precizare, prin decizia dată în revizuire, ceea ce face ca recursul formulat în dosarul nr. x/2007 să rămână practic nesoluţionat. În consecinţă, efectele deciziei nr. 1011 din 12.03.2013, prin care a fost anulată decizia dată în recursul formulat în dosarul nr. x/2007, nu pot fi interpretate decât în sensul că au anulat întreaga procedură urmată în acel dosar.

Înalta Curte mai subliniază faptul că nu se poate ca recurenta pe de-o parte să invoce autoritatea de lucru judecat derivată din prezentul dosar pentru a obţine în revizuire anularea deciziei pronunţate în recurs în dosarul nr. x/2007, iar pe de altă parte să invoce puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2007 pentru a obţine schimbarea soluţiei în prezentul dosar.

Pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar aprecia că cele statuate prin sentinţa comercială nr. 9171 din 29.09.2010 au intrat în puterea lucrului judecat, deşi, aşa cum s-a arătat deja, acest lucru nu poate fi primit faţă de anularea deciziei pronunţate în soluţionarea recursului formulat în acel dosar, Înalta Curte constată că tot nu poate fi reţinută critica referitoare la pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat.

Astfel, toate considerentele din sentinţa comercială nr. 9171 din 29 septembrie 2010 se referă la "neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de aport social în întregime în perioada cuprinsă între 1997-2004", fără nicio referire la perioada ulterioară, respectiv anul 2005, când capitalul social fusese deja integral depus. Niciunul dintre considerentele acestei sentinţe comerciale nu face nicio referire la pretinsul prejudiciu produs la nivelul anului 2005, astfel că în nici un caz nu poate fi reţinută susţinerea potrivit căreia existenţa acestuia ar fi fost deja recunoscută cu putere de lucru judecat prin hotărârea invocată.

De asemenea, potrivit dispozitivului sentinţe comerciale nr. 9171 instanţa s-a pronunţat în legătură cu "prejudiciu efectiv suferit de reclamanta (A. S.A. s.n.) în perioada 01.01.2004-31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei Cadru nr. 1345 din 08.11.1996".

Aşadar este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că singura diferenţă dintre cele două cauze este exclusiv perioada de timp pentru care se solicită repararea prejudiciului, fiind vorba numai de perioade de timp succesive, câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce diferenţiază în mod esenţial cele două cauze este însăşi executarea obligaţiei de către pârâta intimată la sfârşitul anului 2004.

Se mai constată de asemenea că este lipsită de relevanţă împrejurarea că în perioada analizată de instanţă prin sentinţa comercială nr. 9171 din 29 septembrie 2010 este inclusă şi luna decembrie 2004, ulterioară executării integrale a obligaţiei de către intimata pârâtă, câtă vreme în această sentinţă nu există considerente distincte, care să vizeze în concret această împrejurare, analiza instanţei fiind generală şi raportată exclusiv la fapta de neexecutare a obligaţiei. Atât din dispozitivul sentinţei, cât şi din toate considerentele pe care acesta se sprijină, rezultă că a fost analizat exclusiv prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiei de vărsare integrală a aportului social în perioada 1997-2004.

Faţă de împrejurarea că la data de 30.11.2004 a fost executată în integralitate obligaţia de efectuare a vărsământului pentru diferenţa restantă de 14.000.000 USD şi a dobânzilor aferente, ulterior acestei date, nu se mai poate invoca producerea unui prejudiciu pentru neexecutarea integrală a obligaţiei de vărsare a capitalului social.

În consecinţă, câtă vreme situaţia de fapt avută în vedere de instanţă la pronunţarea sentinţei comerciale nr. 9171 din 29 septembrie 2010 este diferită de cea avută în vedere de instanţă la pronunţarea, în prezenta cauză, a sentinţei civile nr. 7039 din 10.12.2015, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, în cauză nu se pune problema puterii de lucru judecat.

Totodată, în condiţiile în care recurenta nu se poate prevala în prezenta cauză de vreo putere de lucru judecat rezultată din sentinţa comercială nr. 9171 din 29 septembrie 2010, nu se mai impune analiza distinctă a motivelor pentru care hotărârile pronunţate de instanţele de fond în prezenta cauză nu contrazic cele reţinute prin sentinţa comercială anterior invocată.

Nici critica referitoare la pretinsa recalificare a cererii de chemare în judecată a reclamantei recurente de către instanţa de apel nu este fondată. Astfel, constatarea instanţei de prim control judiciar că din modul în care recurenta reclamantă a înţeles să descrie prejudiciul prin cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare rezultă că acesta nu se încadrează în sfera damnum emergens, fiind vorba în fapt de o pierdere eventuală, estimată pe baza unor prognoze şi evoluţii viitoare, şi nu de o pierdere efectivă, nu echivalează cu o recalificare a cererii. Este vorba de o concluzie a instanţei, la care aceasta a ajuns în urma analizei susţinerilor părţii şi a probelor administrate în cauză.

Nefondată este şi critica referitoare la pretinsa contradictorialitate a motivării instanţei de apel, dedusă dintr-o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, critici ce se încadrează în punctele 6 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurenta că deşi instanţa de apel reţine în mod corect conţinutul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, face o greşită aplicare a acestora, limitând nelegal răspunderea asociatului doar la plata aportului şi a dobânzii legale.

Contrar celor susţinute de recurentă însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut o astfel de limitare, reţinând doar că după data vărsării integrale a aportului social nu se mai poate pretinde existenţa unui prejudiciu efectiv costând în lipsa acestui capital social.

Cât priveşte prejudiciul produs ca urmare a depunerii cu întârziere faţă de termenele iniţiale, în urma analizării susţinerilor recurentei şi a probelor administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că prejudiciul pretins de către aceasta "nu se încadrează în sfera lui damnum emergens, care are în vedere strict pierderea efectiv suferită de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, iar nu doar o pierdere eventuală, estimată pe baza unor prognoze şi evoluţii viitoare, astfel cum s-a solicitat în speţă."

În mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, constatând că în temeiul acestor dispoziţii legale se poate dispune obligarea la repararea prejudiciul efectiv creat, şi nu a unui prejudiciu prezumat, dedus din neîndeplinirea unor obiective propuse prin planuri de afaceri, studii de evaluare, rapoarte de pierderi estimative, toate anterioare perioadei de referinţă 2005.

Nefondate sunt şi criticile privind pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a încheierii din 9 aprilie 2012 din dosarul nr. x/2011 precum şi a caracterului interlocutoriu al încheierii din 28 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015, critici ce s-ar putea încadra în pct. 5 al art. 304 din C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, Curtea subliniază că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra probelor nu este o încheiere interlocutorie. Sunt încheieri interlocutorii, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., numai acelea care cuprind soluţii care fie lasă să se întrevadă rezultatul procesului, fie rezolvă parţial un aspect al procesului, cum ar fi de exemplu încheierea de admitere în principiu a intervenţiei voluntare, încheierea prin care instanţa a respins excepţia de necompetenţă ori prin care s-a pronunţat asupra excepţiei de prescripţie sau a puterii de lucru judecat.

Încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra probelor însă nu are caracter interlocutoriu, iar potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (2) C. proc. civ. judecătorii nu sunt legaţi prin aceste încheieri, câtă vreme dacă instanţa a încuviinţat o probă, ea poate reveni asupra acesteia motivat (dacă proba a devenit neconcludentă, inutilă sau imposibil de administrat) şi de asemenea, dacă din dezbateri rezultă necesitatea administrării vreunei probe, aceasta poate fi încuviinţată de către instanţă, chiar dacă anterior fusese respinsă.

Rezultă deci că încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra probelor nu sunt încheieri interlocutorii, astfel că nici nu poate fi invocată vreo autoritate de lucru judecat cu privire la probe, derivând din acestea.

Pe de altă parte, faptul că instanţa a încuviinţat şi a administrat la un moment dat, într-un ciclu procesual, o expertiză, nu înseamnă că în rejudecare instanţele sunt obligate să preia ca atare concluziile expertizei, ci dimpotrivă, fiecare instanţă este obligată să arate în cuprinsul considerentelor hotărârii pronunţate modul în care a analizat şi valorificat probele administrate în cauză, modul în care acestea au fundamentat soluţia pronunţată.

În acest context, nu se poate susţine că hotărârea recurată este contradictorie cu încheierea prin care într-un alt ciclu procesual s-a încuviinţat efectuarea unei expertize, câtă vreme instanţa a motivat de ce nu a ţinut cont de acea expertiză. De asemenea, nu se poate reţine contrarietatea nici cu încheierea din prezentul ciclu procesual, în care instanţa de apel a respins solicitarea de efectuare a unei noi expertize contabile, deoarece şi cu privire la această măsură, instanţa a motivat soluţia, arătând pe larg în considerentele deciziei recurate de ce s-a considerat a nu fi utilă efectuarea expertizei, cu obiectivele indicate de recurentă.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, prin respingerea ca neutilă a solicitării de administrare a expertizei contabile, ce ar putea fi încadrată la punctul 5 al art. 304 din C. proc. civ., Curtea apreciază că nici aceasta nu este fondată.

Astfel, o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă în cauză ar duce la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci numai legalitatea soluţiei adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

Critica privind nemotivarea deciziei pronunţate de instanţe de apel, poate fi analizată din perspectiva punctului 7 al art. 304 C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în mod constant în practica CEDO, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. În acelaşi timp însă, s-a reţinut şi că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale este aceea de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că prejudiciul pretins de recurentă nu este unul efectiv, ci doar unul presupus a se fi produs, constând în valoarea cu care, potrivit Planului de afaceri întocmit de C. la 08.08.1996 şi Studiului de evaluare al S.C. A. S.A. pentru perioada 1996-2005 întocmit de A. la data de 12.09.1996, ar fi trebuit să crească patrimoniul A. pentru anul 2005, în mod evident nu a mai apreciat ca fiind relevantă analiza presupusei fapte ilicite, a autorului acesteia, a legăturii de cauzalitate sau a celorlalte elemente ale răspunderii civile.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de recurenta reclamantă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora prin considerente comune.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii. Aşa fiind, Înalta Curte constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 307 pct. 7 din acelaşi cod neputând fi reţinut.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2018.