Assignment of commercial debt: standing of assignee based on debtor’s acknowledgment versus legal resolution of the underlying contract

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 17 octombrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 228.557,03 RON (+TVA), respectiv 283.410,70 RON, creanţă certă, lichidă şi exigibilă, reprezentând debit restant, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii formulate, reclamanta a arătat că, între societatea reclamantă în calitate de cesionar şi S.C. C. S.R.L. în calitate de cedent a intervenit cesiunea de creanţă (contract de vânzare - cumpărare creanţe) nr. x din 22 septembrie 2014, prin care reclamanta a cumpărat printre altele creanţa datorată de societatea B. S.R.L. societăţii C. S.R.L. Cesiunea de creanţă a fost notificată societăţii debitoare B. S.R.L. la data de 24 septembrie 2014, în virtutea art. 1578 C. civ., de la acea dată devenindu-i opozabilă; debitoarea a fost pusă şi în întârziere în privinţa obligaţiei de executat.

A mai susţinut reclamanta că societatea debitoare a recunoscut creanţa, astfel cum este pretinsă, prin confirmarea de sold nr. x din 17 octombrie 2011, remisă societăţii D. S.R.L., ca urmare a transmiterii de către lichidatorul judiciar E. a notificării nr. x din 13 octombrie 2011 şi provine din factura seria x CNR nr. x din 26 august 2010, reprezentând avans achitat de societatea D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 274/C din 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L. (fostă A. SRL) în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., şi în consecinţă, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 228.557,03 RON.

S-au respins celelalte pretenţii ale reclamantei, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către stat a sumei de 3.676,14 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de acordarea ajutorului public judiciar.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. D. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii au declarat apel apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. şi apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi apel provocat apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamanta S.C. F. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 274/C/S/2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a respins apelul provocat declarat de reclamanta S.C. F. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

I. La 22 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 13 decembrie 2017.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte respingerea apelului său, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Subsumat acestui motiv de casare recurenta formulează două critici.

Prima critică vizează faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 67 Codul comercial, deşi acestea nu erau aplicabile în cauză.

Astfel, întrucât în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 noiembrie 2009, încheiat între cedentă şi recurentă, exista obligaţia contractuală de plată a unei rate din contravaloarea facturii, în avans, cedenta nu a oferit executarea de bunăvoie, ci constrânsă de forţa obligatorie a contractului, astfel încât nu este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 67 din Codul comercial care reglementează rezoluţiunea ope legis.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material considerând că şi în cazul în care exista obligaţia contractuală de plată a avansului devin incidente dispoziţiile aceluiaşi art. 67 din Codul comercial care reglementează rezoluţiunea de drept a contractului.

Recurenta precizează că a invocat în faţa instanţei de apel decizia civilă nr. 1893 din 11 iunie 2009, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit înţelesul art. 67 din Codul comercial.

A doua critică se referă la faptul că instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată excepţia de nulitate relativă pentru lipsa de obiect invocată de aceasta, întrucât debitorul nu o poate invoca faţă de cesionar. Această soluţie a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1582 C. civ., care prevăd că debitorul poate opune cesionarului excepţiile pe care le putea opune cedentului.

Argumentându-şi această critică, recurenta arată că avea dreptul de a invoca împotriva debitorului iniţial, sub formă de apărare, faptul că acesta nu are un drept la restituire împotriva sa, întrucât dreptul la restituire ia naştere numai subsecvent unei cauze de restituire, rezoluţiune de drept sau rezoluţiune judiciară, cauze de restituire care, însă, nu existau.

Acest mijloc de apărare poate fi calificat faţă de cesionar ca o excepţie de nulitate pentru lipsa de obiect, întrucât cedentul a transmis mai multe drepturi decât avea el însuşi, ceea ce se opune principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Concluzionează recurenta, cât priveşte cea de-a doua critică, în sensul că instanţa de apel a înlăturat normele de drept material care reglementau dreptul recurentei de a opune cesionarului aceleaşi apărări ca şi cele ce puteau fi opuse cedentului, în temeiul art. 1582 C. civ., ceea ce prezintă un motiv de casare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în încălcarea normelor de drept material.

II. La 02 februarie 2018, recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. a declarat recurs provocat împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă prin care a solicitat, în temeiul art. 491 raportat la art. 473 C. proc. civ., admiterea cererii de chemare în judecată a societăţii D. S.R.L., prin lichidator judiciar, în temeiul şi cu aplicarea art. 72 din acelaşi cod, în situaţia admiterii recursului promovat de intimata S.C. B. S.R.L.

Prin întâmpinarea la recursul principal, depusă la 06 februarie 2018, S.C. F. S.R.L. a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale şi, în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a susţinut că recursul este admisibil, iar în ceea ce priveşte argumentele aduse în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că sunt întemeiate.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 Înalta Curte a admis, în principiu, atât recursul principal, formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., cât şi recursul provocat formulat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L..

În privinţa admisibilităţii recursurilor, instanţa reţine că, potrivit deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Având în vedere că decizia recurată în cauză a fost pronunţată la data de 27.07.2017, iar decizia Curţii Constituţionale a fost publicată la data de 20.07.2017, rezultă că recursurile sunt admisibile.

I. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., constată că recursul acesteia este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 67 din Codul Comercial, în condiţiile în care acestea nu erau incidente în cauză, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că, chiar dacă această critică este fondată, greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 67 din Codul Comercial nu este de natură să schimbe soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, "reclamanta nu a înţeles să formuleze prezenta acţiune în pretenţii ca o consecinţă a unei acţiuni în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare marfă nr. x/23.11.2009 (contract în care reclamanta nu este, de altfel, parte), ci a înţeles să formuleze o acţiune în pretenţii împotriva pârâtei - debitor cedat S.C. B. S.R.L. în temeiul recunoaşterii creanţei datorate de către pârâta B. S.R.L. către S.C. D. S.R.L., potrivit adresei nr. x/17.10.2011 emisă de societatea pârâtă B. S.R.L."

În consecinţă, câtă vreme nici măcar reclamanta intimată nu şi-a întemeiat pretenţiile pe o presupusă rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.11.2009, referirile instanţei de apel la dispoziţiile art. 67 alin. (1) din Codul Comercial sunt lipsite de relevanţă, acestea nefiind incidente în speţă.

Pe de altă parte, este corectă soluţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei primei instanţe întemeiate pe dispoziţiile art. 1350 alin. (2) din C. civ., critica recurentei sub acest aspect fiind nefondată.

Aşa cum s-a arătat deja, sub aspectul situaţiei de fapt, care oricum nu ar mai poate fi repusă în discuţie în recurs, prima instanţă a constatat că "atâta timp cât pârâta B. S.R.L. a recunoscut că S.C. D. S.R.L. este creditor al său pentru suma de 228.557,03 RON reprezentând avans marfă achitat de către D. S.R.L. şi pentru care pârâta B. S.R.L. nu i-a mai livrat acesteia marfa, iar cesiunea de creanţă intervenită i-a fost comunicată debitorului cedat, acesta din urmă, în conformitate cu art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ., este ţinut să plătească direct cesionarului S.C. A. S.R.L. (în prezent F. SRL), din momentul comunicării scrise a cesiunii."

În consecinţă, în mod evident, trimiterea instanţei la dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ. priveşte legitimarea procesuală a intimatei reclamante F. S.R.L. de a pretinde plata creanţei recunoscute de recurentă şi transmise succesiv prin cele două contracte de cesiune, şi nu priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.11.2009, cum în mod nefondat încearcă să acrediteze recurenta.

Faţă de faptul că soluţia instanţei nu s-a întemeiat pe o pretinsă rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare ci pe recunoaşterea creanţei de către recurenta pârâtă debitoare, instanţa de recurs apreciază că nu se mai impune analiza criticilor pentru care nu ar putea fi reţinută intervenirea rezoluţiunii.

Nici critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1582 C. civ. nu poate fi reţinută.

Astfel, referitor la apărarea recurentei pârâte în sensul că cele două contracte de cesiune ar fi lovite de nulitate absolută, instanţa de apel a reţinut că, acestea "sunt în fiinţă, ele au fost confirmate ca fiind valabile şi legal încheiate (prin sentinţele pronunţate în dosar nr. x/2015 şi y/2015* ale Tribunalului Braşov), nu s-au exhibat probe privitoare la constatarea pe cale judecătorească a nulităţii acestora iar excepţia nulităţii acestora, pentru lipsa de obiect nu se susţine întrucât obiectul cesiunilor l-a constituit avansul achitat de către D. S.R.L., prestaţie care face obiectul restituirii."

Aşadar susţinerea recurentei pârâte referitoare la nulitate a fost analizată de instanţa de apel, şi nu a fost respinsă "pentru considerentul că debitorul nu poate invoca această excepţie împotriva cesionarului", cum în mod greşit se susţine prin motivele de recurs, astfel că toate criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1582 din C. civ. sunt nefondate, în hotărârea recurată neregăsindu-se astfel de considerente.

De asemenea, nu vor mai fi analizate celelalte susţineri ale recurentei privind inexistenţa altor temeiuri de obligarea a sa la plata creanţei, acestea depăşind în mod evident limitele investirii instanţei.

II. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei - pârâte S.C. D. S.R.L., invocată, din oficiu, la acest termen, în condiţiile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., este întemeiată pentru motivele ce se vor arăta.

Prin adresa înregistrată la dosar sub nr. x din 17 ianuarie 2017 lichidatorul judiciar al S.C. D. S.R.L. face cunoscut instanţei de recurs că, prin sentinţa nr. 1365/SIND din data de 22 noiembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Braşov, instanţa a dispus închiderea procedurii de faliment cu privire la debitoarea S.C. D. S.R.L., precum şi radierea acesteia din Registrul Comerţului.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Conform art. 205 alin. (1) C. civ. persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor, acesta fiind momentul la care dobândesc capacitatea de folosinţă.

Potrivit art. 251 alin. (1) C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

Instanţa mai are în vedere dispoziţiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului.

Reţinând că potrivit art. 56 alin. (1) din noul C. proc. civ. pentru a fi parte în proces, persoana fizică sau juridică trebuie să aibă capacitate procesuală de folosinţă, dat fiind faptul că prin sentinţa nr. 1365/SIND din data de 22 noiembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Braşov, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii de faliment cu privire la debitoarea S.C. D. S.R.L., precum şi radierea acesteia din Registrul Comerţului, Înalta Curte constată că personalitatea juridică şi, implicit, capacitatea procesuală de folosinţă a intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. au încetat, societatea radiată nemaiputând exercita drepturi şi obligaţii procesuale, împrejurare faţă de care excepţia invocată, din oficiu, va fi admisă.

Având în vedere că recursul provocat formulat în cauză de recurenta S.C. F. S.R.L. vizează exclusiv soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie formulată împotriva intimatei S.C. D. S.R.L., în prezent radiată şi deci lipsită de capacitate de folosinţă, Înalta Curte urmează să respingă acest recurs ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei S.C. D. S.R.L., invocată din oficiu, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă şi va respinge recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.), împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei S.C. D. S.R.L., invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Anulează recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.), împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2019.