Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4487/2018 AI generated

Compensation for total loss of use of land subject to water supply sanitary protection zones under ECHR Protocol No. 1 proportionality.

Case Number Decizia nr. 4487/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed both appeals as unfounded, rendering the Court of Appeal's decision of 29 June 2017 final and irrevocable; consequently, the Municipality (through the Mayor-General) was ordered to pay the property owner 525,588 RON as compensation for past loss of use, while claims for future rent, the exchange of land, or payment in euros were rejected, and liability was excluded for the water utility company. The dispute concerned a 4,200 square meter plot of land subject to a strict sanitary protection regime under water supply pipelines, where the owner challenged the government's and utility's refusal to compensate for the total restriction on construction and economic use of the property, arguing that domestic laws and tort liability failed to provide redress for this effective deprivation of property rights. The decisive legal basis was the direct application of Article 1 of Protocol No. 1 to the European Convention on Human Rights, which the court prioritized over domestic civil law due to a lack of concordance; the court held that while the restriction had a legal basis and public interest purpose, it failed the proportionality test because the domestic legal framework at the time provided no mechanism for just compensation for such severe de facto expropriation, whereas the utility company was not liable as it held only administrative rights under a concession and did not commit an illicit act.

Legislator headnote

AI generated

art. 483 din C. civ, art. 481 din C. civ, art. 274 C. proc. civ, art. 105 alin. (2) din C. proc. civ, art. 129 alin. (6) din C. proc. civ, art. 21 din Legea nr. 215/2001; Compensation for total loss of use of land subject to water supply sanitary protection zones under ECHR Protocol No. 1 proportionality: au fost invocate prevederile art. 301 şi ale art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, prevederile art. 1 Protocolul adiţional la CEDO, precum şi totalitatea textelor legale invocate în cuprinsul recursului.

Keywords

AI generated
right to property proportionality water protection zone compensation for expropriation european Convention on Human Rights water supply

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Prin cererea înregistrată la data de 20.05.2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2009, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor să îi acorde în schimbul terenului afectat de apeducte, teren proprietatea sa, în suprafaţă de 4200 mp, situat în Bucureşti, str. x, un alt teren intravilan care sa aibă aceleaşi dimensiuni, iar în subsidiar, dacă nu este posibil un schimb de terenuri, a solicitat să fie obligaţi pârâţii să-i plătească preţul terenului afectat de apeducte la valoarea de circulaţie, sau să-i plătească o chirie lunară în cuantum de 8.400 euro/luna (2 euro/mp).

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 302.400 euro (1.294.574,4 RON - 12.945.744.000 ROL) la cursul B.N.R. din 25.02.2009, reprezentând lipsa de folosinţă în perioada 01 martie 2006 - 01 martie 2009 pentru acelaşi teren.

Printr-o cerere precizatoare, reclamanta A. a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata sumei de 38.200 RON reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, iar prin altă cerere a indicat provizoriu suma de 80.000 RON ca reprezentând valoarea terenului, conform capătului nr. 2 din cererea principală.

Ulterior, reclamanta A. a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata sumelor de 1.593.977 RON reprezentând valoarea terenului, conform capătului nr. 2 din cererea principală, prin care a solicitat astfel de despăgubiri, în cazul în care schimbul de terenuri nu este posibil, şi a sumei de 122.472 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, pentru perioada 1 martie 2006 - 1 martie 2009.

Pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, privind cererile de vânzare sau schimb al terenului, formulate de reclamantă, invocând dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti asupra instalaţiilor de alimentare cu apă şi considerând că numai acest pârât poate efectua astfel de acte de dispoziţie solicitate de către reclamantă.

În calitatea sa de concesionar, pârâta S.C. B. S.A. a invocat faptul că are doar un drept de folosinţă privind bunul concesionat şi nu un drept de dispoziţie.

Referitor la această excepţie, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată şi a fost respinsă, întrucât, alături de această pârâtă care invocă un drept de concesiune, reclamanta a chemat în judecată şi pârâtul Municipiul Bucureşti, în calitate de proprietar al instalaţiilor care-i grevează terenul, pentru ca ambele instituţii să depună diligenţele necesare, în ultimă instanţă, să-i predea un alt teren în schimb, din patrimoniile proprii sau dobândite de la alte persoane, ori să-l cumpere pe cel grevat de obiectivele deţinute de pârâte, obligaţii care nu impun cu necesitate ca pârâta să fie titularul unui drept de proprietate. Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de detentor al terenului şi nu de proprietar al terenului sau al instalaţiilor care-l grevează.

Pârâta S.C. B. S.A. a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 8 din Decretul - lege nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă.

Prin sentinţa civilă nr. 1462/15.11.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea reclamantei A., pe cale de excepţie, privind instituţia Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei invocate de pârâta S.C. B. S.A., precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei A., formulate în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, privind obligarea acestora să-i acorde în schimb un alt teren echivalent şi să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp.

A admis cererea reclamantei privind capetele nr. 2 şi nr. 3 din acţiune, conform precizărilor de la dosar, şi a obligat pe pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 525.588 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 4200 mp situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada 01.03.2006 - 01.03.2009.

De asemenea, a obligat pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 0,81 euro/mp/lună cu titlu de chirie pentru terenul de 4200 mp, identificat mai sus, începând cu 20.05.2009 şi în continuare.

Totodată, a obligat pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în solidar, la 26.202 RON cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a pronunţa această soluţie, cu privire la excepţia prescripţiei invocată în cauză, tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului aflat în litigiu are caracter perpetuu, iar ocuparea cu apeducte şi alte instalaţii de către pârâte este continuă, această stare de fapt exista la data sesizării instanţei, subzistă şi în prezent, astfel că nu se poate pune problema prescripţiei privind cererile reclamantei având ca obiect obligaţia de a face, respectiv, de a depune diligenţe în vederea acordării unui teren în schimbul celui afectat sau de a-i cumpăra acest teren, reclamanta având posibilitatea să formuleze astfel de cereri oricând, în toată perioada în care pârâtele îi grevează terenul cu apeductele în cauză.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că în cauză, deşi reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-999 C. civ., temeiul juridic al acţiunii este principiul îmbogăţirii fără justă cauză în detrimentul proprietarului, grefat pe dreptul acestuia de a culege fructele civile potrivit art. 483 din C. civ., astfel că nu se poate reţine săvârşirea unui delict din partea instituţiilor pârâte la o anumită dată, pentru a se putea pune şi din acest punct de vedere, problema prescripţiei.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la efectuarea schimbului terenului reclamantei cu un teren similar precum şi a celui având ca obiect solicitarea de obligare a pârâţilor la plata preţului acestui teren, tribunalul a constatat că o astfel de cerere este admisibilă din partea reclamatei, în calitatea sa de proprietar al terenului grevat de apeductele aflate în detenţia sau proprietatea pârâtelor, iar lipsa consimţământului pârâtelor privind încheierea unor astfel de acte juridice, nu atrage respingerea acţiunii pe cale de excepţie, ci dimpotrivă, presupune analizarea fondului cererii, a condiţiilor şi a posibilităţii ca instanţa să se poată substitui părţilor pentru realizarea acestor convenţii.

Din oficiu, tribunalul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei Primăria Municipiului Bucureşti, constând că potrivit art. 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, instituţia Primăriei Municipiului Bucureşti nu poate sta în judecată, Municipiul Bucureşti fiind reprezentat în instanţă prin Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta A. este proprietarul terenului de 4200 mp situat în Bucureşti, str. x, intravilan, care este afectat de apeductele aflate în proprietatea Municipiului Bucureşti şi asupra cărora pârâta S.C. B. S.A are un drept de concesiune, realizându-şi obiectul său de activitate, aducătoare de profituri, în interesul acestei societăţi.

Terenul se află în zona de protecţie sanitară şi nu poate fi folosit, reclamanta fiind lipsită de fructele acestuia, civile şi industriale, la care este îndreptăţită potrivit art. 483 şi următoarele din C. civ.

Atâta timp cât autorităţile locale abilitate i-au recunoscut reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului şi au pus-o în posesie conform Legii nr. 18/1991, pentru realizarea efectivă a efectului reparatoriu prevăzut de legea specială, trebuie să-i asigure exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de a culege fructele terenului în cauză.

Astfel, tribunalul a apreciat că nu are nicio relevanţă sub acest aspect, apărarea pârâtei S.C. B. S.A., în sensul că la data reconstituirii, terenul era deja afectat de apeductele asupra cărora are un drept de concesiune, reclamanta nefiind ţinută să respecte o obligaţie propter rem şi neputând să fie obligată să suporte această sarcină legală exorbitantă pentru ea şi care-i goleşte de conţinut dreptul de proprietate.

Potrivit principiului îmbogăţirii fără justă cauză, tribunalul a admis cererea reclamantei referitoare la despăgubirile solicitate privind paguba suferită pentru lipsirea de folosinţa terenului, începând cu 1 martie 2006 şi până la 1 martie 2009, precum şi în continuare, după data sesizării instanţei, la plata unei chirii, conform sumelor determinate prin expertizele administrate în cauză.

Tribunalul a reţinut că sistemul nostru de drept este guvernat de principiul consensualismului privind încheierea actelor juridice, astfel că, în condiţiile în care instituţiile pârâte nu se exprimă în sensul de a cumpăra terenul sau de a încheia un act de schimb cu reclamanta, a apreciat că nu poate să suplinească voinţa acestora şi nici nu poate să constate realizarea unui acord de voinţă în acest sens.

În consecinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor să-i acorde în schimb un alt teren echivalent sau să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp.

Cum potrivit art. 481 din C. civ., "nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", tribunalul a apreciat că cererea reclamantei, referitoare la despăgubiri şi la o chirie în continuare, este cu atât mai mult întemeiată, în condiţiile în care pârâţii nu găsesc o soluţie amiabilă de despăgubire a acesteia şi nici nu a intervenit un act de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Conform art. 274 C. proc. civ., pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, au fost obligaţi, în solidar, la 26.202 RON cheltuieli de judecată către reclamanta A., reprezentând taxe de timbru, onorarii pentru experţi şi onorarii pentru avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 68/20.02.2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de către apelanţii - pârâţi S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1462/15.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul cu nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. şi intimata - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prima instanţă a încălcat dreptul la apărare al apelanţilor - pârâţi, principiile oralităţii, contradictorialităţii şi disponibilităţii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, împrejurare în care s-a produs pârâţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii procedurale a anulării hotărârii conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorii, în toate cazurile, hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii; prin urmare, instanţa nu putea schimba acest obiect şi nici nu putea îndepărta părţile pe care reclamantul le-a indicat în cererea de chemare în judecată şi în contradictoriu cu care a înţeles să tranşeze chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, decât prin nesocotirea principiului disponibilităţii procesului civil, această încălcare fiind evidentă cât timp părţile nu au avut posibilitatea de a formula susţineri şi apărări în legătură cu excepţiile invocate chiar de instanţă.

În condiţiile în care prima instanţă ar fi constatat existenţa unor nelămuriri sau a unui înţeles echivoc relativ la temeiul juridic al cererii, calificarea acesteia se putea realiza doar după ce această nelămurire era supusă dezbaterii părţilor pentru ca acestea să poată formula apărări, susţineri, concluzii cu privire la cauza acţiunii.

Or, aşa cum rezultă din examinarea acţiunii, reclamanta a învestit tribunalul cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile care guvernează materia răspunderii civile delictuale, iar instanţa argumentează soluţia sa de admitere a acestei cereri pe dispoziţii care ordonează îmbogăţirea fără justă cauză, fără ca această chestiune să fi fost obiect al dezbaterii părţilor anterior tranşării sale de către instanţă, prin soluţia pronunţată.

În aceeaşi manieră, a fost soluţionată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei Primăriei Municipiului Bucureşti, excepţie asupra căreia părţile nu au formulat concluzii, fiind invocată, din oficiu, direct cu ocazia deliberărilor.

În evocarea fondului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 9/A din 14.01.2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de aceasta pentru acest motiv, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a obligat reclamanta la 13.425,48 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. B. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, invocată din oficiu, a reţinut că aceasta este întemeiată prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora unităţile administrativ teritoriale au personalitate juridică şi sunt reprezentate, după caz, de primar sau de consiliul local, astfel că, instituţia primăriei nu poate sta în judecată.

De asemenea, prin prisma dreptului reclamantei de acces efectiv la un tribunal imparţial, Curtea a considerat că acţiunea prin care se pretinde obligarea pârâtei la acordarea unui teren în schimb ori la cumpărarea terenului afectat de o limitare legală, în privinţa exerciţiului liber al atributelor dreptului de proprietate, nu poate fi considerată inadmisibilă, aşa cum afirmă pârâta S.C. B. S.A., dar este nefondată. Atât vânzarea, cât şi eventualul schimb pe care reclamanta le pretinde, prin trimiterea la dispoziţiile art. 1295 şi ale art. 1406 din C. civ., sunt acte juridice cu caracter oneros, sinalagmatic şi consensual; nicicând, pe parcursul procesului, Curtea nu a constatat că părţile ar fi convenit în sensul încheierii convenţiilor în discuţie şi nici nu şi-au asumat vreo obligaţie de natură a fi corectată prin intervenţia instanţei de judecată.

Obiectul material al litigiului pendinte este supus unei reglementări speciale care înlătură obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru terenul proprietatea reclamantei, întrucât nu sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale, respectiv ale dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ., dispoziţii ce constituie temeiul juridic al acţiunii.

Cu referire la cadrul procesual, invocarea unei noi cauze a acţiunii, la data de 22.10.2012 reprezintă o cerere nouă care, faţă de stadiul procesual al litigiului, nu poate fi primită prin raportare la prevederile art. 294 din C. proc. civ.

În cauză, Curtea a constatat că nu există o conduită ilicită a pârâtei şi nici legătura de cauzalitate dintre această conduită şi fapta pârâtei, deoarece utilizarea apeductelor concesionate de societatea pârâtă se realizează în temeiul unor dispoziţii speciale. În plus, reclamanta nu a dovedit nici existenţa prejudiciului cauzat, eventual, prin faptul degradării terenului afectat de apeducte cu ocazia unor reparaţii efectuate de pârâtă, astfel că instanţa a constatat că prejudiciul nu este actual.

Ingerinţa în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantei este necesară, este previzibilă şi respectă cerinţa de proporţionalitate între interesul persoanei particulare şi interesul general, concluzie pe care Curtea a reţinut-o în aplicarea în concret a dispoziţiilor art. 44 alin. (5) din Constituţia României şi ale Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul servituţii cu titlu gratuit instituită prin Legea nr. 241/2006.

Prevederile articolului 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, privind serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul alimentarii cu apă şi canalizării pe toată durata existenţei acestora.

Drepturile de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (2) al acestui articol, privesc utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul respectiv este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.

S-a mai apreciat că simpla lectură a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută. Dispoziţiile sale conţin nu numai principiul protecţiei dreptului de proprietate ci şi alte două principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauze de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

La data reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie, dreptul de servitute era preexistent, iar reclamanta este titularul unui drept de proprietate grevat de o obligaţie propter rem.

În condiţiile în care, însăşi instanţa de contencios constituţional reţine prin Decizia nr. 419/2010, cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, exerciţiul cu titlu gratuit al dreptului de concesiune, Curtea a apreciat că se confirmă concluzia potrivit căreia reclamanta nu a dovedit prejudiciul efectiv creat de către pârâtă.

Această servitute legală administrativă este o veritabilă sarcină care grevează utilizarea imobilelor proprietate privată, constituind o limită în exercitarea dreptului de proprietate cu privire la acestea, asemănătoare obligaţiilor propter rem, limită ce nu încalcă în nici un fel dispoziţiile art. 44 din Constituţie.

În privinţa actului de renunţare la judecata unor capete de cerere şi a înscrisurilor depuse la dosar, după rămânerea cauzei în pronunţate, Curtea a apreciat că acestea nu pot fi luate în seamă; în caz contrar, se aduce atingere principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, părţile neavând posibilitatea, după acest moment, să formuleze concluzii şi apărări distincte celor realizate cu ocazia dezbaterilor asupra fondului litigiului.

Celelalte apărări formulate de societatea pârâtă, relative la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cât şi la lipsa calităţii sale procesual pasive, nu au putut fi primite de instanţa de apel. Astfel, s-a reţinut că dreptul de proprietate al reclamantei are caracter absolut şi perpetuu, iar acţiunea prin care se tinde la ocrotirea acestuia are caracter imprescriptibil; pretenţiile exhibate ce privesc un drept personal au fost formulate cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă de trei ani, astfel cum acesta este stipulat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, pârâta S.C. B. are calitate procesuală pasivă în calitate de titular al unui drept de proprietate domenial, fiind concesionarul celor trei apeducte care grevează terenul reclamantei.

În temeiul dispoziţiei art. 274 din C. proc. civ., Curtea a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 9/A din 14 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 13.02.2013, a declarat recurs reclamanta A., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 19.02.2013.

Prin decizia nr. 925 din 11.03.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat hotărârea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că la 20.10.1994 reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlul nr. x de către Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Municipiului Bucureşti, iar apoi, prin partajul cu ceilalţi coproprietari şi prin succesiune, a dobândit în exclusivă proprietate terenul situat în str. x, Bucureşti.

Din totalul suprafeţei deţinute cu titlu de proprietate, o porţiune de 4200 de teren a fost încă de la data reconstituirii dreptului de proprietate, afectată printr-un drept gratuit de concesiune asupra apeductelor care traversau subteran aceasta suprafaţă de teren, concesiune realizată de Municipiul Bucureşti, ca proprietar, în favoarea S.C. B. S.A.

Din cauza amplasamentului acestor conducte de alimentare cu apă, terenul în litigiu constituie zonă de protecţie sanitară cu regim sever a apeductelor, aşa cum aceasta este definită prin art. 5 din H.G. nr. 930/2005. Dimensionarea zonei s-a făcut potrivit art. 30 din H.G. nr. 930/2005, astfel că pe suprafaţa astfel delimitată este interzisă orice amplasare de folosinţă sau activitate care ar putea duce la contaminarea sau impurificarea surselor de apă, iar potrivit art. 24 din acelaşi act normativ, terenurile aflate în zona de protecţie sanitară cu regim sever vor putea fi folosite numai pentru asigurarea exploatării şi întreţinerii sursei, pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă.

Este reţinut şi necontestat acest regim de folosinţă al terenului aflat în proprietatea reclamantei de către părţile cauzei şi de către instanţele de fond.

Or, semnificaţia interzicerii oricărei amplasări sau activităţi care ar putea duce la contaminarea sursei de apă şi afectarea folosinţei terenului numai pentru asigurarea exploatării şi întreţinerii sursei, pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă, semnifică în realitate o ocupare a terenului, care juridic este impusă printr-o interdicţie de folosinţă plasată în sarcina proprietarului, totală şi continuă.

Aceasta semnifică o lipsire de valoare economică a bunului, atâta vreme cât acesta nu poate fi valorificat, iar dispoziţia asupra sa, în aceste condiţii, este limitată, chiar dacă nu reprezintă o scoatere a bunului din circuitul civil, din punct de vedere juridic. Este evident că în aceste condiţii reclamantei îi este atinsă substanţa dreptului de proprietate, dincolo de aparenţe (în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11.01.2011).

Mergând pe argumente date de prevalenţa Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei CEDO în materie, la care părţile fac referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hot. din 12.10.2010).

Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existenţa, în concret, a modalităţilor de despăgubire aplicate, ci şi subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparaţii, mijloacele legale opuse de stat trebuie să fie nu doar apte să justifice proporţionalitatea anterior amintită, dar şi să prezinte un mecanism coerent şi consecvent de soluţionare a acestor limitări.

Înalta Curte a arătat că în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 Curtea de apel a plecat de la o premisă falsă, de natură să ducă, pe cale de consecinţă, la aplicarea sa greşită, în măsura în care a constituit temeiul legal al respingerii acţiunii.

Astfel, servitutea legală de trecere, reglementată şi prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 nu îl împiedică pe proprietar să îşi exercite integral atributele dreptului de proprietate, inclusiv asupra porţiunii de teren asupra căreia se exercită efectiv trecerea, doar cu condiţia să nu împiedice efectiv această trecere. Aceasta mai presupune existenţa premisei locului înfundat de care legea leagă naşterea acestei servituţi, cu caracter imprescriptibil şi inalienabil.

Potrivit dispoziţiei legale precitate, dreptul de servitute se exercită pentru executarea unor lucrări necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor de alimentare cu apă. O corectă interpretare a aceste dispoziţii impune doar ideea accesării terenului proprietate privată, inclusiv a folosinţei sale, strict delimitată la durata lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor şi desigur, proprietarul nu poate împiedica acest acces. Prin natura lor, aceste lucrări sunt intervenţii temporare, care nu presupun, ca în cauză, permanentizarea dreptului de ocupare şi implicit, interdicţia de folosinţă definitivă a terenului de către proprietar.

Această interpretare este confirmată şi de teza a doua a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, în discuţie, de vreme ce legiuitorul acceptă că pentru prejudiciile cauzate proprietarului terenului, implicate de exercitarea dreptului gratuit de trecere, acestuia i se datorează despăgubiri.

Dispoziţiile legale evocate de instanţa de apel nu se aplică speţei. Aceasta pentru că, aşa cum s-a stabilit în fapt, traversarea terenului reclamantei de apeductele aflate în exploatarea S.C. B. S.A. afectează întreg terenul de 4200 mp de o folosinţă exclusiv afectată asigurării exploatării şi întreţinerii sursei, pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă. Aşadar, în fapt, se produce o ocupare totală şi definitivă a terenului pe durata amplasamentului de interes public, care nu poate fi delimitată în timp şi care transformă astfel iremediabil modul de exercitare a atributelor proprietăţii, chiar dacă recurenta-reclamantă păstrează teoretic toate aceste atribute.

Chiar şi dacă această reţea a existat la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, acest argument nu este şi suficient pentru a se considera lipsa de temeinicie a cererii, câtă vreme nu s-a cercetat dacă reclamanta a cunoscut şi şi-a asumat primirea în proprietate a unui bun ale cărui calităţi au fost în acest fel afectate.

Înalta Curte a arătat că aplicarea dispoziţiilor anterior amintite a determinat înlăturarea argumentelor de drept de care reclamanta s-a prevalat în motivarea acţiunii sale, respectiv, a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi a celor ale Legii nr. 18/1991, a dispoziţiilor Constituţiei referitoare la protecţia dreptului de proprietate şi a Convenţiei.

Cauza trimisă spre rejudecare, după casare, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 22.04.2014, sub nr. x/2009*.

Prin decizia civilă nr. 607 din 29.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în evocarea fondului, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a obligat acest pârât să-i plătească reclamantei suma de 525.588 RON, cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 62.293,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în primul rând, că prin sentinţa civilă nr. 1462/15.11.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei A., formulate în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, privind obligarea acestora să-i acorde în schimb un alt teren echivalent şi să-i plătească contravaloarea terenului de 4200 mp, iar această soluţie nu a fost atacată de reclamantă.

Pe de altă parte, soluţia de admitere a cererii reclamantei privind capetele nr. 2 şi nr. 3 din acţiune, conform precizărilor de la dosarul de fond, şi de obligare a pârâţilor S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în solidar, să-i plătească reclamantei A. suma de 525.588 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 4200 mp situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada 01.03.2006 - 01.03.2009, precum şi suma de 0,81 euro/mp/lună cu titlu de chirie pentru terenul de 4200 mp, identificat mai sus, începând cu 20.05.2009 şi în continuare, a fost atacată cu apel de pârâţii S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, fără ca niciunul dintre aceştia să invoce vreo critică cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului, respectiv a sumelor la care au fost obligaţi, apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. susţinând doar că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, neexistând nici culpa şi nici fapta ilicită a acesteia.

Or, deşi specific căii de atac a apelului este efectul său devolutiv, acesta nu vizează cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Aşadar, şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa apelantului, care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau numai parţial. În acest sens, instanţa de apel poate proceda la rejudecarea litigiului dintre părţi, sub aspectul problemelor de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă, în limitele stabilite expres sau implicit, de către apelant.

Totodată, dacă hotărârea primei instanţe a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritatea de lucru judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.

Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea pronunţată de prima instanţă este supusă căii de atac a apelului numai cu privire la capetele de cerere admise, soluţia de respingere a celorlalte capete din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, neatacată de reclamantă, rămânând definitivă şi irevocabilă.

De asemenea, în rejudecarea litigiului dintre părţi, Curtea a avut în vedere criticile invocate expres sau implicit de apelanţii pârâţi, cu aplicarea însă a dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ. de la 1865, dat fiind că recursul declarat de reclamantă a fost admis, iar în rejudecarea cauzei, instanţa de apel este ţinută de îndrumările date în decizia de casare.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiţie, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.

Cu privire la fondul cererii, Curtea a considerat că nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., invocate de reclamantă ca temei juridic al acţiunii sale.

Astfel, simpla afectare a folosinţei aferentă realizării unei servituţi legale de utilitate publică şi de interes economic şi social (precum este cazul în speţă), potrivit calificării exprese din cuprinsul art. 3 din Legea nr. 241 din 22 iunie 2006 a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare, nu poate avea, în nici un caz, caracter ilicit, în condiţiile în care existenta unei fapte ilicite reprezintă o cerinţă esenţială pentru acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale.

A reţinut Curtea că noţiunea de faptă ilicită este definită potrivit practicii şi doctrinei juridice, ca fiind fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Esenţial în caracterizarea ca ilicită a faptei imputate este ca aceasta să fie săvârşită prin încălcarea unor norme de drept, astfel că nu va avea caracter de faptă ilicită acţiunea ori inacţiunea care îşi are temeiul în chiar normele legale ori care este permisă de acestea.

În cauză, câtă vreme amplasarea apeductelor s-a efectuat anterior reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 către reclamantă, şi chiar intrării în vigoare a acestei legi, pentru trei din cele patru apeducte, în mod evident, nu poate fi reţinut caracterul ilicit al faptului amplasării şi traversării terenului de conductele de alimentare cu apă, iar folosirea terenului nu este fără drept, astfel cum se susţine, neputând fi înlăturată importanţa de utilitate publică şi de interes economic şi social pentru alimentarea cu apă a Municipiului Bucureşti.

De asemenea, faptul invocat de intimata-reclamantă privind omisiunea pârâţilor de a achita despăgubiri echivalente limitării folosinţei terenului nu poate fi reţinut ca inducând un caracter ilicit al faptei imputate acestora, câtă vreme între părţi nu exista un raport juridic din care să se nască în sarcina pârâţilor o astfel de obligaţie de despăgubire.

Tot din perspectiva dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., Curtea a reţinut că inexistenţa faptei ilicite determină implicit inexistenţa cerinţei vinovăţiei pârâţilor pentru prejudiciul invocat de reclamantă, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu şi măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic de detaliu conceput de reclamantă, respectă prevederile H.G. nr. 930/2005.

În ceea ce priveşte solicitările reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 102-103 din Legea nr. 18/1991, Curtea a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză, câtă vreme apeductele ce traversează terenul reclamantei existau deja la data intrării în vigoare a actului normativ la care face referire intimata-reclamantă, respectiv anterior reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. x eliberat la data de 24 octombrie 1994, astfel că ipoteza pentru care a fost adoptată reglementarea din art. 102 nu se regăseşte în cauză.

În ceea ce priveşte fundamentarea cererii reclamantei pe dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Constituţia României Curtea a apreciat că îngrădirea dreptului de proprietate invocată de intimata-reclamantă, constând în limitarea folosinţei în modalitatea urmărită de aceasta, potrivit destinaţiei actuale a terenului, nu poate avea caracterul unei exproprieri de fapt, astfel cum s-a invocat, ci conturează doar ipoteza unei restrângeri a exerciţiului dreptului de proprietate, intimata-reclamantă rămânând proprietar al terenului asupra căruia au fost impuse restricţiile în perimetrul zonelor de protecţie instituite, conform prevederilor legale.

Totodată, s-a reţinut şi că protecţia dreptului de proprietate nu este una absolută, concluzie rezultând atât din reglementările legale interne, precum şi din cea adoptată la nivel european prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar jurisprudenţa CEDO a stabilit necesitatea ca o astfel de restrângere să se încadreze în anumite limite pentru a nu avea caracterul unei ingerinţe a statului în dreptul de proprietate. Astfel, limitarea ori restrângerea dreptului de proprietate trebuie să fie necesară şi să aibă o bază legală, dar şi să îndeplinească cerinţa de proporţionalitate între necesitatea de a se asigura interesul general, pe de o parte, şi imperativul respectării proprietăţii, pe de altă parte.

A constatat însă Curtea că, deşi primele două condiţii sunt îndeplinite (existând o bază legală şi în plus, restrângerea rezultată prin aplicarea acesteia corespunde unui interes al comunităţii), cea de-a treia nu corespunde cerinţelor stabilite de jurisprudenţa CEDO, legislaţia internă în vigoare, la momentul introducerii cererii, neprevăzând dreptul statului de a pune în balanţă interesele comunităţii şi dreptul de proprietate asupra unui teren supus regimului de protecţie sanitară cu regim sever, ca urmare a existenţei în subteran a unor conducte de alimentare cu apă ori de canalizare, astfel că, în cauză, faţă de probele administrate şi modalitatea în care intimata-reclamantă şi-a formulat pretenţiile de despăgubire, acestea au fost considerate întemeiate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut calitatea reclamantei de titular al unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în privinţa terenului litigios, imobil asupra căruia, potrivit Legii nr. 7/1996 şi H.G. nr. 930/2005 (care a abrogat H.G. nr. 101/1997), a fost instituită zona de protecţie sanitară cu regim sever şi care poate fi exploatat numai pentru culturi de plante perene, de plante păioase şi de pomi fructiferi, în condiţii care să nu provoace degradarea lucrărilor de alimentare cu apă.

Raportat la dispoziţiile legale care îi restrâng intimatei-reclamante exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, în sensul că pe suprafaţa de teren aferentă zonei de protecţie sanitară cu regim sever nu se poate construi, Curtea a subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenul având la acea dată destinaţia de teren agricol.

În ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., Curtea a constatat că potrivit contractului de concesiune nr. x/29.03.2000 încheiat cu Municipiul Bucureşti, aceasta are calitatea de concesionar al serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare, prin contract fiindu-i transmis doar dreptul de folosinţă şi administrare asupra instalaţiilor de alimentare cu apă şi canalizare şi asupra terenurilor afectate de acestea, nu şi dreptul de proprietate asupra acestora (art. 29.3 din contract).

Astfel fiind, Curtea a apreciat că pretenţia de obligare la plata de despăgubiri nu poate fi îndreptată decât împotriva proprietarului conductelor de apă, cel care le-a amplasat pe terenul ce se află acum în proprietatea reclamantei şi care deţine inclusiv dreptul de dispoziţie asupra acestora, iar nu împotriva apelantei-pârâte S.C. B. S.A., care doar administrează şi foloseşte sistemele de apă în limitele conferite de proprietar şi de normele legale. Ca atare, apreciind că există o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, ca urmare a existenţei apeductelor, în opinia Curţii, pretenţiile nu ar putea fi justificate decât faţă de proprietarul conductelor de apă, respectiv Municipiul Bucureşti.

În privinţa apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Curtea a reţinut că în cauză nu există decât o limitare legală parţială (în privinţa edificării unor construcţii), în conformitate cu cel de-al doilea principiu prevăzut în alin. (2) al art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (...) - iar nu una care să genereze o expropriere de fapt (aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs formulate de reclamantă în ciclul procesual precedent).

Practic, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin interdicţiile legale, dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl deţine reclamanta devine gol de conţinut, acesta putând fi exploatat numai pentru culturi de plante perene, de plante păioase şi de pomi fructiferi, în condiţii care să nu provoace degradarea lucrărilor de alimentare cu apă, şi cu respectarea celorlalte interdicţii prevăzute de lege.

Curtea a constatat astfel că, deşi reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, interdicţia amplasării de construcţii sau amenajări care nu sunt legate direct de exploatarea sursei şi a instalaţiilor de alimentare cu apă, asupra terenului ce face obiectul prezentului dosar, reprezintă o privare a reclamantei de bunul ei, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, contrarietatea normei juridice în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată cu reglementările Convenţiei fiind confirmată de modificările actuale ale dispoziţiilor legale privind terenurile cuprinse în zonele de protecţie sanitară cu regim sever.

Având în vedere că reclamanta este privată de posibilitatea de a beneficia de bunul său şi de a obţine beneficiile acestuia, faţă de regimul special de folosinţă a terenului ca urmare a instituirii unei zone de protecţie sanitară cu regim sever sau cu regim de restricţii, respectiv a interdicţiei amplasării de construcţii sau amenajări care nu sunt legate direct de exploatarea sursei şi a instalaţiilor de alimentare cu apă, fără o justă despăgubire a titularului dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea a constatat că situaţia astfel creată nu a asigurat justul echilibru între apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.

Faţă de susţinerile intimatei-reclamante în sensul că la soluţionarea cererii acesteia formulate în baza Legii nr. 18/1991, la momentul emiterii titlului de proprietate nr. x eliberat la data de 24 octombrie 1994 de Comisia Judeţeana pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor legale în vigoare, reclamanta nu putea să opteze pentru o altă modalitate de despăgubire decât cea în natură, Curtea a reţinut că autoritatea era cea în măsură să stabilească natura şi întinderea măsurilor reparatorii cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare. Or, prevederile ulterioare emiterii titlului ar fi exclus atribuirea terenului asupra căruia era instituită zona de protecţie sanitară cu regim sever, în considerarea vechiului amplasament, ci reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi realizat pe un alt amplasament, cu menţiunea că atribuirea de teren pe alt amplasament intră în conţinutul noţiunii de "restituire în natură" cu privire la terenurile agricole.

Curtea a făcut, aşadar, aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Astfel, în condiţiile în care reclamanta pretinde existenta unei atingeri aduse dreptului ei de proprietate protejat nu numai de legislaţia internă (art. 44 din Constituţia României, art. 480 din C. civ.), dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar obţinerea unei reparaţii nu este posibilă în baza legii interne, faţă de reglementarea existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a constatat că nu poate examina cauza decât din perspectiva blocului reprezentat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene.

O privare de proprietate aparţinând celei de-a doua norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, pe care Curtea a reţinut-o prin raportare la scopul prevăzut de lege, acela al prevenirii pericolului de alterare a calităţii surselor de apă şi care se realizează prin aplicarea măsurilor de protecţie a calităţii apelor, stabilite prin actele normative în vigoare, precum şi prin instituirea în teren a unor zone de protecţie, cu grade diferite de risc faţă de factorii de poluare.

În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 23, paragraful 38).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanta să suporte o sarcină disproporţionată, Curtea a considerat că trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare a prejudiciului, privarea de proprietate în condiţiile din prezenta cauză constituind, în mod normal, o atingere excesivă a dreptului reclamantei, lipsa totală a despăgubirilor neputând fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale.

Concluzionând, Curtea a reţinut în favoarea reclamantei dreptul de a primi o reparaţie echitabilă, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul creat, rezultat din imposibilitatea folosirii terenului potrivit destinaţiei actuale a acestuia şi intenţionate de reclamantă (categoria de folosinţă construcţii), decurgând din obligaţia respectării zonei de protecţie sanitară cu regim sever.

Existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantei rezultă din impunerea unui regim juridic potrivit Legii nr. 7/1996 şi H.G. nr. 930/2005 ce îngrădeşte opţiunea firească a proprietarului de a construi pe terenul său. Astfel, reclamanta este împiedicată să folosească bunul potrivit propriilor interese prin funcţiunea restrânsă permisă de lege. În aceste condiţii, exerciţiul atributului dispoziţiei devine iluzoriu întrucât, deşi nu a fost scos în mod formal din circuitul civil, bunul nu mai poate participa în mod efectiv şi eficient la acest circuit, în condiţii normale de piaţă.

S-a considerat de asemenea că, faptul că reclamanta ar fi cunoscut existenţa conductelor în subteranul lotului de teren pe care l-a dobândit nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, în condiţiile în care reparaţia echitabilă la care are dreptul îi este recunoscută în considerarea restrângerii exerciţiului unui atribut al dreptului de proprietate şi nu dependent de cunoaşterea sau necunoaşterea acestui fapt la momentul dobândirii dreptului real imobiliar.

Din expertiza topografică şi din suplimentul la expertiza topografică întocmite în cauză, instanţa de apel a reţinut că o parte din suprafeţele de teren ce constituie zona de protecţie sanitară severă pot fi folosite ca terenuri agricole, astfel că, chiar şi în limitele impuse de restricţiile prevăzute de art. 28 din H.G. nr. 930/2005, nu se poate reţine în cauză o lipsire totală de folosinţă a terenului. În aceste condiţii Curtea a dispus despăgubirea intimatei-reclamante, cu precizarea că nici în prezent, dispoziţiile legale nu disting cu privire la modalitatea de acordare a despăgubirii, ci prevăd doar că despăgubirea trebuie să fie justă.

Prin urmare, în privinţa cuantumului despăgubirii, Curtea a reţinut că apelantul-pârât, prin cererea de apel, nu a invocat nicio critică cu privire la modalitatea de stabilire a prejudiciului, la proba administrată de prima instanţă pentru stabilirea întinderii prejudiciului sau la întinderea prejudiciului.

Ca urmare a interdicţiei instituite de lege, s-a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă este determinat de imposibilitatea folosirii terenului potrivit destinaţiei actuale a acestuia şi intenţionate de reclamantă şi decurge din obligaţia respectării zonei de protecţie sanitară cu regim sever.

Cu toate acestea, schimbarea regimului juridic al terenului reclamantei, acesta având la momentul reconstituirii dreptului de proprietate categoria de folosinţă arabil, pentru ca, anterior introducerii acţiunii, începând cu anul 2000 şi până în prezent, terenul să dobândească o altă categorie de folosinţă, respectiv aceea de construcţii, în opinia Curţii, nu a acordat reclamantei posibilitatea de a obţine despăgubiri echivalente ale valorii bunului, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra terenului rămâne în patrimoniul reclamantei. La stabilirea despăgubirilor care i se cuvin reclamantei, Curtea a avut în vedere, drept criteriu, restricţiile impuse reclamantei, conform prevederilor legale.

Deşi, într-adevăr, prin folosirea unui teren proprietate privată în interesul public, se produce proprietarului un prejudiciu, care trebuie reparat, iar pentru lipsa de folosinţă a terenului, proprietarul poate fi despăgubit pentru prejudiciul creat, Curtea a considerat că nu poate fi reţinută o expropriere în fapt a terenului în cauză, dovadă fiind modalitatea de reglementare actuală a raportului juridic dedus judecăţii, care permite instituirea unei servituţi temporare sau permanente pentru sistemele de utilitate publică asupra terenurilor proprietate privată, dar cu acordarea unei juste despăgubiri titularului dreptului de proprietate şi cu posibilitatea (nu obligaţia) de expropriere a terenurilor pe care sunt amplasate astfel de sisteme.

Prin urmare, având în vedere atât în limitele cu care instanţa a fost învestită, în special din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, dar şi limitele stabilite prin apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, potrivit principiului non reformatio in pejus, astfel cum este reglementat de prevederile art. 296 C. proc. civ. 1865, apelantului-pârât nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, Curtea a apreciat că, în rejudecare, se impune a fi avută în vedere la stabilirea despăgubirii, suma stabilită prin expertiza administrată în faţa primei instanţe şi nu cea efectuată în rejudecare, prin care s-a stabilit contravaloarea terenului.

S-a avut în vedere faptul că protecţia dreptului de proprietate nu este absolută, concluzie ce reiese atât din reglementările interne - art. 480 C. civ. 1864, cât şi din cea adoptată la nivel european prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; limitarea dreptului de proprietate aparţinând intimatei-reclamantei are o bază legală - H.G. nr. 930/2005, este necesară - furnizarea serviciului public de alimentare cu apă; restrângerea nu este totală, aspect ce reiese, pe de o parte, din (i) faptul că terenul aflat în zona de protecţie sanitară cu regim sever poate fi cultivat, precum şi din (ii) aspectul potrivit căruia din suprafaţă totală faţă de care s-a reconstituit dreptul de proprietate - aproximativ 13300 mp - doar o parte este afectată de zona de protecţie, respectiv aproximativ 3700 mp, dar nu este întrunită şi cerinţa de proporţionalitate între necesitatea asigurării interesului general şi imperativul respectării proprietăţii, în condiţiile în care interdicţia folosirii terenului potrivit destinaţiei actuale a acestuia şi intenţionate de reclamantă (categoria de folosinţă construcţii), decurgând din obligaţia respectării zonei de protecţie sanitară cu regim sever s-a realizat fără plata vreunei despăgubiri, pretenţiile intimatei-reclamante fiind astfel întemeiate.

Curtea a respins ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei de obligare a apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata contravalorii de folosinţă şi pe viitor, în condiţiile în care prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual, întrucât pot interveni schimbări în situaţia juridică a terenului, în acord cu dispoziţiile legale în vigoare în prezent. Curtea a apreciat că reclamanta poate obţine numai repararea unui prejudiciu cert şi sigur. Categoric, imobilul ar fi fost unul cu potenţial construibil în lipsa regimului juridic instituit de lege, însă ipoteza construirii efective pe acest teren este dependentă de numeroase variabile care exclud certitudinea.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

Prin recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, se solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată în întregime a cererii de chemare în judecată.

În motivare, după prezentarea raporturilor juridice deduse judecăţii, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul arată că, observând modalitatea prin care legiuitorul internaţional a înţeles să reglementeze dreptul de proprietate prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, corelat cu reglementările naţionale ale statelor, reiese aspectul potrivit căruia o simplă limitare a dreptului de proprietate, de altfel permisă de acest articol, nu acordă automat dreptul individului la despăgubire, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite cerinţele de temeinicie ale cererii de chemare în judecată în baza temeiurilor de drept invocate de către reclamantă.

Prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional CEDO, conferă legitimitate ingerinţei asupra dreptului de proprietate, prevăzând faptul că persoanele pot fi "lipsite de proprietate" când această ingerinţă intervine pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Cu toate acestea, la aceste condiţii legale enunţate şi expres reglementate de Protocolul 1, instanţa de apel a mai adăugat încă două, impuse jurisprudenţial, respectiv: privarea de proprietate să fie făcută cu plata unei compensaţii corespunzătoare, şi existenţa unui raport de proporţionalitate între privarea de proprietate şi scopul urmărit prin intermediul acesteia.

Subliniază recurentul faptul că reglementarea constituţională consacrată la art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, şi nicidecum a jurisprudenţei CEDO în detrimentul dreptului naţional.

Susţine astfel recurentul eronata aplicare a articolului 1 Protocolul 1 adiţional la CEDO bazat pe prevederile art. 20 alin. (2) şi ale art. 44 din Constituţia României, care a atras pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Aşa cum reclamanta a înţeles să îşi formuleze cererea introductivă de instanţă - întemeiată pe răspunderea civilă delictuală - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit limitele rejudecării raportat la cercetarea temeiniciei cererii în baza temeiurilor de drept invocate de reclamantă.

Curtea de Apel, analizând îndeplinirea condiţiilor ce ar atrage răspunderea civilă delictuală, temei juridic de care reclamanta s-a prevalat în motivarea acţiunii sale, concretizat în dispoziţiile art. 998-999 C. civ., consideră că nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele reglementate de aceste texte legale.

De asemenea, Curtea constată caracterul nefondat al susţinerilor reclamantei vizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor an. 102-103 din Legea nr. 18/1991, câtă vreme apeductele ce traversează terenul reclamantei existau deja la data intrării în vigoare a actului normativ la care face referire intimata-reclamantă, respectiv anterior reconstituirii dreptului de proprietate.

Astfel, având în vedere faptul că nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale care să conducă la obligarea la plata de despăgubiri, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea prevederilor legale.

Aplicarea cu prioritate a prevederilor CEDO şi a jurisprudenţei de contencios european nu presupune, per se, acordarea unei posibilităţi instanţei de selectare a normelor legale aplicabile.

Având în vedere că prevalenţa aplicării dreptului european este permisă în favoarea reglementărilor internaţionale şi nicidecum în favoarea jurisprudenţei CEDO, recurentul susţine că atâta timp cât nu sunt întrunite condiţiile dreptului material naţional de antrenare a răspunderii sale privind acordarea de despăgubiri reclamantei, nu se poate disimula norma de drept intern cu scopul de a obliga o parte la despăgubiri prin ignorarea cerinţelor legale interne şi aplicarea prioritară a jurisprudenţei, atâta timp cât nici chiar reglementările internaţionale, respectiv art. 1 Protocolul 1, nu prevăd acest lucru.

Mai mult decât atât, prevederile articolului 1 Protocolul 1 permit lipsa totală a despăgubirilor, în situaţii excepţionale, astfel cum a şi reţinut instanţa de apel în motivarea hotărârii pronunţate, situaţie precum cea din prezenta cauză.

Cu referire la prezentul demers judiciar, recurentul arată şi că în cauză nu este vorba de o privare de proprietate, ci de o limitare a folosinţei bunului în sensul tezei a treia, consemnată în alin. (2) al articolului 1 al Protocolului 1 adiţional la CEDO.

Astfel, unele limitări pot fi aduse folosinţei dreptului de proprietate, cu condiţia ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de comunitate şi să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenţie excesivă şi intolerabilă.

Cu toate acestea, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel reţine însă că, deşi limitarea ori restrângerea dreptului de proprietate este necesară şi are o bază legală, aceasta nu îndeplineşte condiţia proporţionalităţii între necesitatea de a asigura interesul general, pe de o parte, şi imperativul respectării proprietăţii, pe de altă parte.

Prin urmare, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigenţa generală de proporţionalitate presupune menţinerea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de protejare a interesului individual.

Însă, aşa cum s-a arătat deja, cerinţa proporţionalităţii nu reprezintă o reglementare consacrată la nivel internaţional, care să poată fi aplicată prioritar dreptului naţional, fiind doar o condiţie impusă jurisprudenţial de către Curte.

După o formulă familiară drepturilor interne, Convenţia Europeană prevede două categorii de limitări ale dreptului de proprietate: lipsirea de dreptul de proprietate şi reglementarea folosinţei bunurilor. Aceste două tipuri de restricţii ale exercitării dreptul de proprietate sunt reţinute şi la nivelul dreptului Uniunii.

Curtea de apel reţine, contrar jurisprudenţei CEDO, faptul că existenţa conductelor de alimentare cu apă are drept consecinţă scăderea valorii imobilului. Această "interdicţie de folosinţă" semnificând în interpretarea instanţei "o lipsire de valoare economică a bunului".

În prezenta cauză, autorităţile au respectat prevederile legale, iar limitarea folosinţei bunului a intervenit pentru o cauză de utilitate publică prin raportare la scopul prevăzut de lege, şi anume, acela al prevenirii pericolului de alterare a calităţii surselor de apă şi care se realizează prin aplicarea măsurilor de protecţie a calităţii apelor, stabilite de prevederi normative speciale, precum şi prin instituirea în teren a unor zone de protecţie sanitare.

În vederea susţinerii argumentelor prezentate privind modalitatea de aplicare a prevederilor reglementate de articolul 1 Protocolul 1 adiţional CEDO, se învederează raţionamentul Curţii Europene a Dreptului Omului în cauza Viaşu contra României, care are la bază o situaţie similară prezentei speţe, respectiv situaţia premisă privind reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În această cauză, nu a fost retrocedat terenul către reclamant, iar autorităţile i-au recunoscut acestuia un drept la despăgubire.

Există însă o completă antiteză între situaţia juridică din prezenta cauză şi cea din cauza Viaşu contra României. În prezentul demers judiciar a fost reconstituit dreptul de proprietate, reclamanta a fost pusă în posesie, nu a fost recunoscut dreptul la despăgubiri de către autorităţi, neexistând temei legal pentru acordarea unor asemenea despăgubiri, nu a fost constatată îndeplinirea condiţiilor privind atragerea răspunderii pârâtului, şi cu toate acestea, s-au acordat în mod eronat despăgubiri prin aplicarea extinsă a Protocolului 1 unei situaţii care nu intră sub incidenţa acestuia.

Astfel, având în vedere faptul că art. 1 Protocolul 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, apreciază recurentul că limitarea corespunde exigenţelor cerute de textul Convenţiei, întrucât ingerinţa este prevăzută de lege şi corespunde unui scop de interes general.

Contrar susţinerilor dezvoltate în considerentele sale, instanţa argumentează aplicarea prioritară a dreptului jurisprudenţial raportat la faptul că restrângerea dreptului de proprietate nu îndeplineşte condiţia proporţionalităţii.

De asemenea, susţinerea ideii conform căreia reclamanta nu cunoştea amplasarea apeductelor pe terenul proprietatea sa nu poate fi acceptată având în vedere faptul că la dobândirea dreptului de proprietate se realizează şi punerea în posesie a terenului, ori pe lângă faptul că apeductele au porţiuni vizibile la suprafaţa solului, S.C. B. S.A. a semnalizat existenţa acestora conform reglementărilor legale.

Având în vedere faptul că instanţa nu a avut un temei de drept material naţional incident în prezenta cauză, care să fie aplicabil în vederea atragerii răspunderii recurentului, acest fapt nu poate conduce automat la aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Pentru aplicarea prevederilor constituţionale amintite trebuie avute în vedere, în primul rând, neconcordanţe între legile interne şi pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Ori, în cauza dedusă judecăţii nu suntem în prezenţa unei asemenea neconcordanţe, care să atragă aplicarea Convenţiei prioritar faţă de dreptul intern.

În măsura în care prin stabilirea limitelor rejudecării s-a avut în vedere în mod clar şi neechivoc rejudecarea prin raportare la cercetarea temeiniciei cererii în baza temeiurilor de drept invocate de reclamantă, iar Curtea de Apel analizând raporturile juridice dintre părţi a constatat faptul că recurentul nu este răspunzător, obligarea ulterioară la despăgubiri devine nelegală şi fără temei, nefiind dispusă în baza unor norme previzibile, care să respecte dreptul la un proces echitabil.

În drept au fost invocate prevederile art. 301 şi ale art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, prevederile art. 1 Protocolul adiţional la CEDO, precum şi totalitatea textelor legale invocate în cuprinsul recursului.

Prin recursul formulat de reclamanta A. s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond admiterea şi a cererii prin care a solicitat stabilirea unei chirii viitoare, dat fiind că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În motivare, după prezentarea soluţiei şi considerentelor deciziei nr. 925 pronunţată la data de 11 martie 2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în motivele pe care şi-a întemeiat hotărârea că suprafaţa de teren afectată de zona de protecţie este de aproximativ 3700 mp. Sub acest aspect s-a pronunţat definitiv şi irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând irevocabil că este afectată o suprafaţă totală de 4200 mp. De astfel, şi prin raportul de expertiză întocmit faţa instanţei de apel, în rejudecare, s-a reţinut o suprafaţă mult mai mare care ar fi afectată, respectiv 5447 mp.

O altă critică vizează faptul că, în mod greşit şi în contradictoriu cu cele reţinute prin decizia nr. 925 din 11 martie 2014, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că o parte din terenul în discuţie poate fi folosit ca teren agricol. Potrivit celor statuate prin decizia de casare, ocuparea terenului este totală, iar instanţa de apel trebuia să preia această susţinere din hotărârea de casare şi nu să facă propriile aprecieri.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de fond a acordat suma reprezentând despăgubiri în RON şi nu în euro (la cursul în RON de la data plăţii), aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C., expertiza administrată în faţa instanţei de fond. Necesitatea stabilirii unei despăgubiri în euro rezultă din faptul că din anul 2010 (data întocmirii raportului de expertiză de care a ţinut cont instanţa de apel) şi până în prezent a avut loc o depreciere a monedei naţionale. În vederea stabilirii unei juste despăgubiri, suma trebuie exprimată în euro, în caz contrar recurenta fiind nevoită să suporte fluctuaţia cursului valutar şi riscul devalorizării monedei naţionale.

O ultimă critică vizează faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu poate acorda chirie viitoare întrucât acest prejudiciu nu este unul actual, ci doar eventual. Se susţine că atâta timp cât prin hotărârea de casare s-a reţinut irevocabil că în cauză "se produce o ocupare totală şi definitivă a terenului pe durata amplasamentului de interes public, care nu poate fi delimitată în timp şi care transformă astfel iremediabil modul de exercitare a atributelor proprietăţii", rezultă în mod indubitabil că trebuie acoperit şi prejudiciul viitor.

De asemenea, instanţa de apel nu reţine şi faptul că în noul C. civ. (în vigoare din anul 2011) se precizează posibilitatea acordării unui prejudiciu viitor. Dispoziţiile art. 1532 şi următoarele din C. civ. prevăd posibilitatea acoperirii şi a prejudiciului viitor.

Orice schimbare în viitor a situaţiei juridice a terenului este eventuală, astfel încât această "eventualitate" nu poate împiedica obligarea la plata de daune acum, ci poate constitui un motiv de introducere a unei cereri privind sistarea plăţii daunelor, dacă şi atunci când va interveni respectiva schimbare a situaţiei juridice a terenului. Apreciază recurenta că acum prejudiciul este cert şi nu există niciun element concret care să conducă la ideea că în viitor acesta va înceta, iar în eventualitatea în care va interveni o schimbare juridică care să conducă la ideea inexistenţei prejudiciului, partea interesată va sesiza instanţa cu o cerere de sistare a plăţii daunelor.

Consideră că pârâtul Municipiul Bucureşti trebuie obligat şi la plata unei chirii viitoare în sumă de 0,81 Euro/mp/lună pentru suprafaţa de 4200 mp, începând cu data de 20 mai 2009 şi în continuare, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de fond.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299-316 din C. proc. civ., art. 304 pct. 9, art. 244 alin. (2) din acelaşi cod.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În privinţa recursului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, se constată că toate criticile au fost subsumate punctului 9 al art. 304 din C. proc. civ.

Sub aspectul susţinerii potrivit căreia reglementarea constituţională consacrată la art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, şi nicidecum a jurisprudenţei CEDO în detrimentul dreptului naţional, critică reluată prin afirmarea unei confuzii pe care instanţa de apel ar face-o între sistemul de drept civil (civil law)şi sistemul de drept comun(common law), Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, acesta fiind şi cazul Convenţiei europene a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 32 din Convenţia europeană a drepturilor omului, competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a protocoalelor sale, este evident că din coroborarea acestor texte de lege rezultă că este obligatorie inclusiv interpretarea şi aplicarea Convenţiei făcute de Curte, în condiţiile prevăzute în art. 33, 34, 46 şi 47 din acelaşi act normativ.

Obligativitatea respectării dispoziţiilor Convenţiei, aşa cum sunt acestea interpretate şi aplicate chiar de Curte, rezultă din necesitatea de a se asigura o interpretare unitară a Convenţiei, deoarece eficacitatea drepturilor recunoscute de aceasta nu ar putea varia în funcţie de calificările juridice proprii sistemelor de drept naţionale. În acest context, jurisprudenţa Curţii are menirea de a fi un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului, centrat pe standardul minim pe care îl reprezintă Convenţia.

De altfel, demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele Convenţiei ar fi unul lipsit de finalitate, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii, astfel că interpretările făcute de instanţa europeană, singura competentă să interpreteze Convenţia, se impun cu necesitate ori de câte ori se apelează la reglementările din Convenţie.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a făcut aplicarea directă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, dând prevalenţă dreptului european, aşa cum a fost acesta interpretat în mod constant în jurisprudenţa CEDO, în detrimentul dreptului intern. Alegerea instanţei nu a fost arbitrară şi străină de temeiurile invocate chiar de către reclamantă, ci una justificată de reglementarea necoordonată în timp a regimului juridic a zonelor de protecţie sanitară cu regim sever şi care a dus în cele din urmă la o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.

Astfel, deşi apeductele în cauză existau înainte de reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, legea apelor a intrat în vigoare abia în anul 1996, când prin Legea nr. 107/1996 s-a abrogat Legea apelor nr. 8/1974, şi care, în mod evident, nu conţinea reglementări pentru zonele de protecţie sanitară, faţă de inexistenţa proprietăţii private. De asemenea, la momentul emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, respectiv în octombrie 1994, reclamanta nu putea să opteze pentru o altă modalitate de despăgubire decât cea în natură, autoritatea fiind singura în măsură să stabilească natura şi întinderea măsurilor reparatorii, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare. Abia prevederile ulterioare emiterii titlului ar fi exclus, într-adevăr, în considerarea vechiului amplasament, atribuirea terenului asupra căruia era instituită zona de protecţie sanitară cu regim sever, iar reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi realizat pe un alt amplasament, ceea ce însă nu a fost cazul în speţă.

În acest context, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii delictuale, simpla afectare a folosinţei aferentă realizării unei servituţi legale de utilitate publică şi de interes economic şi social neputând avea caracter ilicit, iar existenţa unei fapte ilicite reprezintă o cerinţă esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, şi nici nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale invocate de reclamantă, câtă vreme acestea au intrat în vigoare după data reconstituirii dreptului său de proprietate, astfel că ipoteza pentru care a fost adoptată reglementarea specială nu se regăseşte în speţă.

De altfel, Înalta Curte subliniază că toate aceste probleme de drept au fost deja dezlegate, impunându-se în rejudecare cu titlu obligatoriu conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, prin decizia de casare nr. 925 din 11.03.2014, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, s-a stabilit că regimul juridic de folosinţă a terenului aflat în proprietatea reclamantei interzice orice amplasare sau activitate care ar putea duce la contaminarea sursei de apă şi afectarea folosinţei terenului numai pentru asigurarea exploatării şi întreţinerii sursei, ceea ce semnifică o lipsire de valoare economică a bunului atâta vreme cât acesta nu poate fi valorificat, iar dispoziţia asupra sa este, pe cale de consecinţă, limitată, chiar dacă nu reprezintă o scoatere a bunului din circuitul civil, din punct de vedere juridic.

În continuare, instanţa de recurs a reţinut că, "mergând pe argumente date de prevalenţa Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei CEDO în materie, la care părţile fac referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hot. din 12.10.2010).

Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existenţa, în concret, a modalităţilor de despăgubire aplicate, ci şi subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparaţii, mijloacele legale opuse de stat trebuie să fie nu doar apte să justifice proporţionalitatea anterior amintită, dar şi să prezinte un mecanism coerent şi consecvent de soluţionare a acestor limitări."

De asemenea, instanţa de recurs a constatat că ceea ce a greşit instanţa de apel în prima rejudecare a fost reţinerea incidenţei textului legii speciale (art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006) pentru a constata că ingerinţa este previzibilă, necesară şi respectă cerinţa de proporţionalitate, în aplicarea, în concret a dispoziţiilor art. 44 alin. (5) din Constituţia României şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, prin constituirea unei servituţi cu titlu gratuit în scopul protejării unui interes public, în sarcina proprietarului terenului, ceea ce a dus la soluţia greşită de respingere a acţiunii pe acest temei.

În consecinţă, în rejudecare, în mod corect instanţa de apel a ţinut cont de toate aceste dezlegări, care de altfel leagă instanţa şi în prezentul recurs, nemaifiind posibilă repunerea în discuţie a necesităţii analizării pretenţiilor reclamantei în prezenta cauză şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referitor la hotărârile pronunţate de CEDO şi invocate de recurent în susţinerea motivului de modificare privind greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de relevanţă, interpretările făcute de Curtea europeană în acestea raportându-se la situaţii de fapt diferite de cea reţinută în prezenta cauză.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă critica de modificare instituită de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocată de recurent, instanţa de apel dând o corectă eficientă dispoziţiilor Convenţiei şi jurisprudenţei CEDO, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat acest recurs.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A., cu titlu prealabil, Curtea constată că acesta nu este nul, astfel că excepţia invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin întâmpinare este neîntemeiată. În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, pârâtul intimat arată că motivele invocate de reclamanta recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat de aceasta în cererea sa de recurs, şi de altfel în niciunul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ în art. 304 pct. 1-9.

Înalta Curte constată însă că potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod. Faptul că într-adevăr, o parte din criticile invocate de recurentă nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de lege nu face ca întregul demers judiciar al acesteia să fie nul, câtă vreme din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că cel puţin o parte dintre acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, se impune a se face anumite precizări cu privire la critica vizând greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor într-o sumă în RON şi nu în euro.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel nu pot fi atacate cu recurs. Altfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, respectiv omisso medio.

Rezultă, deci, că soluţia primei instanţe prin care s-a admis în parte cererea reclamantei, neatacată cu apel de către aceasta, nu mai poate fi pusă în discuţie în recurs de către reclamantă decât cu privire la modul de rezolvare a apelului declarat de partea adversă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 525.588 RON cu titlu de despăgubiri, în considerarea faptului că aceasta a fost suma stabilită prin expertiza administrată în faţa primei instanţe, la care pârâtul a fost obligat şi prin sentinţa pronunţată în fond. Împotriva acestei sentinţe însă recurenta reclamantă nu a înţeles să formuleze apel, prin care să critice greşita stabilire a sumei reprezentând despăgubiri în RON şi nu în euro, singurele apeluri formulate în cauză fiind cele ale pârâţilor S.C. B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi care au vizat cu totul alte aspecte decât moneda în care a fost stabilită suma reprezentând despăgubiri.

În acest context, critica referitoare la greşita acordare a sumei reprezentând despăgubiri în RON şi nu în euro (la cursul în RON la data plăţii), aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă în faţa instanţei de fond, nu poate fi analizată pentru prima dată direct în recurs, câtă vreme aceasta apare ca fiind făcută omisso medio.

Nu aceeaşi este situaţia în privinţa celorlalte critici, câtă vreme acestea nu ar fi putut fi invocate de către recurenta reclamantă printr-un apel propriu, astfel că în cazul lor nu se pune problema invocării omisso medio.

Astfel, primele două critici formulate de recurenta reclamantă vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel ar fi reţinut că suprafaţa de teren afectată de zona de protecţie este de aproximativ 3700 mp, în condiţiile în care, pe de-o parte, prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-ar fi reţinut în mod definitiv şi irevocabil că suprafaţa totală afectată este de 4200 mp, iar pe de altă parte, prin expertiza efectuată în faţa instanţei de apel în rejudecare după casare, s-a stabilit că suprafaţa afectată este de fapt de 5447mp. De asemenea, se susţine că în mod greşit şi în contradictoriu cu cele reţinute în aceeaşi decizie de casare, instanţa de apel, în rejudecare, ar fi reţinut că o parte din terenul în discuţie poate fi folosit ca teren agricol, în condiţiile în care instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, ar fi stabilit că terenul poate fi folosit numai pentru asigurarea exploatării şi întreţinerii sursei.

Invocând nerespectarea celor pretins stabilite în mod irevocabil prin decizia de casare din primul ciclu procesual, recurenta invocă de fapt o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Criticile recurentei nu pot fi reţinute însă, câtă vreme acestea reprezintă de fapt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Aşa cum prevede în mod expres textul art. 315 C. proc. civ., numai dezlegările în drept date de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ori stabilirea întinderii exacte a suprafeţei de teren afectate de regimul special precum şi împrejurarea dacă acesta poate sau nu să fie folosit ca teren agricol sunt aspecte ce ţin de situaţia de fapt. Astfel, recurenta tinde în realitate la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, în baza raportului de expertiză şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

Prin ultima critică formulată de recurentă aceasta susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a obligat pârâtul şi la plata prejudiciului viitor, câtă vreme acesta este cert şi determinat, critică ce poate fi încadrată la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care obligă la repararea integrală a prejudiciului.

Critica este însă nefondată, recurenta invocând în susţinerea acestui motiv dispoziţiile art. 1532 şi următoarele din noul C. civ. Înalta Curte subliniază însă că acestea sunt nerelevante, câtă vreme dispoziţiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză, faţă de data intrării în vigoare a acestuia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din noul C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În privinţa celorlalte critici ale recurentei, instanţa constată că acestea sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că nu vor mai fi analizate, având în vedere specificul căii extraordinare de atac a recursului, limitat numai la critici de nelegalitate.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi acest recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 607 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 607 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2018.