Undelivered travel services ordered repaid: RON 4 million restitution affirmed with interest and costs.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 29 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis acţiunea reclamantei REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ A SERVICIILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA, obligând pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către aceasta a sumei de 4.025.013,39 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, dar achitate de reclamantă, conform raportului de control al Corpului de Control al Primului/Ministru, înregistrat sub nr. x/2014; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.910,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 278 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Arad împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 29 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Arad şi a obligat apelanta la plata sumei de 897,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimata-reclamantă.

Prin decizia nr. 116 din 26 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. ARAD împotriva deciziei civile nr. 278 din 29 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ A SERVICIILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA împotriva sentinţei civile nr. 1031 29.10.2015, pronunţate de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Apelanta-pârâtă a criticat mai întâi faptul că instanţa de judecată a soluţionat cauza raportându-se la o sigură probă din dosar, respectiv raportul Corpului de Control al Primului/Ministru, care nu îi era opozabil, fără a analiza celelalte înscrisuri aflate la dosar şi fără a-i audia ca şi martori pe beneficiarii concediilor.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă nu a contestat starea de fapt reţinută de prima instanţă, respectiv aspectul că din suma totală de 5.216.545,30 RON achitată de către ROMATSA către A. S.R.L. în baza facturilor fiscale emise de apelanta-pârâtă, reprezentând contravaloarea concediilor de recuperare psihologică şi a concediilor suplimentare de odihnă în perioada 2010 - 2013 pentru angajaţii reclamantei-intimate, suma de 4.025.013,39 RON reprezintă contravaloarea serviciilor neprestate de către apelanta-pârâtă, pe care a restituit-o altor persoane, respectiv angajaţilor reclamantei-intimate, iar nu acesteia din urmă.

Volumul impresionant de documente care, potrivit susţinerilor apelantei-pârâte, nu ar fi fost analizate de prima instanţă reprezintă tocmai înscrisurile care au stat la baza întocmirii raportului Corpului de Control al Primului Ministru şi care susţin concluziile acestuia.

Apelanta-pârâtă a indicat în mod generic în întâmpinarea depusă la prima instanţă că solicită proba testimonială, fără a indica numele martorilor, iar ulterior, din încheierile de şedinţă nu rezultă că ar fi formulat cereri de probaţiune pertinente care să fi fost respinse de către prima instanţă.

S-a mai susţinut de către apelanta-pârâtă că rolul său nu a fost acela de emite documente justificative sau de a presta servicii hoteliere sau de transport, ci acela de a face reţinerile pentru angajaţii reclamanţii-intimatei, prestând serviciul solicitat de aceasta.

A menţionat totodată că nu există facturi de stornare emise după încasarea facturilor de la reclamanta-intimată şi nici modificări ale voucherelor ulterior comunicării lor către ROMATSA. A subliniat că soluţia primei instanţe are şi nişte implicaţii fiscale care nu pot fi admise, referitoare la scăderea din masa impozabilă a sumei pe care a fost obligată să o restituie, la refuzul Ministerului Finanţelor Publice de restituire a T.V.A.-lui şi impozitului aferent acestei sume.

Apelanta-pârâtă a arătat că ea şi-a reţinut doar comisionul de 10%, astfel că în situaţia în care obligaţia de restituire este întemeiată pe o răspundere contractuală, poate fi obligată să restituie doar comisionul încasat.

A apreciat că fiind vorba despre o stipulaţie pentru altul, doar terţii beneficiari ar fi putut să o acţioneze în judecată pentru nerespectarea contractului de agenţie.

Curtea a reţinut că efectuarea concediilor obligatorii de recuperare psihologică şi suplimentare de odihnă reprezintă, potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr. 125/1990 şi ale Legii nr. 95/2008, obligaţii ale salariaţilor, ce trebuie aduse la îndeplinire în scopul de a asigura "deplina siguranţă a zborurilor".

Din probele administrate în cauză a rezultat că, în conivenţă cu salariaţii reclamantei-intimate, inclusiv cu membri ai organelor de conducere ai regiei (unii beneficiari făcând chiar parte din conducere), apelanta-pârâtă a creat aparenţa efectuării de către personalul reclamantei-intimate a concediilor obligatorii de recuperare psihologică şi a concediilor suplimentare de odihnă, deşi, în fapt, după reţinerea unui comision de 10%, vira diferenţa de bani în conturile personale ale angajaţilor şi, numai în rare situaţii achiziţiona în beneficiul acestora pachetele turistice facturate şi achitate de reclamanta-intimată.

De asemenea, prezintă o relevanţă deosebită şi faptul că asociatul unic şi administratorul apelantei-pârâte era la data faptelor doamna B., care deţinea, în acelaşi timp şi funcţia de economist I la Serviciul Financiar-contabilitate din cadrul reclamantei-intimate, aspect ce rezultă din raportul Corpului de Control al Primului Ministru şi necontestat de părţi.

În raport cu considerentele deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale.

Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate faţă de reclamanta-intimată.

Astfel, apelanta-pârâtă ar fi trebuit să asigure efectuarea concediilor efective ale angajaţilor reclamantei-intimate, iar nu să vireze sumele de bani ce i-au fost transmise de către reclamanta-intimată către angajaţii acesteia, după reţinerea propriului comision.

Procedând de această manieră, prejudiciul cauzat reclamantei-intimate constă în suma integrală virată, iar nu doar în contravaloarea comisionului reţinut, astfel cum susţine apelanta-pârâtă, din perspectiva reclamantei-intimate şi având în vedere raporturile contractuale ale părţilor, neprezentând nicio relevanţă destinaţia ulterioară a banilor viraţi către pârâta-intimată.

Aceasta avea posibilitatea să se îndrepte la rândul său împotriva angajaţilor reclamantei-intimate pentru restituirea sumelor virate, inclusiv prin formularea unor cereri de chemare în garanţiei în prezentul litigiu, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, efectuarea acestor concedii de către angajaţii reclamantei-intimate reprezenta o obligaţie legală a acestora.

Scopul normelor care instituie această obligaţie este acela de a asigura siguranţa zborurilor, astfel că interesul ocrotit nu este unul individual, ci unul de ordine publică.

Cu toate acestea, părţile implicate au înţeles prin modalitatea în care şi-au executat obligaţiile să deturneze în mod fraudulos sumele de bani alocate de la această finalitate, iar consecinţa firească este aceea de restituire a sumelor respective.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, prejudiciul constând în suma achitată de reclamanta-intimată, fără a exista contraprestaţia corelativă, între faptă şi prejudiciu existând raport de cauzalitate, fiind dovedită totodată vinovăţia părţilor implicate.

Eventualele dificultăţi fiscale provocate apelantei-pârâte prin admiterea prezentului demers judiciar nu prezintă nicio relevanţă.

Faptul că terţul beneficiar al stipulaţiei pentru altul îi poate cere promitentului executarea prestaţiei nu înseamnă că stipulantul nu poate cere atragerea răspunderii contractuale a promitentului, în situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, a cărei reexaminare s-a solicitat inclusiv prin decizia de casare, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, iar conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acord cu prima instanţă, Curtea a considerat că doar de la data comunicării raportului întocmit în urma controlului curge termenul de prescripţie extinctivă.

Anterior acestui moment, pasivitatea părţilor nu poate fi una culpabilă, din moment ce iniţiativa formulării demersului judiciar nu îi aparţine.

Mai mult, în interpretarea contrară, aceste controale ar rămâne lipsite de multe ori de orice eficienţă, chiar când este vorba despre sume semnificative cu care ar fi prejudiciat bugetul statului, actul de control devenind o simplă mustrare şi neasigurând finalitatea sa esenţială, respectiv recuperarea sumelor de bani.

În condiţiile în care reclamantei-intimate i s-a comunicat raportul doar la data de 01.10.2014, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 06.04.2015, în mod judicios prima instanţă a constatat că excepţia prescripţiei extinctive este neîntemeiată.

De asemenea, în speţă există şi alte împrejurări care conduc la aceeaşi concluzie.

Astfel, faptul că în această operaţiune erau implicaţi şi membri ai organelor de conducere ale reclamantei-intimate, fiind beneficiari ai sumelor virate de apelanta-pârâtă, iar asociatul unic şi administratorul apelantei-pârâte îndeplinea funcţia de economist I la Serviciul Financiar-contabilitate din cadrul reclamantei-intimate, prezintă relevanţă şi cu privire la posibilitatea reală şi efectivă a reclamantei-intimate de a acţiona, această posibilitate fiind una formală şi iluzorie.

Împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a declarant recurs pârâta S.C. S.C. A. S.R.L., recurenta a arătat că pe rolul instanţelor de judecată există două dosare identice, având acelaşi reclamantă ROMATSA, acelaşi obiect, pretenţii, doar pârâţii fiind diferiţi. Aceste dosare sunt prezentul dosar nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, iar cel de-al doilea este dosarul nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa. Deşi ambele dosare au acelaşi obiect, soluţiile pronunţate sunt diametral opuse, Tribunalul Arad admiţând acţiunea reclamantei ROMATSA, iar Curtea de Apel Timişoara a respins apelul S.C. A. S.R.L., pe când Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ROMATSA, iar Curtea de Apel Constanţa a respins apelul acesteia.

Recurenta apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivat de lipsa unei motivări suficiente şi a aprecierii probelor administrate de părţi.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. stabileşte că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea instanţei de apel cuprinde doar elemente generale, fără a menţiona în ce constă certitudinea că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi de ce ar fi trebuit să se asigure de efectuarea concediilor efective ale angajaţilor reclamantei-intimate şi modul în care s-a realizat înţelegerea să deturneze în mod fraudulos sumele de bani alocate de la această finalitate şi între cine s-a făcut această înţelegere.

Maniera succintă în care se exprimă considerentele soluţiei nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Atât timp cât în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

În ipoteza contractelor sinalagmatice, care nasc obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi, fiecare parte asumându-şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, noţiunea de cauză, de scop, pe care părţile l-au avut în vedere, constituie un aspect esenţial în interpretarea voinţei comune a părţilor asupra aspectelor pe care le ridică executarea contractului.

Instanţa nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care recurenta le-a prezentat în susţinerea apărărilor formulate, nefiind analizate, de altfel, toate argumentele esenţiale invocate prin acţiunea introductivă şi precizările ulterioare, dar nici cele arătate prin întâmpinare, lipsind cu desăvârşire realizarea unei legături/concordanţă între situaţia de fapt reţinută şi cea de drept invocată.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile O.G. nr. 107/1999, la faptul că prin acţiune reclamanta solicită restituirea sumelor de bani fără a solicita rezoluţiunea contractelor sinalagmatice, având în vedere dispoziţiile art. 1020 vechiul C. civ. şi art. 1549 noul C. civ., care prevăd dreptul creditorului contractual faţă de care prevederile contractului nu au fost îndeplinite de a cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, fie de a solicita rezilierea, respectiv rezoluţiunea contractului şi daune interese.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru sumele solicitate pentru anii 2010, 2011 şi până la 06.04.2012, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi data introducerii acţiunii (06.04.2015), arată că potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2517, coroborate cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. (2009), un asemenea drept material la acţiune este supus extincţiei după împlinirea termenului general de 3 ani de la de la data când cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de producerea ei.

Instanţa de apel nu a analizat care este data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care este responsabil de acesta, reţinând doar data la care s-a comunicat respectivul raport, fără a analiza dacă reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască aceste lucruri anterior comunicării raportului. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte şi în noul C. civ. - art. 2528.

Apreciază că dreptul la acţiune s-a născut odată cu decontul definitiv făcut de către angajaţii ROMATSA la întoarcerea acestora din concediul de recuperare psihologică sau concediu de odihnă suplimentar, când pe baza documentelor de decontare se putea aprecia dacă s-a efectuat sau nu acest concediu conform rezervărilor agenţiei de turism, rezultate din factura şi voucherele trimise de agenţie anterior efectuării concediului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 martie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 06 iunie 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 17 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune a se arăta că analiza se va face exclusiv din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., faţă de restrângerea cererii de recurs anterior reţinută.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Arată recurenta că instanţa de apel a invocat numai argumente generale, fără a menţiona în ce constă certitudinea că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi de ce ar fi trebuit să se asigure de efectuarea concediilor angajaţilor reclamantei, modul în care a înţeles să deturneze sumele de bani de la finalitatea prevăzută şi că instanţa nu a luat în considerare niciunul din argumentele expuse de aceasta, lipsind realizarea unei legături între situaţia de fap reţinută şi cea de drept invocată.

Invocă, de asemenea, că atât timp cât în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale aplicabile, nu determină conţinutul contractului şi calificarea juridică a clauzelor inserate, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare. Instanţa a analizat aspectele invocate de către pârâtă, referitoare la probatoriul administrat în cauză, la obligaţia de a emite documente justificative, la inexistenţa facturilor de stornare emise după încasarea facturilor de la reclamantă şi la faptul că nu au intervenit modificări ale voucherelor ulterior comunicăriii de către ROMATSA. A avut, de asemenea, în vedere instanţa apărările pârâtei referitoare la implicaţiile de ordin fiscal, la comisionul încasat de către acesta, la incidenţa în cauză a stipulaţiei pentru altul.

De asemenea, în raport de considerentele deciziei de casare, curtea de apel a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control şi informare a traficului aerian civil şi a Legii nr. 95/2008 privind Statutul personalului aeronautic tehnic nenavigant din aviaţia civilă din România.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2018.