Tax liability extinguished by force majeure does not constitute undue payment or error under Civil Code repetition claims

Deliberând asupra recursului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. x/08.12.2014, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta DIRECŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.307.093 RON, reprezentând plată nedatorată, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 158 din 07.05.2015, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Gohor, jud. Galaţi, prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - A.J.F.P. Galaţi, respingând în prealabil excepţia autorităţii de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 232/A din 28 noiembrie 2016 CURTEA DE APEL GALAŢI, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 158 din 07.05.2015 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C A. S.A. - prin administrator judiciar B.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţele de fond şi de apel au aplicat în mod greşit normele de drept material supuse analizei, din considerentele hotărârilor recurate lipsind motivarea pe aspectele invocate, fapt care se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ.

Astfel, singura motivare a instanţelor se concentrează asupra presupusei neîndepliniri a două dintre cele trei condiţii prevăzute de legiuitor, respectiv condiţia privitoare la inexistenţa datoriei în vederea căreia s-a făcut plata şi condiţia ca plata să se fi făcut din eroare.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la inexistenţa datoriei, instanţa de fond s-a limitat să analizeze această condiţie numai din prisma primei ipoteze, respectiv a inexistentei datoriei, fără însă a-şi extinde raţionamentul juridic şi la cea de-a doua ipoteză subliniată de legiuitor, respectiv situaţia unei datorii care a existat dar a fost stinsă prin alt mijloc de stingere a obligaţiilor. În apel, instanţa de control a validat raţionamentul juridic al primei instanţe, aplicând greşit normele materiale aplicabile, respectiv confundând cele două condiţii referitoare la inexistenţa datoriei şi la plata din eroare.

Apreciază recurenta că în mod greşit instanţele şi-au limitat analiza la sentinţa nr. 596/2014, ignorând cu desăvârşire efectele deciziei nr. 1335/2009 a Curţii de Apel Galaţi.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că sentinţa nr. 596/2014 a Tribunalului Galaţi, prin care a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de reclamantă, nu se bucură de putere de lucru judecat - întrucât în dispozitivul acestei sentinţe nu se face referire la cuantumul creanţei creditoarei DGFP Galaţi. Recurenta apreciază această motivare ca fiind în contradicţie vădită cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) din noul C. proc. civ., reglementare expresă menită să stingă orice controverse anterioare cu privire la întinderea puterii de lucru judecat şi asupra considerentelor şi asupra dispozitivului unei hotărâri.

Având în vedere că în considerentele sentinţei nr. 596/2014 se analizează creanţa creditoarei DGFP Galaţi şi se retine expres împrejurarea că pe perioada incidenţei cazului de forţă majoră, respectiv 2003 - 15.04.2010 nu se datorează obligaţii bugetare, apreciază recurenta că în mod cu totul greşit instanţa de fond a reţinut că aceste concluzii ale unei hotărâri irevocabile nu se bucură de puterea lucrului judecat. Instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel acestei critici, împrejurare de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din noul C. proc. civ.

Revenind la condiţia inexistenţei obligaţiei pentru care s-a efectuat plata, recurenta apreciază că instanţele ar fi trebuit să reţină faptul că în speţa dedusă judecăţii obligaţia de plată a datoriilor bugetare a existat dar s-a stins printr-un mijloc distinct de stingere a obligaţiei, respectiv prin apariţia unui caz de forţă majoră, exonerator de răspundere. În contextul imposibilităţii fortuite de executare, obligaţia se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauza de forţa majoră sau, uneori, caz fortuit.

Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în C. civ., art. 1634 Noul C. civ.Acest mod de stingere a obligaţiilor presupune întrunirea necesară a mai multor condiţii, cele mai importante fiind: intervenţia unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze asimilate acestora, cum ar fi fapta terţului sau fapta victimei care întrunesc toate condiţiile forţei majore - condiţie îndeplinită în prezenta cauză, prin decizia nr. 1335/2009, astfel cum a fost completată prin încheierea din 15.04.2010, constatându-se în mod irevocabil existenţa unui caz de forţă majoră, exonerator de răspundere, care a afectat întreaga activitate din 2003 la zi; imposibilitatea să fie absolută. Dacă imposibilitatea este doar relativă, în sensul că nu priveşte întreaga întindere a obligaţiei, liberarea îşi produce doar un efect parţial. Şi această condiţie este îndeplinită în cauză, Curtea de Apel pronunţându-se în cuprinsul aceleiaşi decizii asupra împrejurării că forţă majoră a afectat întreaga activitate.

Având în vedere că prin decizia nr. 1335/2009 s-a stabilit în mod irevocabil asupra existenţei cazului de forţă majoră, a întinderii acestuia şi a caracterului exonerator de răspundere a acestui caz de forţă majoră, apreciază că instanţa de fond trebuia să constate că plata efectuată a fost efectuată pentru o datorie care a existat, dar care s-a stins datorită imposibilităţii fortuite de executare.

Recurenta susţine că şi în ceea ce priveşte cea de a treia condiţie ce constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare, instanţele au pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Recurenta susţine că la momentul efectuării plăţilor bugetare, avea convingerea că este debitorul DGFP Galaţi, neavând cum să prevadă rezultatul dosarului în care s-a pronunţat decizia nr. 1335/2009, prin care s-a stabilit stingerea obligaţiei bugetare datorită apariţiei cazului de forţă majoră.

Instanţele au interpretat complet greşit dispoziţiile art. 993 din C. civ., reţinând că plata s-a făcut de către societate voluntar, pe baza unor decizii de impunere emise pe baza propriilor declaraţii ale societăţii, din această situaţie deducând că plata nu a fost făcută din eroare.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ. casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susţinut nemotivarea instanţei de apel pe toate aspectele privind condiţiile existenţei plăţii nedatorate şi neextinderea raţionamentului juridic şi la cea de-a doua ipoteză subliniată de legiuitor, respectiv situaţia unei datorii care a existat dar a fost stinsă prin alt mijloc de stingere a obligaţiilor prin raportare directă la decizia nr. 1335/2009 prin care s-a statuat în mod irevocabil asupra existenţei cazului de forţă majoră.

Critica este nefondată.

Conform textelor de lege invocate în susţinerea acţiunii, respectiv art. 992, 993 din vechiul C. civ., plata nedatorată presupune întrunirea mai multor condiţii, anume prestaţia să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, iar plata să fi fost făcută din eroare.

Prin art. 1092 din vechiul C. civ. este reglementat principiul potrivit căruia orice plată presupune o datorie, adică o obligaţie care trebuie stinsă. Dacă plata s-a făcut în situaţia inexistenţei plăţii aceasta nu este valabilă şi, ca atare este supusă restituirii.

Analizând îndeplinirea celor trei condiţii ale plăţii nedatorate apte pentru naşterea raportului juridic în temeiul căruia accipiensul să fie obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, instanţa de apel a confirmat raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia doar condiţia efectuării plăţii este îndeplinită în cauză.

Contrar aprecierilor recurentei, instanţa de apel a analizat susţinerea acesteia conform căreia instanţa de fond nu a extins raţionamentul juridic şi cu privire la ipoteza inexistenţei datoriei şi a stingerii acesteia prin alt mod de stingerea a obligaţiei din perspectiva deciziei nr. 1335/2009. Astfel, instanţa de apel a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar fi admis susţinerea conform căreia obligaţia avută de societate s-ar fi stins ca urmare a constatării cazului de forţă majoră în executarea plăţii pretins nedatorate, prin decizia civilă nr. 1335/2009 a Curţii de Apel Galaţi, soluţia legală în cauză este tot de respingere a acţiunii întrucât nu este îndeplinită condiţia efectuării plăţii din eroare.

Înalta Curte, reţine, de asemenea, ca nefondate criticile cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 596/2014 a Tribunalului Galaţi prin care a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de reclamantă. Astfel cum în mod corect au reţinut şi instanţele de fond, considerentele aceastei sentinţe nu au autoritate de lucru judecat în cauză întrucât inexistenţa datoriei către bugetul de stat pentru perioada 2003-15.04.2010 nu este statuată prin dispozitivul hotărârii. De altfel sentinţa nu a statuat asupra întinderii creanţelor, din dispozitivul acesteia reieşind că au fost acordate termene de judecată în vederea înregistrării cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, pentru verificarea acestora şi întocmirea şi afişarea tabelului definitiv.

Contrar susţinerilor recurentei, în considerentele sentinţei nr. 596/2014 se analizează creanţa creditoarei DGFP Galaţi doar în parte şi doar pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 31 coroborat cu art. 3 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 85/2006, respectiv valoarea prag reprezentând cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi acceptată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.

Recurenta a apreciat că instanţele ar fi trebuit să reţină faptul că în speţa dedusă judecăţii obligaţia de plată a datoriilor bugetare a existat dar s-a stins printr-un mijloc distinct de stingere a obligaţiei, respectiv prin apariţia unui caz de forţă majoră, exonerator de răspundere. În contextul imposibilităţii fortuite de executare, obligaţia se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o datorează, din cauza de forţa majoră sau, uneori, caz fortuit.

Şi această critică este nefondată.

O primă observaţie se impune. Prin decizia nr. 1335/17.12.2009 a Curţii de Apel Galaţi instanţa nu a dispus exonerarea de la plata obligaţiilor fiscale ci doar a statuat ca părţile să reia executarea convenţiei încheiate, stabilind pe cale de consecinţă, noi grafice de eşalonare, pe care debitoarea să le respecte. Aşadar, decizia amintită nu stabileşte inexistenţa datoriei la bugetul de stat în perioada de referinţă ci doar exonerarea de răspundere a recurentei în privinţa nerespectării Convenţiei nr. 58/2003.

În ceea ce priveşte trimiterile recurentei la C. civ. cu referire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor care reglementează imposibilitatea fortuită de executare care atrage stingerea obligaţiilor, Înalta Curte reţine că la baza litigiului nu stă un raport juridic civil ci unul de drept fiscal cu reguli proprii în ceea ce priveşte imposibilitatea fortuită de executare şi forţa majoră. Potrivit principiului specialia generalibus derogant dispoziţiile de drept fiscal se aplică ca norme speciale faţă de cele reglementate de C. civ. care este dreptul comun.

Astfel, în art. 71 Codul fiscal cu privire la cazul de forţă majoră şi cazul fortuit, se prevede că termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit iar obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).

Din aceste dispoziţii rezultă că apariţia cazului de forţă majoră sau cazul fortuit nu reprezintă situaţii de stingere a obligaţiilor fiscale ci de temporizare a îndeplinirii acestora, prin urmare nu este îndeplinită, aşa cum pretinde recurenta, nici condiţia stingerii datoriei printr-un mijloc de stingere a obligaţiilor, respectiv cauza de forţă majoră

Recurenta a susţinut că şi în ceea ce priveşte cea de a treia condiţie ce constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare, instanţele au pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică întrucât recurenta, la momentul efectuării plăţilor bugetare, avea convingerea că este debitorul DGFP Galaţi, neavând cum să prevadă rezultatul dosarului în care s-a pronunţat decizia nr. 1335/2009, prin care s-a stabilit stingerea obligaţiei bugetare datorită apariţiei cazului de forţă majoră.

Nici această critică nu este fondată.

Prin decizia nr. 1335/2009, astfel cum s-a arătat deja, recurenta nu a fost exonerată de la plata obligaţiilor bugetare, prin urmare efectele acestei decizii nu au efect asupra plăţilor efectuate ci asupra sumelor care nu au putut fi achitate conform Convenţiei nr. 58/2003 şi care astfel au atras obligativitatea plăţii unor accesorii. Aşadar, nici această apărare a recurentei nu are suport juridic, în cauză nefiind îndeplinită condiţia efectuării plăţii din eroare întrucât eroarea priveşte o plată care nu este datorată la momentul efectuării ei, or în cauză obligaţia bugetară exista, ea nefiind stinsă nici ulterior prin decizia nr. 1335/2009, cum în mod greşit susţine recurenta.

Este nefondată şi critica întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţele au interpretat complet greşit dispoziţiile art. 993 din C. civ., reţinând că plata s-a făcut de către societate voluntar, pe baza unor decizii de impunere emise pe baza propriilor declaraţii ale societăţii, din această situaţie deducând că plata nu a fost făcută din eroare.

Conform art. 993 C. civ. acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului.

În cauză, părţile au încheiat o convenţie având la bază un raport juridic fiscal prin care au convenit achitarea unor sume de bani după un grafic stabilit. Recurenta debitoare a achitat sume de bani în temeiul acestei convenţii până la momentul când a apărut cazul de forţă majoră care a împiedicat-o să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Aşadar plăţile nu au fost făcute din eroare iar cum obligaţiile fiscale nu au fost stinse ci doar reevaluate prin prisma cazului de forţă majoră, rezultă nu se poate reţine că plata a fost efectuată din eroare.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. - prin administrator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 232/A din 28 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2018.