Validating tacit contract modification via consistent performance over express written consent requirements in construction subcontracting disputes

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, la 24 octombrie 2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 713.727,22 RON, cu titlu de preţ şi a penalităţilor de întârziere aferente.

Pârâta a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic al plăţii în valoare de 246.000 RON, făcută în beneficiul reclamantei şi obligarea reclamantei la restituirea acestei sume.

De asemenea, pârâta a chemat în garanţie pe C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.R.L. şi obligarea acestora la plata sumelor pe care ar putea fi obligată să le achite reclamantei, în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă.

Prin sentinţa civilă nr. 1994 din 18 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, precum şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 1 din 15 noiembrie 2010, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să execute lucrări pentru montaj armătură, montaj cofraje şi turnare beton, în beneficiul pârâtei, care avea calitatea de antreprenor general al obiectivului denumit G. - Chiajna.

În continuare, tribunalul a citat clauzele relevante, cuprinse în art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 6.3 lit. c), e), f) şi i), 8.1, 8.2, 14.1 şi 14.2 din contractul părţilor.

A mai notat că între pârâtă, în calitate de client şi chemata în garanţie S.C. D. S.R.L., în calitate de manager de proiect, s-a încheiat la 14 noiembrie 2010 un contract de management de proiect; dintre clauzele sale, fiind citate cele din art. 2.1, 4.1, 4.2, 4.3, 7.1, 7.3, 7.5 şi 12.1. Acest contract a fost novat la 31 martie 2011, S.C. C. S.R.L. înlocuind-o pe S.C. D. S.R.L. în calitate de manager de proiect. Cu toate acestea, părţile au agreat ca fostul manager de proiect să nu fie eliberat de obligaţiile ce i-ar reveni în baza contractului, dacă noul manager nu şi le îndeplineşte pe ale sale.

De asemenea, prima instanţă a mai consemnat că pârâta, în calitate de beneficiar şi chemata în garanţie S.C. F. S.R.L., în calitate de consultant, au încheiat la 11 octombrie 2010, un contract de dirigenţie de şantier; dintre clauzele acestuia, fiind citate cele incluse în art. 4.2 lit. l), m), n), o), p) şi art. 4.7. Tribunalul a luat act şi că între pârâtă, în calitate de beneficiar şi S.C. E. S.R.L., în calitate de prestator, s-au încheiat două contracte de prestări servicii, în lunile septembrie şi noiembrie 2010, în vederea realizării de către cea din urmă a unor lucrări de excavare şi de transport al pământului excavat. Niciunul dintre contracte nu cuprinde vreo menţiune privind răspunderea părţilor.

În continuare, prima instanţă a reţinut că reclamanta a emis pe numele pârâtei factura fiscală nr. x din 31 iulie 2011, în valoare de 959.727,22 RON, echivalent al sumei de 182.528,02 euro, reprezentând valoarea lucrărilor executate, conform situaţiei de lucrări nr. x; a notat că pârâta a făcut două plăţi parţiale, în cuantum de 246.000 RON, iar reclamanta solicită obligarea pârâtei la îndeplinirea obligaţiei de plată a diferenţei rămase neachitată.

A mai subliniat că situaţia de lucrări nr. x se referă la diferite categorii de lucrări, prezentate în considerentele hotărârii, pe care reclamanta le-a efectuat în perioada 01 iulie 2011-31 iulie 2011 şi ea a fost semnată de reclamantă şi de noul manager de proiect, S.C. C. S.R.L., dar nu şi de pârâtă. Tribunalul a constatat că situaţia de lucrări în dispută nu conţine o defalcare precisă, pe obiective, a cantităţilor de lucrări din proiect ori din dispoziţiile de şantier şi nu este însoţită de o formulare care să ateste executarea reală a lucrărilor.

Calificând natura juridică a raporturilor dintre reclamantă şi pârâtă ca una proprie contractului de antrepriză, prima instanţă a apreciat că, în aplicarea art. 1412 C. civ. şi a art. 2.2 din contract, pârâta are obligaţia de a achita reclamantei preţul lucrărilor executate.

Cu toate acestea, a constatat că factura fiscală nr. x din 31 iulie 2011 nu a fost emisă de reclamantă cu respectarea clauzei cuprinse în art. 2.2 din contract, pentru că nu a probat că situaţia de lucrări nr. x, în baza căreia a fost întocmită factura, ar fi fost transmisă în prealabil pârâtei-beneficiar, în vederea verificării şi aprobării.

Ca atare, în lipsa unei dispoziţii exprese în contract, prin care beneficiarul să fie angajat la plată chiar şi atunci când verificarea şi semnarea situaţiei de lucrări sunt realizate de managerul de proiect, prima instanţă a considerat că în sarcina pârâtei nu poate fi stabilită obligaţia de plată a preţului pretins. Plăţile parţiale nu au, în opinia tribunalului, semnificaţia acceptării tacite la plată a facturii, atât timp cât, concomitent cu acestea, pârâta a comandat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare, pentru a verifica respectarea proiectului de către reclamantă. În aceste condiţii, prima instanţă a subliniat că pârâta şi-a manifestat fără dubiu rezervele în legătură cu obligaţia de plată pe care reclamanta i-a pretins să o execute, iar această manifestare de voinţă semnifică, în fapt, o reală contestare a sumei pretinse de antreprenor, cu titlu de preţ.

În altă ordine de idei, tribunalul a notat că, deşi preţul prevăzut în art. 2.1 din contractul de antrepriză este unul estimativ, orice modificare a sa ar fi trebuit să fie opozabilă şi beneficiarului, pentru a da naştere unei obligaţii de plată valabile în sarcina celui din urmă.

Luând act că, potrivit susţinerilor ambelor părţi, confirmate prin raportul de expertiză administrat în cauză, preţul estimat al contractului a fost depăşit, prima instanţă a subliniat că aceasta s-a produs, ca urmare a modificării proiectului iniţial fără a exista în prealabil acordul proiectantului şi al beneficiarului şi fără ca proiectul modificat să fi fost verificat de un specialist atestat, înainte de a fi pus în operă. În acest context, a notat că potrivit art. 23 lit. e) din Legea nr. 10/1995, revine executantului lucrărilor de construcţii obligaţia de a soluţiona defectele, neconformităţile şi neconcordanţele apărute în fazele de execuţie numai pe baza soluţiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului.

Ca atare, tribunalul a tras concluzia că reclamanta, în calitate de executant al lucrărilor, avea obligaţia de a realiza doar acele lucrări aprobate de proiectant, pentru care investitorul şi-a dat acordul şi care au fost verificate în prealabil de specialişti atestaţi.

De aceea, a înlăturat susţinerile reclamantei, conform cărora nu era necesar acordul proiectantului sau al investitorului pentru modificarea proiectului şi, în lipsa consimţământului pârâtei, ca beneficiar al lucrărilor (investitor), tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde acesteia plata lucrărilor realizate.

Totodată, a mai considerat că existenţa acordului managerului de proiect şi/sau al dirigentului de şantier în vederea efectuării lucrărilor care depăşesc proiectul nu suplinesc manifestarea de voinţă a pârâtei, în calitate de investitor, nici a proiectantului şi a specialistului în proiecte, care ar fi trebuit să le verifice, întrucât aceştia din urmă îndeplinesc funcţii distincte de cele ale managerului de proiect în legătură cu edificarea construcţiei, iar în contractul dintre reclamantă şi pârâtă nu s-a făcut nicio referire cu privire la desemnarea unui reprezentant al investitorului (managerul de proiect) care să îl angajeze pe acesta financiar faţă de antreprenor. Dimpotrivă, în cuprinsul art. 2.2 din contractul încheiat între reclamantă şi pârâtă, s-a prevăzut chiar obligaţia reclamantei de a preda către beneficiar situaţiile de lucrări, în vederea verificării. În plus, din conţinutul art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de management de proiect, rezultă că pârâta a interzis expres managerului de proiect să efectueze schimbări la documentele emise în legătură cu proiectul, inclusiv în legătură cu bugetul alocat şi să o angajeze în vreo problemă care ar implica vreo obligaţie financiară, fără aprobarea sa prealabilă, în scris.

În considerarea celor prezentate mai sus, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi, ca o consecinţă, a respins cererea pârâtei de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar H.., a declarat apel, calea de atac fiind îndreptată şi împotriva încheierii din 28 iunie 2013, prin care prima instanţă a respins o cerere de recuzare a expertului.

Prin decizia civilă nr. 881 din 16 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat încheierea din 28 iunie 2013, în sensul că a admis cererea de recuzare a expertului şi, în consecinţă, a anulat sentinţa civilă nr. 1994 din 18 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând cauza, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că după anularea unui raport de expertiză, expertul care l-a întocmit este prezumat de lege ca fiind parţial, atât timp cât şi-a exprimat deja părerea prin lucrarea de specialitate iniţială, aşa încât el nu poate să efectueze, din nou, expertiza a cărei refacere se dispusese. Ca atare, a apreciat că soluţia de admitere a cererii de recuzare se răsfrânge asupra sentinţei, deoarece expertiza a fost utilizată efectiv în analiza tribunalului.

În rejudecare, în urma administrării probatoriului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 511 din 22 martie 2016, prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., societate în insolvenţă, reprezentată de administrator judiciar H.., a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 131 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar H. împotriva deciziei civile nr. 511 din 22 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că "Instanţele devolutive au reţinut deja că între părţi exista o uzanţă, în sensul ca managerul de proiect să verifice situaţiile de lucrări emise de către antreprenor." În fapt, toate situaţiile de lucrări au fost verificate în această modalitate, iar beneficiara-intimată a achitat integral facturile emise în temeiul celor 13 situaţii de lucrări, anterioare celei care a dat naştere disputei dintre părţi.

Or, o atare practică statornicită de părţi are aptitudinea de a genera o credinţă scuzabilă recurentei, cu privire la mandatul acordat managerului de proiect şi/sau dirigintelui de şantier şi ea este aptă să producă efecte juridice, chiar şi în ipoteza unor clauze contractuale contrare. Printr-o asemenea statuare, instanţa de prim control judiciar a ignorat însă faptul că de esenţa acestei teorii este tocmai depăşirea împuternicirii sau chiar lipsa ei.

Cu alte cuvinte, mandatul aparent, având ca efect producerea consecinţelor juridice direct în patrimoniul mandantului, nu ar fi avut sens să fie invocat în cazul în care exista acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare, ci doar în situaţia inexistenţei unui astfel de acord.

În concret, practica al cărei caracter de consecvenţă a fost reţinut, în ceea ce priveşte punerea în operă a cantităţilor de materiale, acceptarea şi plata situaţiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat cele 13 situaţii de lucrări, anterioare celei în dispută, este susceptibilă să genereze recurentei credinţa legitimă a existenţei unui mandat acordat de intimată managerului de proiect şi pentru verificarea situaţiei de lucrări 14, cu atât mai mult cu cât aceasta nu atesta decât realizarea unor lucrări începute deja anterior şi, practic, finalizarea lor.

În egală măsură, instanţa de apel ar fi trebuit să nu omită din analiză împrejurarea că raporturile juridice în discuţie sunt născute între comercianţi şi, de aceea, sunt caracterizate de celeritate şi de necesitatea de a nu stânjeni prin formalităţi suplimentare buna lor desfăşurare, iar proba unor asemenea raporturi nu cunoaşte limitările din dreptul comun, potrivit art. 46 Codul comercial

Or, instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi a plasat litigiul pe o premisă greşită, atunci când a decis, la nivel de principiu, că teoria mandatului aparent este inaplicabilă în cauză, deoarece contravine clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, aşa încât aprecierea curţii de apel asupra consecinţelor pe care conduita părţilor, pe parcursul executării contractului, le-a generat, fiind expresia unui real sofism, a condus la neexaminarea de fond, veritabilă, a pricinii.

Mai mult, motivarea deciziei de apel conduce Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau acceptarea integrală, de către intimată, a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecţiuni, a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ceea ce ar putea echivala unei ratificări a dispoziţiilor date de managerul de proiect şi de diriginte, în şantier; în egală măsură, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei, care, pe de o parte, a susţinut efectuarea de către recurentă, în afara clauzelor contractuale, a unor lucrări suplimentare şi, pe de altă parte, a opus excepţia de neexecutare - apărare lăsată neanalizată.

De asemenea, reţinând nulitatea actului adiţional 5, pentru lipsa obiectului determinat sau determinabil, instanţa de apel nu a observat că prin acest act, părţile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanţa de apel să aibă în vedere nu doar dezlegările date prin prezenta decizie, ci să reevalueze măsura în care nepronunţarea asupra cererii de chemare în garanţie, în evocarea fondului, se constituie într-o măsură care implică o judecată în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 881 din 16.10.2014, nerecurată, curtea de apel a anulat sentinţa civilă nr. 1994 din 18.04.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în tot, iar nu în parte, reţinând apoi cauza, spre rejudecare.

În rejudecare s-a administrat proba cu expertiză (supliment) şi proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 1317 din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar H., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. A fost obligată pârâta la plata sumei de 713.727,22 RON debit principal, la plata sumei de 255.517,95 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 20.10.2011 precum şi la plata de penalităţi de întârziere de 0,5%/zi în continuare, începând cu data de 21.10.2011 şi până la achitarea integrală a debitului principal. A fost obligată pârâta la plata sumei de 26.417 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând cererea introductivă, instanţa de apel a reţinut, cât priveşte îndrumarea cuprinsă în finalul deciziei de casare, după anularea sentinţei tribunalului, soluţionarea doar a cererii principale, aceasta pentru că apelul a privit doar soluţia referitoare la cererea principală, chemaţii în garanţie nefiind atraşi în proces prin intermediul unui apel provocat prevăzut de art. 2931 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se reţine că prin încheierea de şedinţă din data de 16.09.2014, aceste limite ale devoluţiunii sub aspectul cadrului procesual subiectiv au fost în mod expres stabilite, iar judecata în apel, finalizată cu decizia intermediară nr. 881 din 16.10.2014 prin care s-a anulat sentinţa tribunalului, a fost făcută fără participarea chemaţilor în garanţie. Nici una dintre părţi nu a recurat aceste statuări ale Curţii de apel asupra limitelor devoluţiunii, intrând în puterea de lucru judecat.

În analiza motivelor de apel care privesc fondul pretenţiilor, s-a reţinut că potrivit art. 1.1 din contractul de subantrepriză nr. 1 din 15 noiembrie 2010, încheiat între reclamantă în calitate de subantreprenor şi pârâta în calitate de beneficiar, reclamanta s-a obligat să execute lucrările pentru montaj armătură, montaj cofraje, turnare beton, iar prin art. .2.1 s-a convenit că valoarea estimată de execuţie a contractului este în conformitate cu Anexa 1, preţurile sunt fixe şi au fost stabilite de părţi având în vedere cantitatea estimată şi calitatea lucrărilor şi materialelor. Prin anexa 2, părţile au stabilit obiectivele şi cantităţile estimative de lucrări, părţile efectuând o evaluare provizorie pe articole şi nu în bloc. Or, s-a remarcat faptul că preţul a fost stabilit nu ca unul forfetar ci ca unul de deviz, care se putea modifica în funcţie de cantitatea lucrărilor efectiv executate. De altfel şi în cuprinsul actului adiţional nr. x s-a stabilit un deviz general de lucrări, preţul fiind stabilit pe unitate de măsură.

Or, înţelegându-se asupra unui preţ de deviz, această maniera de reglementare impune ca suma totală datorată să depindă de cantitatea efectiv executată şi nu va fi cunoscută şi stabilită decât după realizarea integrală a lucrării contractate, părţile stabilind ca pentru lucrările suplimentare comandate preţul să se calculeze în conformitate cu preţurile unitare din Anexa 1.

Instanţa de apel a statuat că respectarea proiectului ţine de ilicitul administrativ. Ar putea ţine şi de ilicitul contractual, însă dovezile administrate demonstrează că părţile au acţionat concertat, neputând fi ignorate argumentele apelantei, susţinute de probele dosarului, respectiv încheierea actului adiţional nr. x cu lucrări peste proiectul iniţial.

S-a mai subliniat faptul că raportul contractual a stabilit un preţ de deviz, deşi proiectul conţinea cantităţi şi marje de eroare. Prin urmare, nu se poate reţine că doar una dintre părţi a fost culpabilă de eliminarea etapelor legale în realizarea lucrărilor şi de nerespectarea proiectului. Culpa revine ambelor părţi, atât executantului cât şi beneficiarului, însă acestea sunt aspecte care ţin de răspunderea administrativă. În situaţia în care lucrările au fost comandate şi au folosit beneficiarului lucrării, acestea trebuie achitate.

Ceea ce se pretinde în prezentul dosar este acoperirea sumei de bani provenită din factura nr. x/31.07.2011 şi situaţia de plată nr. x acceptată de către managerul de proiect, pentru lucrări efectuate în perioada 01-31.07.2011. Factura a fost achitată parţial de către intimata-pârâtă, sumă pentru care s-a solicitat ulterior anularea prin cererea reconvenţională disjunsă şi suspendată.

Cât priveşte modul de derulare al raporturilor contractuale, instanţa de apel a arătat că, din probele dosarului rezultă că, anterior situaţiei nr. 14, pentru realizarea plăţilor parţiale, situaţiile de lucrări (nr. 1-13) nu erau, decât cu mici excepţii, acceptate prin semnare de către intimata-pârâtă. S-a mai reţinut că beneficiarul a avut diriginte de şantier care a verificat toate lucrările executate şi a semnat toate actele de control şi a fost de acord cu soluţiile tehnice date de managerul de proiect, beneficiarul, la rândul său profesionist, achitând anterior toate lucrările efectuate fără rezerve, până la apariţia prezentului litigiu. Totodată, lucrările efectuate peste proiect au fost realizate în temeiul dispoziţiilor de şantier ale dirigintele şi ale managerului de proiect.

Că părţile au înţeles să modifice, într-o formă simplificată care ţine de rapiditatea relaţiilor comerciale, raportul contractual scris, în sensul că dispoziţiile de şantier erau suficiente pentru realizarea lucrărilor, că verificarea executării lucrărilor şi cantităţilor era efectuate prin intermediul dirigintelui de şantier şi a managerului de proiect, intimata-pârâtă efectuând ulterior plăţile, rezultă chiar din modalitatea în care s-a derulat raportul contractual până la demararea prezentului litigiu.

În plus, din chiar înscrisurile depuse de către intimata-pârâtă la dosar, respectiv notificarea transmisă către managerul de proiect prin intermediul executorului judecătoresc, răspunsul intimatei către managerul de proiect şi chiar plăţile parţiale ale facturii demonstrează înţelegerea părţilor.

Or, toate acestea formează convingerea instanţei în sensul existenţei unei înţelegeri a părţilor, care au înţeles modificarea contractului într-o formă simplificată, cu respectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. sub imperiul căruia s-au derulat relaţiile dintre părţi.

Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor s-a încheiat la data de 25.07.2012, prin acesta partea ratificând, oricum, fără dubiu lucrările efectuate, reţinând totodată că în cuprinsul său nu există obiecţiuni, sau vicii care sunt menţionate ca necesar a fi remediate.

Fiind efectuate lucrările ce fac obiectul prezentei cauze şi acestea folosind intimatei, instanţa de apel a constatat că partea are obligaţia achitării integrale şi, de asemenea a penalităţilor de întârziere conform art. 2.2 din contract.

Cât priveşte excepţia de neexecutare, s-a observat că atât anterior cât şi ulterior încheierii procesului-verbal s-au realizat noi lucrări, indicate de către intimata-pârâtă ca fiind necesare pentru remedierea acelora realizate de către apelantă. Astfel s-au încheiat noi contracte cu I. S.R.L. şi J. S.R.L., expertiza tehnică judiciară concluzionând că pentru lucrările efectuate necorespunzător de către apelantă s-a achitat suma de 2.057.183,11 RON. Această sumă include şi reparaţii aferente lucrărilor cuprinse în primele 13 situaţii de lucrări.

În stabilirea soluţiei, instanţa de apel nu a ţinut cont de această apărare pentru mai multe argumente. Astfel, raportul de expertiză tehnică judiciară s-a realizat la o perioadă considerabilă şi în temeiul înscrisurilor prezentate de către intimată. Totodată, în ciuda raportului extrajudiciar efectuat la data de 15.11.2011, tot intimata propune un nou raport de expertiză tehnică din care rezultă că din punct de vedere calitativ, lucrările executate îndeplinesc normativele tehnice în vigoare. Noul raport este întocmit pentru obţinerea unei noi autorizaţii pentru construcţiile realizate până la data de 15.12.2011. Nu s-au reţinut apărările intimatei referitoare la acest ultim raport, la fel nici cele referitoare la semnarea procesului-verbal de recepţie parţială. Este greu de susţinut că s-au prezentat autorităţilor date eronate pentru lucrări greşite şi care într-un final ar putea pune în pericol siguranţa utilizatorilor.

S-a mai observat că în conformitate cu raportul de şantier din data de 01.11.2011, lucrările neconforme semnalate de către proiectant au fost remediate de către apelantă.

Instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu art. 11.4 din acordul părţilor, recepţia poate fi aprobată în conformitate cu dispoziţiile legale cu sau fără obiecţiuni şi poate fi anulată sau refuzată în situaţia în care obiecţiile sunt foarte multe sau de natură foarte serioasă.

Conform art. 30 din H.G. nr. 273/1994, după acceptarea recepţiei de către investitor cu sau fără obiecţii, aceasta nu mai poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori şi alte asemenea, decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie.

Fac excepţie viciile ascunse descoperite în termenul stabilit conform legii, însă partea nu a indicat în esenţă un viciu ascuns.

Din punct de vedere legal oricum lucrările imputate ţin doar de viciile lucrărilor executate şi nu de o veritabilă excepţie de neexecutare.

Aceasta pentru că, pe de o parte, excepţia de neexecutare a contractului, mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, presupune, în esenţă, o simultaneitate a executării obligaţiilor reciproce şi interdependente. Deci remedierile pretinse nu ţin de o veritabilă excepţie de neexecutare a contractului. Pe de altă parte, s-a constatat că ceea ce s-a pretins, remedierea viciilor, nu poate fi invocată doar ca o simplă apărare pentru paralizarea pretenţiilor părţii adverse. Partea trebuie să pretindă în mod activ dezdăunări pentru viciile ascunse remediate şi, în urma stabilirii creanţei, ar putea pretinde o compensare. Ultima afirmaţie însă nu poate ignora nici situaţia particulară a apelantei şi faptul că orice creanţă pretinsă se înscrie la masa credală, chiar şi compensaţia care s-ar putea invoca este necesar a fi doar una de natură legală.

Având în vedere aceste considerente, cererea a fost admisă şi pârâta obligată la plata cheltuielilor judiciare făcute în faţa tribunalului şi în apel, respectiv taxă judiciară de timbru şi onorarii de expertiză totalizând suma de 26.417 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti trebuia, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să respecte decizia de casare pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte indicaţiile asupra problemelor de drept precum şi necesitatea administrării probatoriului.

Astfel, decizia recurată nu face referire expresă asupra incidenţei mandatului aparent, aşa cum s-a reţinut în decizia de casare. Raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte incidenţa mandatului aparent trebuia să existe textual şi nu să trebuiască a fi dedus din argumentele motivării.

Decizia recurată trebuia să cuprindă o motivare în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a instituţiei mandatului aparent şi asupra valabilităţii mandatului aparent, invocată de către pârâtă pentru a justifica lucrările suplimentare proiectului/lucrările efectuate fără respectarea proiectului, întrucât acestea ar fi fost comandate de către dirigintele de şantier şi managerul de proiect, contrar dispoziţiilor exprese ale contractului de antrepriză.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a considerat că lucrările suplimentare celor contractate iniţial s-au efectuat printr-o modificare în formă simplificată a contractului, care ţine de rapiditatea relaţiilor comerciale, a raportului contractual scris.

Cu toate acestea, chiar dacă în judecarea prezentului recurs se va considera că prin decizia recurată instanţa s-a pronunţat asupra mandatului aparent, recurenta-pârâtă solicită să se constate faptul că nu s-a răspuns asupra criticilor pe care le-a invocat în ceea ce priveşte incidenţa în speţă şi valabilitatea în sine a mandatului aparent, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 alin. (7) C. proc. civ.

Susţine că, atât legea cât şi contractul prevăd posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare doar cu acordul cumulat al beneficiarului şi al proiectantului, acesta din urmă trebuind să emită şi un înscris de modificare a proiectului tehnic. Pentru modificările proiectului ce au determinat cantităţi suplimentare de lucrări şi care ce sunt solicitate la plată prin prezenta acţiune nu există acordul proiectantului.

Cum cele două acorduri necesare modificării proiectului tehnic şi punerii în opera a unor cantităţi de material suplimentare sunt complementare, existenţa unuia dintre ele (acordul beneficiarului, eventual prin mandatul tacit) nu poate conduce la îndeplinirea condiţiilor contractuale şi legale şi la înlăturarea apărării recurentei pentru neplata preţului lucrărilor suplimentare.

Or, consfinţirea existentei unui mandat (de orice fel, scris, tacit, aparent) dat de recurenta-pârâtă către managerul de proiect/dirigintele de şantier pentru ca acesta să dispună modificarea proiectului, în condiţiile în care acest tip de modificări pot fi făcute doar de proiectant şi beneficiar împreună, este ilegală, neputând fi făcută nici în scris şi nici tacit.

Pentru aceste considerente, solicită să se constate că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. 1865 şi să fie admis recursul, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Referitor la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii - contractul de antrepriză - a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia întrucât a ignorat total dispoziţiile contractuale ce obligă în mod expres intimata-reclamantă să respecte atât proiectul tehnic cât şi legislaţia aplicabilă în domeniul construcţiilor.

Coroborând dispoziţiile contractuale prevăzute la art. 1.1, 1.3, 2.1 şi 4.1, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 este mai mult decât clar faptul că preţul lucrărilor la care este îndreptăţită intimata-reclamantă a fost acceptat a fi plătit doar în condiţiile respectării dispoziţiilor contractuale şi mai ales în condiţiile respectării proiectului tehnic şi a cantităţilor prevăzute în acesta (cantităţi preluate rezumat în anexa 2 la contract). Consideră că intimata-reclamanta trebuia să respecte dispoziţiile contractuale de la art. 2.5 şi anume să anunţe recurentei necesitatea modificării proiectului întrucât doar recurenta-pârâtă putea solicita antreprenorului (A.) efectuarea de lucrări suplimentare. A. nu avea dreptul conform contractului (şi legii) să efectueze lucrări suplimentare proiectului şi contractului, prevedere contractuală care, de altfel, este prevăzută de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, prevederi aplicabile în speţă.

Mai arată că intimata-reclamantă nu a sesizat-o pe recurentă asupra neconformităţilor şi neconcordanţelor pe care le considera existente în proiecte, în vederea soluţionării acestora, însă justifică ilegalităţile comise inclusiv prin presupuse deficiente ale proiectelor, deficiente de altfel infirmate atât de expertizele administrate în cauză (judiciare şi extrajudiciare) cât şi de către proiectantul însuşi.

Recurenta-pârâtă susţine că, aşa cum rezultă din întregul material probator, aceste dispoziţii contractuale şi legale au fost încălcate de către intimata-reclamantă. Lucrările facturate şi solicitate la plată prin prezentul dosar reprezintă lucrări suplimentare celor contractate. Deşi contractul permite efectuarea de lucrări suplimentare, acestea pot fi efectuate doar în anumite condiţii, prevăzute în dispoziţiile contractuale şi legale indicate, şi anume cu acordul proiectantului şi al beneficiarului (direct, nu prin interpuşi). În caz contrar, conform art. 1.3 din contract, plata lucrărilor nu este datorată de recurentă, iar acţiunea trebuie respinsă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la mandatul aparent, susţine că acesta poate exista acolo unde contractul/legea tace, iar nu în situaţia interzicerii în mod expres a acestuia.

Susţine că relevante în speţă sunt în special dispoziţiile art. 2.5 din contractul de antrepriză, conform cărora orice modificări ale lucrărilor contractate trebuiesc aprobate expres de către beneficiar, în speţă de recurentă.

În plus, dispoziţiile art. 21.4 din contractul de antrepriză prevăd că orice modificări ale contractului se vor face numai în scris.

Arată că mandatul dat prin contract atât dirigintelui de şantier, cât şi managerului de proiect nu acoperea situaţiile ce au generat un cost al lucrărilor cu 33% mai mare decât cel contractat, deoarece aceste mandate nu acopereau substituirea recurentei în a lua decizii care să o afecteze financiar. Din contră, în cazul managerului de proiect era interzisă expres aprobarea modificărilor proiectului tehnic sau aprobarea majorării bugetului.

Or, intimata-reclamantă avea cunoştinţă de limitele mandatului dat celor două entităţi de supraveghere în şantier. Astfel, prin consfinţirea existenţei unui mandat tacit în contra (şi nu în lipsă) dispoziţiilor contractuale se încalcă direct voinţa părţilor exprimată prin acest contract. De asemenea, se ignoră şi dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/1995 şi ale art. 67 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 50/1991 care prevăd expres că orice modificări ale proiectului tehnic trebuie aprobate de proiectant şi de către beneficiar.

"Practicile statornicite între părţi", la care în mod corect au făcut referire instanţele anterioare dar au fost complet ignorate de către instanţa de apel în rejudecare, reprezintă unul dintre elementele definitorii, atât în doctrină cât şi în practică pentru a stabili existenţa unui mandat aparent.

Referitor la contractul de antrepriză şi modificarea acestuia tacit prin formă simplificată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, prin hotărârea recurată, a aplicat în mod eronat legea, încălcând prevederile art. 969 şi următoarele C. civ., dând prioritate unei presupuse modificări în formă simplificată a contractului, modificare justificată în opinia instanţei de rapiditatea relaţiilor comerciale.

În situaţia necesitaţii de a se modifica proiectul tehnic şi de a se face schimbări la lucrările contractate sau în situaţia modificării preţului contractual, sa fie încheiate, în scris, prin reprezentant legal, a unor acte adiţionale la contractul de antrepriză.

Niciuna din situaţiile enumerate de instanţa de apel în rejudecare nu pot avea consecinţa juridică a acceptării lucrărilor suplimentare în contra dispoziţiilor contractuale şi nici a acceptării plăţilor solicitate prin prezenta acţiune pe temei contractual.

Consideră că este eronată şi nelegală motivaţia instanţei de apel conform căreia înţelegerea părţilor este dovedită prin plata parţială a lucrărilor aferente situaţiei 14 de lucrări, după sancţionarea ambelor părţi din dosar de către K.

Totodată, nici semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor în data de 25.07.2012 şi nici punerea în folosinţă a parcului nu au nicio semnificaţie în aprobarea lucrărilor suplimentare contractului, contrar reţinerii făcute în hotărârea recurată.

De asemenea, arată că dispoziţiile H.G. nr. 273/1994 nu sunt aplicabile în maniera expusă de către instanţa de apel, deoarece la momentul semnării procesului-verbal nu mai existau lucrări ce trebuiau fi reparate (reparaţia fiind efectuată de către I. şi J.) iar lucrările erau conforme noii autorizaţii de construcţie emisă în urma raportului de expertiză comandat de K. (şi nu executat exclusiv din dorinţa recurentei aşa cum reţine instanţa de apel).

Arată şi faptul că dispoziţiile legale prevăzute la art. art. 67 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 prevăd că în situaţia în care lucrările de execuţie nu pot respecta proiectul tehnic, lucrările vor fi oprite până la modificarea proiectului tehnic.

Prin urmare, consideră că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut o modificare implicită a relaţiilor contractuale întrucât forma simplificată, tacită a acestui tip de modificare - includerea unor lucrări noi, necuprinse în proiectul iniţial, nu poate exista.

Reiterează faptul că esenţa apărărilor recurentei constă în solicitarea făcută instanţei de judecată de a analiza cuantumul prejudiciului din perspectiva obligaţiei asumată de către fiecare parte prin contract.

Recurenta ar fi putut accepta modificări ale costurilor doar ca urmare a unor modificări ale proiectului tehnic, modificări ce atât conform legii cât şi contractului de antrepriză trebuiau să fi fost aduse la cunoştinţă direct recurentei (nu prin interpuşi - manager de proiect/diriginte de şantier) înainte de a fi efectuate lucrările suplimentare.

În condiţiile în care intimata-reclamantă a modificat unilateral şi ilegal dimensiunile obiectivelor, aceasta şi-a asumat încălcarea contractului şi a legii, precum şi urmarea potenţială, respecitv refuzul recurentei-pârâte de a achita sume în plus faţă de sumele convenite prin contract.

Or, plata conform contractului a fost deja efectuată, întrucât până la momentul emiterii facturilor aferente situaţiei numărul 14 de lucrări, recurenta deja achitase mai mult decât cantitatea de materiale la care s-a obligat prin contract.

Totodată, raportul de expertiză atestă existenţa unei cantităţi suplimentare de material aferentă unor obiective de lucrări neprevăzute în contractul de antrepriză, ce reprezintă temeiul juridic al prezentei acţiuni (implicit neînsuşite de către proiectant), dar care sunt facturate către recurentă.

Arată că, în ceea ce priveşte aceste din urmă cantităţi de materiale, intimata-reclamantă a efectuat lucrări în afara proiectului, fără a avea documentaţia necesară (autorizaţie de construcţie, proiect, caiet de sarcini, etc.) şi nu poate invoca dispoziţii contractuale (temeiul juridic al acestei acţiuni) pentru a justifica pretenţiile sale cu privire la sume ce au la baza lucrări nesolicitate de recurentă.

Prin urmare, orice lucrare suplimentară, în afara proiectului iniţial, trebuie aprobată de către beneficiar, aprobarea urmând a se concretiza printr-un act adiţional ulterior acordului proiectantului.

Arată că până în luna august 2011 când a descoperit faptul că bugetul este depăşit deşi lucrările nu sunt terminate, beneficiarul nu a avut nicio suspiciune cu privire la existenţa deviaţiilor de la proiect executate de intimata-reclamantă, întrucât în teorie şi pe hârtie toate lucrările erau executate "conform proiect şi caiet de sarcini".

Totodată, refuzul recurentei de plată a lucrărilor suplimentare este întemeiat şi pe dispoziţiile art. 2.6. şi 2.7 din contractul de antrepriză ce dau beneficiarului dreptul să utilizeze orice mijloace legale sau contractuale împotriva constructorului în vederea acoperirii prejudiciilor produse, inclusiv refuzul de plată a unor lucrări necomandate.

Recurenta-pârâtă susţine că este vorba de o neexecutare a obligaţiei contractuale, astfel încât şi din perspectiva interdependentei obligaţiilor reciproce era îndreptăţită a refuza plata, şi nu numai din punct de vedere contractual şi legal.

Prin urmare, susţine că respingerea de către instanţa de apel a argumentului impus de analiza excepţiei de executare este nelegală. Deşi în mod corect a reţinut că excepţia de neexecutare presupune o simultaneitate a executării obligaţiilor, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 2.6 şi 2.7 din contractul de antrepriză care permit compensarea oricăror datorii dintre părţi, inclusiv cele aferente reparaţiilor ca în cazul de faţă.

Cum intimata-reclamantă nu şi-a respectat aceste obligaţii contractuale, consideră ca acţiunea urmează a fi respinsă întrucât practic A. îşi invocă propria culpă prin nerespectarea obligaţiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, obligaţia recurentei de plată a lucrărilor există doar pentru lucrări conforme cu cele comandate prin contract, conforme proiectului tehnic şi legislaţiei aplicabile în domeniu.

În principal, susţine faptul că din caracterul neîntemeiat al pretenţiei principale rezultă şi caracterul nefondat al penalităţilor de întârziere în baza principiului accesorium sequitur principale.

Arată că penalităţile sunt datorate pentru o neexecuţie culpabilă a obligaţiei, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 2.2 din contractul încheiat de părţi. Penalităţile de întârziere au natura unei clauze penale, iar aplicabilitatea clauzei penale este de strictă interpretare. Instanţa de judecată nu a analizat în niciun fel prevederile art. 2.2., ci a considerat că aceste penalităţi sunt datorate indiferent de modul şi temeiul juridic în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată a debitului principal, fapt ce contravine flagrant prevederilor restrictive ale art. 2.2. din contract.

Prin urmare, factura ce face obiectul litigiului, fiind emisă în lipsa aprobării scrise a beneficiarului şi nesemnată de acesta nu poate avea ca efect obligarea beneficiarului la plata penalităţilor de întârziere.

Consideră că instanţa de judecată nu poate extinde aplicabilitatea acestei clauze penale deosebit de oneroase şi la alte cazuri decât cele expres prevăzute de prevederile art. 2.2.

Prin hotărârea instanţei de apel s-a stabilit în mod neîntemeiat obligarea recurentei-pârâte la plata debitului principal, obligaţie stabilită în baza unei modificări în formă simplificată (tacită) a contractului. Aşadar, însăşi instanţa de apel a stabilit faptul că nu a existat o confirmare scrisă de plată din partea beneficiarului.

În prezent, din interpretarea deciziei recurate rezultă faptul că penalităţile de întârziere reprezintă de peste 10 (zece) ori (1000%) valoarea debitului principal, iar a obliga recurenta la plata unor astfel de penalităţi înseamnă o îmbogăţire fără just temei a constructorului şi o sărăcire a beneficiarului, constructorul profitând practic de durata excesiv de lungă a litigiului (data de complexitatea acestuia) precum şi de propria sa culpă, stabilită de către toate instanţele de judecată, inclusiv de către instanţa de apel.

O astfel de sancţiune pentru beneficiar şi recompensa pentru constructor poate fi stabilită exclusiv în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile stricte din art. 2.2.

Or, susţine recurenta, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile contractuale stricte ce pot da naştere unei astfel de obligaţii de plată a penalităţilor, o astfel de soluţie fiind profund nelegală şi în contradicţie cu clauzele contractuale.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, respingând acţiunea în tot. Totuşi, dacă instanţa va considera că acţiunea este temeinic şi legal admisă în ceea ce priveşte capătul principal al cererii, solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii în sensul respingerii penalităţilor de întârziere.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că este nefondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs întemeiat în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, prin care se invocă nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar, potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, în rejudecare, instanţa de fond va soluţiona cauza ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Prin decizia nr. 131 din 31 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de apel pentru insuficienta clarificare a situaţiei de fapt, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a respectat decizia de casare şi a lămurit situaţia de fapt, după coordonatele prescrise de instanţa supremă.

Contrar susţinerii recurentei, prin decizia de casare nu s-a dezlegat chestiunea de drept privind aplicabilitatea în cauză a mandatului aparent, instanţa supremă reţinând că instanţa de prim control judiciar a ignorat faptul că această teorie a fost invocată tocmai pentru că în speţă nu a existat acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu s-a avut în vedere modalitatea în care s-a derulat raportul contractual dintre părţi până la demararea prezentului litigiu şi nici împrejurarea că raporturile juridice sunt născute între comercianţi. Deci, instanţa de rejudecare trebuia, pe baza probelor administrate, să stabilească dacă a existat sau nu un mandat aparent.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a constatat justificate şi criticile recurentei vizând nemotivarea de către instanţa de apel a susţinerilor care vizau acceptarea de către intimata-reclamantă a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecţiuni a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei şi nu a observat că prin actul adiţional 5, părţile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Prin urmare, susţinând că decizia recurată este nemotivată cu privire la aspectele evocate şi că cercetarea fondului a fost făcută în mod deficitar, instanţa de casare a constatat că nu poate efectua controlul judiciar asupra acesteia şi a obligat instanţa de trimitere ca în rejudecarea pricinii să ţină seama şi de celelalte critici formulate pentru a stabili pe deplin situaţia de fapt şi pentru a face o corectă aplicare a legii în speţă.

Conform celor dispuse prin decizia de casare, contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., când a statuat că, în raport de probele dosarului, având în vedere modul de derulare al raporturilor contractuale, între părţi a existat o înţelegere privind modificarea contractului într-o formă simplificată.

Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin decizia de casare, instanţa de apel nu a ajuns la concluzia susţinută de recurentă, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din decizia de casare.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 referitoare la nemotivarea deciziei recurate, adică la omisiunea instanţei de rejudecare de a analiza susţinerile formulate de recurentă privind mandatul aparent, nu poate fi primită întrucât instanţa de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Instanţa de apel a răspuns susţinerilor invocate şi a analizat argumentele avansate de recurentă în combaterea teoriei mandatului aparent, reţinând consimţământul exprimat de aceasta pentru suplimentarea cantităţilor de materiale prevăzute în contractul iniţial. La pag. 13 din decizia recurată se concluzionază că "părţile au înţeles să modifice, într-o formă simplificată care ţine de rapiditatea relaţiilor comerciale, raportul contractual scris, în sensul că dispoziţiile de şantier erau suficiente pentru realizarea lucrărilor, în sensul că verificarea executării lucrărilor şi cantităţilor erau efectuate prin intermediul dirigintelui de şantier şi a managerului de proiect, intimata-pârâtă efectuând ulterior plăţile, rezultă chiar din modalitatea în care s-a derulat raportul contractual până la demararea prezentului litigiu." De asemenea, după analizarea probelor administrate, la pag. 14 din decizia recurată se concluzionează din nou următoarele: "Or, toate acestea formează convingerea instanţei în sensul existenţei unei înţelegeri a părţilor, care au înţeles modificarea contractului într-o formă simplificată, cu respectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. sub imperiul căruia s-au derulat relaţiile dintre părţi."

În mod corect, în decizia recurată s-a făcut distincţia între raportul juridic născut din contract, care naşte obligaţia pentru beneficiar de a achita lucrările suplimentare solicitate şi aspectele care ţin de ilicitul administrativ referitoare la faptul că beneficiarul a solicitat suplimentarea lucrărilor fără a obţine un proiect tehnic, deşi era obligat să o facă, iar executantul a executat lucrări suplimentare fără existenţa unui proiect, deşi era obligat să-l solicite de la beneficiar.

De altfel, instanţa nu este ţinută a răspunde punctual fiecăreia dintre susţinerile părţilor, în contextul în care, din considerentele reţinute se desprinde concluzia avută în vedere. Or, în considerentele deciziei atacate se regăsesc argumentele care au format convingerea instanţei, care a statuat că obligaţia de plată a lucrărilor se naşte din contract, existenţa acesteia nefiind afectată de suplimentarea proiectului tehnic câtă vreme din probatoriul administrat rezultă că ambele părţi au acţionat concertat pentru realizarea lucrărilor în aceste condiţii.

Faptul că nu se face referire expres la existenţa sau nu a "mandatului aparent" nu echivalează cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra raporturilor dintre părţi în sensul celor dispuse de instanţa de casare. Ca urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 nu poate fi primit.

De asemenea, circumstanţiat dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a schimbat natura ori înţelesul lămurit al contractului de antrepriză, respectiv al clauzei contractuale prin care intimata-reclamantă s-a angajat la respectarea cantităţilor de materiale estimate în contractul iniţial şi inserate în proiectul tehnic de execuţie.

Acest motiv de recurs sancţionează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., adică atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, trecând peste voinţa părţilor exprimată în actul dedus judecăţii. În general, se poate reţine o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa.

Având în vedere conţinutul contractului dar şi modul în care părţile au înţeles să îl execute, conduita neîndoielnică a ambelor părţi în etapa executării contractului, instanţa de apel a acordat prioritate voinţei lor reale, din perspectiva efectelor juridice pe care o astfel de conduită le-a generat cu privire la obligaţiile asumate iniţial.

Astfel, instanţa de apel a constatat că după încheierea contractului, beneficiarul şi-a manifestat intenţia de a suplimenta cantităţile estimate prin contractul iniţial, fără a obţine o modificare corespunzătoare a proiectului tehnic, deşi era o obligaţie legală prevăzută de art. 67 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Prin urmare, în mod corect instanţa a plasat susţinerile recurentei ce vizau încălcarea proiectului în sfera ilicitului administrativ asumat de părţi şi a înlăturat această împrejurare folosită de recurentă ca motiv de refuz al plăţii. De aceea, analizând situaţia de fapt, instanţa a ajuns la concluzia justă că prin conduita lor şi practicile statornicite, părţile au înţeles să modifice contractual iniţial, în ce priveşte clauzele invocate de recurentă ca fiind încălcate, şi să-l execute într-o formă simplificată care ţine de rapiditatea relaţiilor comerciale. Astfel, şi acest motiv de nelegalitate va fi înlăturat.

Subsumat motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea în ce priveşte mandatul aparent şi în ce priveşte consimţământul tacit de modificare în formă simplificată a contractului, precum şi în ceea ce priveşte acordarea daunelor interese moratorii (penalităţi de întârziere) stabilite contractual.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a soluţionat cauza în virtutea aplicabilităţii în cauză a mandatului aparent, ci şi-a fundamentat soluţia pe împrejurarea acceptării reciproce a părţilor pentru executarea în formă simplificată a contractului, prin raportare la practicile statuate, conduita părţilor putând da naştere unor acte juridice modificatoare valabile fără ca acestea să îmbrace forma scrisă. Acordul lor de voinţă în sensul modificării contractului a reieşit cu evidenţă din modul în care au executat obligaţiile dar şi din faptul că s-au recepţionat fără obiecţiuni toate lucrările executate.

Un alt argument invocat de recurentă se referă la nevalabilitatea obiectului unui mandat aparent, în condiţiile în care suplimentarea cantităţilor din contract ar fi trebuit confirmată şi de proiectant, nu doar de către managerul de proiect sau dirigintele de şantier.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a analizat aceste susţineri, reţinând că suplimentarea obiectului contractului fără a avea la bază suplimentarea autorizaţiei şi proiectului ţin de ilicitul administrativ. Altfel spus, în situaţia în care beneficiarul însuşi este cel care a comandat executarea unor lucrări suplimentare, rezultă că părţile au hotărât executarea contractului în aceste condiţii, fără a avea posibilitatea de a refuza plata pe motivul nerespectării formalităţilor administrative.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 2.5 din contractul de antrepriză.

De asemenea, nu poate fi vorba de o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., instanţa de apel analizând raportul juridic contractual şi suplimentarea obiectului acestuia ca urmare a voinţei beneficiarului exprimată nu doar formal, ci rezultată din împrejurări de fapt care dovedesc fără dubiu această voinţă.

Recurenta insistă asupra aspectelor care vizează relaţia dintre beneficiar şi proiectant, aducând în discuţie probatoriul administrat în cauză, solicitând reanalizarea situaţiei de fapt, susţinând aspecte care ţin de temeinicia cererii (existenţa unor cantităţi de lucrări suplimentare, conţinutul proiectului tehnic de execuţie, depăşirea cantităţilor din proiect, existenţa ori inexistenţa unor dispoziţii de şantier acceptate de proiectant, neînsuşirea de către proiectant a cantităţilor suplimentare, atitudinea dolosivă a reclamantei, existenţa unor vicii a lucrărilor). Or, acestea nu mai pot fi reinterpretate în recurs, constituind aspecte ce ţin eventual de netemeinicia hotărârii.

Evaluarea probatoriilor este dată în competenţa exclusivă a judecătorilor fondului şi apelului, iar controlul instanţei de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond.

Aşa cum s-a reţinut, intimata-reclamantă nu a contestat existenţa unor lucrări suplimentare, instanţa de apel apreciind cu justeţe că factura aferentă situaţiei numărul 14 de lucrări (lucrări care au fost comandate şi au folosit beneficiarului lucrării) trebuie achitată, întrucât s-a dovedit consimţământul beneficiarului de a modifica raportul juridic contractual în sensul suplimentării obiectului acestui contract.

Cu privire la criticile privind deficienţele lucrărilor, deşi instanţa de apel dezvoltă în considerentele hotărârii recurate aprecieri referitoare la vicii, recurenta nu formulează critici concrete referitoare la aceste reţineri. Astfel, recurenta a încheiat fără obiecţiuni procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu consecinţa imposibilităţii invocării viciilor aparente.

Totodată, în mod corect instanţa de apel a apreciat (pag. 15) că, în lipsa unei simultaneităţi a obligaţiilor părţilor nu se poate vorbi despre excepţia de neexecutare a contractului. În consecinţă nici criticile referitoare la această excepţie nu pot fi primite.

Recurenta-pârâtă susţine şi neanalizarea de către instanţa de apel a aspectelor ce vizează acordarea penalităţilor.

Apărările recurentei din faţa instanţelor de fond nu cuprind menţiuni cu privire la nelegalitatea pretenţiilor referitoare la daunele interese moratorii. În prima instanţă, recurenta a solicitat respingerea acestei pretenţii doar în considerarea caracterului său accesoriu, iar prin întâmpinarea depusă în apel nu a dezvoltat nicio apărare referitoare la penalităţile de întârziere.

Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel, constatând că au fost efectuate lucrările ce fac obiectul litigiului şi că acestea folosesc pârâtei, a apreciat în mod corect că aceasta are obligaţia de a achita integral suma de bani consemnată în factura nr. x/31.07.2011 şi situaţia de plată nr. x, precum şi penalităţile de întârziere conform art. 2.2 din contract. Instanţa de apel a obligat la plata penalităţilor tocmai în considerarea voinţei părţilor materializată în clauza din art. 2.2. din contract. Conform acestei clauze, care are natura unei clauze penale, penalităţile de întârziere în cuantumul convenit se datorează pentru neplata la scadenţă a facturilor, ceea ce se impută de altfel pârâtei. În raporturile contractuale simpla neexecutare a obligaţiei la scadenţă presupune culpa, ce nu a fost înlăturată prin invocarea unui caz fortuit sau a forţei majore. Or, pârâta este în culpă pentru neplata la scadenţă a facturii, suplimentarea situaţiilor de lucrări şi netrimiterea facturii pentru acceptare realizându-se conform relaţiilor statornicite între ele.

Instanţa nu a extins nepermis aplicabilitatea clauze penale, aşa cum susţine recurenta. Faptul că penalitatea ar fi sau nu oneroasă, este o chestiune ce ţine de voinţa părţilor, pe care instanţa nu o poate cenzura, chiar dacă ar conduce la o îmbogăţire a uneia dintre părţi în detrimentul celeilalte. De altfel, nici nu s-a solicitat reducerea clauzei penale şi nici nu s-a susţinut că ar fi îndeplinite condiţiile pentru reducere.

În consecinţă, pentru argumentele arătate anterior, criticile de nelegalitate formulate cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 sunt nefondate, instanţa realizând o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor de drept material incidente.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 312 (1) C. proc. civ. 1865, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317 din 7 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317 din 7 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2018.