Snow removal services without contract: liability under negotiorum gestio and inapplicability of fixed public tariffs in emergencies

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 31 iulie 2013, sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a solicitat, în principal în baza gestiunii de afaceri şi, în subsidiar, în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.192.437,14 RON către A. S.R.L., reprezentând contravaloarea serviciilor de deszăpezire a autostrăzii A2, tronsonul Drajna - Feteşti, în luna ianuarie a anului 2012, precum şi a drumurilor naţionale din judeţul Vrancea, în luna februarie a anului 2012; obligarea pârâtei la plata unor dobânzi în cuantum de 230.328,71 RON calculate până la data de 1 august 2013 şi în continuare până la data plăţii efective, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4207 din 20 iulie 2015 pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la plata sumei de 2.192.437,14 RON, contravaloare servicii deszăpezire, precum şi la dobânda aferentă acestei sume în cuantum de 230.328,71 RON calculată până la 1 august 2013 şi în continuare până la momentul plăţii efective şi la cheltuieli de judecată în cuantum total de 37.544,59 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4207 din 20 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind obligată apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.541,79 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanţa nu s-a pronunţat pe motivele de apel şi a dat mai mult decât s-a solicitat, iar în subsidiar admiterea recursului şi reducerea sumelor acordate pentru lucrările de deszăpezire conform Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta consideră că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a solicitat, având în vedere ca instanţa de fond nu a acordat TVA-ul, iar reclamanta nu a formulat cale de atac pe acest aspect şi, în consecinţă, nu poate solicita plata TVA-ului direct în apel.

Referitor la TVA-ul solicitat de reclamantă, în cadrul concluziilor pe fond în apel de 24%, recurenta consideră că acesta este ilegal în raport cu prevederile art. 291 Codul fiscal.

Astfel, dacă instanţa va considera că, deşi reclamanta nu a avut contract şi nu a fost precizată plata TVA-ului pe nicio minută semnată de părţi şi nici nu a formulat apel împotriva sentinţei de fond în acest sens, recurenta consideră că reclamanta poate fi îndreptăţită la plata TVA-ului, conform prevederilor art. 291 lit. b) Codul fiscal de 19%, iar nu de 24%, cum a acordat instanţa de apel.

În acest context, recurenta consideră că cele două instanţe în mod greşit au admis acţiunea reclamantei obligând pârâta la plata unor servicii de deszăpezire ce nu au fost solicitate şi contractante de companie.

Mai mult decât atât, temeiul juridic al acţiunii astfel cum a fost arătat de reclamantă este în principal gestiunea de afaceri, conform prevederilor art. 1330 C. civ. şi îmbogăţirea fără just temei.

Pentru a produce efecte, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii, astfel cum sunt acestea deduse din prevederile art. 1330 noul C. civ.

Ori, în prezenta speţă nu poate fi vorba de gestiune de afaceri coroborată cu îmbogăţire fără just temei, deoarece aceste două concepte juridice se exclud reciproc.

Mai susţine recurenta că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de prevederile art. 1330-1340 noul C. civ. - gestiunea de afaceri, ceea ce face ca prezenta acţiune să fie neîntemeiată şi nefondată, întrucât CNAIR, potrivit statutului său nu poate permite imixtiunea în afacerile sale, având în vedere că aceasta este o companie cu capital integral de stat, iar potrivit H.G. nr. 21/2015 în anexa 2 pct. E poziţia 20 este o instituţie centrală aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, care are calitatea de autoritate publică centrală în domeniul transporturilor şi infrastructurii.

Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România asigură implementarea programelor de dezvoltare unitară a reţelei de drumuri publice în concordanţă cu strategia Ministerului Transporturilor, Planul Naţional de Dezvoltare a teritoriului şi cerinţele economiei naţionale.

În conformitate cu Statutul CNATR, fostă CNADNR, adoptat prin O.U.G. nr. 84/2003 există Consiliu de Administraţie şi Director General, deci un management al companiei, astfel că nu poate fi vorba de incapacitate de a-şi gestiona afacerile.

În consecinţă, această condiţie esenţială a gestiunii de afaceri nu este îndeplinită, astfel că acţiunea întemeiată pe prevederile art. 1330 C. civ. este neîntemeiată şi nefondată.

Mai susţine recurenta, că acţiunea este nefondată şi sub aspectul îmbogăţirii fără just temei având în vedere că între CNADNR şi societatea A. nu există un raport juridic privind deszăpezirea, nu există contract, sau comandă scrisă privind aceste aspecte, nu există o negociere de preţ pentru un serviciu public efectuat şi nici buget aprobat, iar potrivit prevederilor Legii nr. 500/2000 privind finanţele publice nu se poate aproba o cheltuială publică fără buget.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta solicită ca instanţa să reducă sumele acordate pentru lucrările de deszăpezire, conform Ordinului Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012 privind preţurile unitare ce trebuiau practicate în astfel de situaţii.

În acest sens, recurenta susţine că în cauză este vorba despre fonduri bugetare, deoarece CNAIR este o instituţie centrală aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, care are calitatea de autoritate publică centrală în domeniul transporturilor şi infrastructurii.

Totodată, recurenta face referire la probele administrate, respectiv expertiza efectuată în apel, în care expertul a constatat că sumele ce trebuiau plătite sunt mai mici cu circa 1 milion de RON, faţă de cât a hotărât instanţa de fond care nu a avut în vedere tarifele din Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, privind preturile unitare ce trebuiau practicate în astfel de situaţii, cât şi la răspunsul la interogatoriu, prin care s-a arătat că în situaţia în care instanţa constată existenţa raporturilor juridice dintre părţi, preturile unitare privind deszăpezirea sunt cele fixate prin Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În acest sens, recurenta susţine că în considerentele hotărârii instanţa de apel a reţinut în mod eronat, că deşi s-a contestat executarea lucrărilor şi preţul, pârâta nu ar fi depus contracte similare, însă acestea au fost depuse expertului judiciar la instanţa de fond, dar nu au fost avute în vedere de acesta.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că acestea sunt exagerat de mari, instanţa de fond obligându-i să plătească onorariul de expert de două ori, odată pe parcursul procesului când s-a achitat 2000 RON, iar în considerentele sentinţei instanţa nu a scăzut acest onorariu.

În acest sens, solicită instanţei să facă aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi să reducă onorariul de avocat în situaţia când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar în situaţia de faţă nu se justifica onorariul de avocat care este format din suma de 14.238,71 RON şi suma de 11.160 RON.

Totodată, având în vedere că în apel, pârâta a achitat onorariul de expert în sumă de 5.000 RON şi cel achitat la fond în cuantum de 2000 RON, în situaţia admiterii apelului pârâtei, recurenta solicită cheltuieli de judecată ce urmează a fi compensate cu cele acordate reclamantei.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 7 februarie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 martie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 26 martie 2018.

În cauză, părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 24 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 11 octombrie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru că a acordat ceea ce nu s-a solicitat, având în vedere ca instanţa de fond nu a acordat TVA-ul, iar reclamanta nu a formulat cale de atac pe acest aspect şi, în consecinţă, nu poate solicita plata TVA-ului direct în apel.

Această susţinere este nefondată, urmând a fi respinsă faţă de împrejurarea că hotărârea pronunţată în apel a fost de respingere a apelului declarat de apelanta-pârâtă, astfel că aceste susţineri nu pot fi primite, dat fiind faptul că prima instanţă a acordat suma de 2.192.437,14 RON reprezentând valoarea serviciilor prestate de reclamantă, inclusiv TVA conform facturii fiscale nr. x din 22 mai 2013 care a reprezentat temeiul formulării acţiunii, aşadar, prin respingerea apelului instanţa a menţinut hotărârea primei instanţe.

Într-o altă critică, recurenta arată că temeiul juridic al acţiunii astfel cum a fost menţionat de reclamantă este în principal gestiunea de afaceri, conform prevederilor art. 1330 C. civ. şi îmbogăţirea fără just temei, însă în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prevederile art. 1330-1340 C. civ. - gestiunea de afaceri, ceea ce face ca prezenta acţiune să fie neîntemeiată şi nefondată.

Din analiza lucrărilor dosarului, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că litigiul dedus judecăţii are ca şi cauză juridică a pretenţiilor solicitate principiul de drept al gestiunii în afaceri reglementat expres de prevederile art. 1330-1340 C. civ.

Astfel, critica recurentei potrivit căreia, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1330 alin. (1) C. civ. este nefondată şi neîntemeiată pentru neîndeplinirea condiţiile gestiunii de afaceri, nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 1330 alin. (1) C. civ. statuează că "există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numita gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale".

Totodată, prin art. 1331 din C. civ. se impune gerantului obligaţia de a-l înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

În conţinutul raportului juridic specific gestiunii de afaceri, se regăsesc aşadar, în principal, obligaţia gerantului de realizare a gestiunii care este o obligaţie de diligenţă, dreptul acestuia de a fi indemnizat, obligaţia corelativă a gerantului de plată şi dreptul acestuia de a beneficia de realizarea gestiunii. Fapta gerantului constă în intervenţia unilaterală, oportună, pentru a săvârşi acte materiale în interesul altei persoane.

Din reglementarea gestiunii de afaceri se desprind şi condiţiile acesteia, respectiv, gerantul şi geratul să nu fie subiecte ale unui raport juridic născut anterior manifestării faptului juridic, în conţinutul căruia să existe obligaţia gerantului de a realiza acte sau fapte specifice gestiunii; gerantul să acţioneze voluntar şi oportun, în sensul că intervenţia sa este necesară şi utilă geratului şi se realizează în interesul geratului, precum şi fără intenţia de a-l gratifica pe gerat (intenţie care nu se prezumă şi care trebuie să se manifeste chiar la momentul începerii gestiunii); geratul nu cunoaşte existenţa intervenţiei gerantului sau, daca o cunoaşte, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să gestioneze în alt fel afacerile sale.

În cauza dedusă judecăţii, se constată îndeplinirea condiţiilor gestiunii de afaceri, întrucât cele două nu sunt subiectele unui raport juridic născut anterior manifestării faptului juridic, lucrările de deszăpezire prestate de reclamantă în interesul recurentei erau necesare şi utile acesteia, nefiind efectuate cu intenţia de gratificare.

Astfel, reclamanta a săvârşit fapte materiale utile în interesul recurentei prin prestarea lucrărilor de deszăpezire care au dus la deblocarea drumurilor, fiind evident că actele de deszăpezire efectuate reprezintă fapte materiale utile geratului, respectiv recurentei, profitând acesteia.

În ceea ce priveşte obligaţia gerantului de a-l înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil, reglementată de dispoziţiile art. 1331 din C. civ., se constată că reclamanta a respectat şi această obligaţie, înştiinţând de îndată recurenta despre începerea lucrărilor de deszăpezire în momentul în care utilajele acesteia au ajuns în zonele afectate.

Referitor la obligaţia recurentei de a achita contravaloarea serviciilor prestate se constată că efectul acestui fapt licit şi voluntar care este gestiunea de afaceri reprezintă naşterea unui raport de obligaţii reciproce între gerant şi gerat.

Potrivit dispoziţiilor art. 1337 din C. civ., "(1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuieli necesare, precum şi cheltuieli utile făcute de gerant, împreuna cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate şi să îi despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. [..,] (3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut".

Tot în acelaşi sens este şi doctrina, în care se arată că, cheltuielile necesare sunt tocmai acele cheltuieli care au servit la consacrarea intereselor geratului, ce trebuie rambursate integral de către gerat, indiferent de urmările concrete ale gestiunii necesare.

Aceasta sumă reprezintă cheltuielile necesare şi utile efectuate de reclamantă în beneficiul recurentei, instanţa de apel stabilind în mod corect că aceste sume trebuie să fie plătite atâta timp cât recurenta nu le-a comunicat că se vor plăti doar sumele impuse prin Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că acţiunea este nefondată sub aspectul îmbogăţirii fără justă cauză, faţă de împrejurarea că între părţi nu a existat un contract sau comandă scrisă, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, contrar susţinerilor recurentei, cele două instanţe au constatat că între părţi s-au derulat relaţii comerciale începând cu data de 9 februarie 2012 când reclamanta a fost contactată de reprezentanţii Ministerului Transporturilor şi ai recurentei pentru deszăpezirea de urgenţă şi deblocarea drumurilor naţionale, lucrări recunoscute prin cele două expertize efectuate pe fondul cauzei dar şi în apel.

Totodată se reţine că toate activităţile de deszăpezire prestate de către reclamantă în valoare de 2.355.171,49 RON au fost evidenţiate prin situaţii de lucrări şi confirmate prin semnătură atât de către CNADNR - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, secţia Drumuri Naţionale Călăraşi, cât şi de către CNADNR - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, secţia Drumuri Naţionale Vrancea.

Cu toate acestea, deşi intimata a efectuat lucrările de deszăpezire, recurenta nu a înţeles să efectueze plata serviciilor prestate nici până la data introducerii cererii de chemare în judecată, deşi aceasta şi-a mărit patrimoniul în urma serviciilor prestate de societatea A. în timp ce patrimoniul acesteia s-a diminuat în egală măsură.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că în minuta înregistrată de CNADNR din 20 decembrie 2012, intimata a fost de acord cu reducerea cuantumului sumelor solicitate, cu un procent de 32% şi cu toate acestea, recurenta nu a prezentat niciun argument legat de refuzul plăţii sumelor astfel micşorate, tergiversând plata acestora.

Cu privire la critica referitoare la reducerea sumelor acordate, conform prevederilor Ordinului Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, se constată că aceasta este nefondată, întrucât aceasta a fost invocată de apelantă doar în răspunsul la interogatoriu, nu şi în întâmpinare sau în obiectivele expertizei efectuată în faţa primei instanţe.

Astfel, în lipsa unei înţelegeri a părţilor cu privire la practicarea tarifelor prevăzute în Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, aspect ce nu a fost adus la cunoştinţa reclamantei, se constată că acesta nu îi este opozabil intimatei, care are dreptul la contravaloarea lucrărilor facturate, recurenta neaducând critici în acest sens, limitându-se la a invoca tarifele din ordinul respectiv.

Tot în acelaşi context, se reţine şi susţinerea recurentei, potrivit căreia, acest ordin se aplică doar în cazul şi pentru contractele de deszăpezire care se încheie cu prestatorii de servicii în urma unor proceduri administrative, pentru derularea unor activităţi curente de deszăpezire pe perioada de iarna, în condiţii normale şi contractuale de lucru, însă în speţa de faţă, se constată intervenirea unei situaţii de urgenţă dovedită prin probele administrate pe fondul cauzei.

Acest aspect a fost corect reţinut de instanţa de apel, potrivit art. 1337 C. civ., care stabileşte în mod expres obligaţia geratului de a rambursa gerantului cheltuielile necesare, precum şi în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, sens în care Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2013 nu este aplicabil în speţă.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la cheltuielile de judecată stabilite de instanţă în sarcina sa, se constată că aceasta este nefondată, întrucât în mod corect aceasta a fost obligată la plata onorariului de expert în cuantum de 800 RON, acesta reprezentând partea de onorariu suportată de reclamantă, care a câştigat procesul, deşi apelanta achitase deja, în cursul procesului o parte din onorariu, respectiv 2000 RON, însă onorariul definitiv al expertului a fost de 2.800 RON, astfel că aceasta nu a plătit de două ori cum a susţinut în cadrul motivelor de recurs.

Referitor la critica recurentei, potrivit căreia, onorariul avocaţial este disproporţionat în raport cu munca depusă de avocatul reclamantei, se constată că aceasta este nefondată, întrucât munca efectiv prestată de avocatul reclamantei care a participat la toate termenele dosarului, la administrarea probatoriului sunt proporţionale cu durata şi complexitatea cauzei, fiind totodată dovedite cu documente justificative, astfel că nu se impune a fi redus.

Din această perspectivă, criticile susţinute doar în mod formal şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 891 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, conform facturilor fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 891 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2018.