Supreme Court declares lack of subject-matter jurisdiction and remands cassation appeal against tribunal decision in claim up to 200,000 RON to Court of Appeal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ la data de 10.07.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. Azi S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. Societate în Comandită, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la demolarea zidului edificat în mod nelegal în baza dispoziţiei de şantier nr. 1/221 din 01.10.2012, obligarea pârâtei la construirea unor pereţi de faţadă care să realizeze închiderea clădirilor C1 şi C4 proprietatea reclamantei, obligarea pârâtei la reconstruirea spaţiului prin care să realiza accesul la clădirea C1 din str. x, obligarea pârâtei la plata sumei de 49.172 RON cu titlu de daune compusă din: suma de 24.414 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de lemn deteriorată ca urmare a acţiunilor de demolare şi reconstruire a unui zid care nu închide clădirile C1 şi C4, suma de 19.350 RON reprezentând costurile cu salariile şi impozitele aferente, suma de 1.156 RON reprezentând costurile supravegherii diverselor echipe de muncitori, constructori, responsabili A., suma de 4.252 RON reprezentând contravaloarea tâmplăriei provizorii montate de reclamantă în zidul construit de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 4443 din 24 noiembrie 2016, Judecătoria Piatra Neamţ a admis în parte cererea precizată de reclamanta S.C. Azi S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. Societate în Comandită, a obligat pârâta la demolarea zidului edificat în baza dispoziţiei de şantier nr. 1221 din 01.10.2012, astfel cum a fost identificat în planul anexă la raportul de expertiză construcţii prin culoare albastru, a obligat pârâta la construirea unor pereţi de faţadă care să realizeze închiderea clădirilor C1 şi C4, proprietatea reclamantei, până la înălţimea de 6,40 ml, cu respectarea obligaţiilor impuse de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire şi de Legea nr. 10/1995, pârâta urmând să suporte toate cheltuielile aferente execuţiei acestei lucrări: obţinerea certificatului de urbanism, a autorizaţiei de construire, efectuarea expertizei tehnice şi a proiectului întregii faţade (până la 11,20 ml).

De asemenea, a respins, ca nefondate, capetele de cerere privitoare la reconstruirea spaţiului de acces la clădirea C1 aparţinând reclamantei, dinspre strada x, Piatra Neamţ şi la plata sumei de 27.301 RON, reprezentând costuri cu salarii şi impozite aferente. A obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 167.758,01 RON şi de 4.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 477/AC din 18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile invocate de apelanta - pârâtă A., ca nefondate.

S-a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă A., împotriva sentinţei civile nr. 4443/24.11.2016 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, ca nefondat.

A fost obligată apelanta - pârâtă A. să plătească intimatei - reclamante S.C. Azi S.R.L. suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu apărător).

Împotriva deciziei civile nr. 477/AC din 18 decembrie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. A.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Neamţ, într-o cerere având ca obiect principal, obligaţie de a face neevaluabilă în bani şi secundar, pretenţii în sumă de în valoare de 49.172 RON cu titlu de daune.

Conform dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect obligaţie de a face revine judecătoriei.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

Totodată, este de reţinut că prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi în consecinţă, a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel."

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Neamţ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. împotriva deciziei civile nr. 477/AC din 18 decembrie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bacău.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2018.