Contractual liability for housing delivery delay: Currency denomination of damages and scope of cassation remand limited to quantum

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 aprilie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei de fond ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la data plăţii a unui procent de 0,15% din valoarea contractului, adică suma de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 13 iulie 2009 şi până la predarea efectivă a locuinţei, sumă evaluată provizoriu la 138.996,2 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de mandat nr. x/18.06.2004, prin care aceasta se obliga să facă toate demersurile necesare pentru construirea unei locuinţe tip S2 în amplasamentul B., lotul 626. În urma alegerii de către pârâtă a unui constructor, reclamantul a semnat cu S.C. C. S.R.L. contractul de construire cu legalizare de semnătură nr. 21595/05.12.2006 de B.N.P. D. şi E. Potrivit art. 64 din acest contract, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL, pentru beneficiarii locuinţelor, penalităţi în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract.

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 25 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Între părţi s-a încheiat un contract de mandat prin care mandantul l-a împuternicit pe mandatar să-l reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire a unei locuinţe la cheie, iar potrivit art. 14 părţile sunt răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat cu S.C. H. S.A. Buzău, în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză generală nr. 3673/19.04.2004, având ca obiect obligaţia antreprenorului de a realiza lucrări constând în construcţii de locuinţe la cheie, în termen de 24 de luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Potrivit art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL, pentru beneficiarii locuinţelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract.

Prin contracte de cesiune succesive, avizate de ANL, drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de antrepriză generală, în ceea ce priveşte lotul reclamantului au fost cesionate, pe rând, unor societăţi comerciale, ultimele fiind S.C. I. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L.

Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, dat fiind faptul că reclamantul solicită plata penalităţilor de întârziere de la mandatarul considerat responsabil pentru alegerea unui antreprenor necorespunzător şi pentru neexecutarea întocmai a obligaţiilor stipulate în contractul de mandat.

În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii, tribunalul a considerat că pentru neexecutarea obligaţiilor stabilite prin contractul de mandat, pârâta răspunde cu daune-interese în baza art. 14, neprestabilite sub forma unei clauze penale şi nu răspunde în baza 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală în care reclamantul nu este parte.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe s-a respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 232 A din 26 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În motivarea deciziei s-a reţinut că nu are o existenţă de sine-stătătoare contractul de mandat, ci este legat atât de contractul de construire, cât şi de cel de antrepriză, că Agenţia Naţională pentru Locuinţe este un adevărat conducător al lucrărilor şi răspunde pentru terminarea acestora, după cum se prevede în contractul de mandat, la termenul prevăzut în contractul de construire, că prin dispoziţiile art. 14 din contract părţile au stabilit răspunderea cu daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale, fiind totodată evident că reclamantul a suferit un prejudiciu material decurgând din nefinalizarea la termen a locuinţei contractate, totuşi, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, acesta nu poate fi raportat la art. 10 din contractul de construire ce arată că o zi de întârziere este echivalentul a 141,40 euro, având ca bază dispoziţiile art. 14 din contractul de mandat, în care se arată că pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale partea datorează daune-interese.

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe, întrucât, în calitatea sa de mandatar nu a executat mandatul în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei apelantului reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv la data de 11 iulie 2009 şi nici în prezent. Din acest motiv pârâta datorează daune-interese, conform art. 1082 C. civ. şi care pot fi raportate la art. 64 din contractul de antrepriză generală, însă din coroborarea acestuia cu art. 1 rezultă că penalităţile de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere sunt prevăzute pentru întreg ansamblul de locuinţe, respectiv pentru "beneficiarii locuinţelor" şi nu pentru o singură locuinţă.

Ca urmare, curtea a reţinut că prima instanţă a respins în mod legal acţiunea, potrivit art. 1169 C. civ., întrucât prejudiciul pretins nu a fost probat, nefiind cert în ceea ce priveşte evaluarea acestuia. În condiţiile în care prejudiciul pretins de apelantul-reclamant este raportat numai la suma de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere, instanţa de judecată are obligaţia conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să se raporteze strict la obiectul acţiunii, neputând adopta o altă modalitate de determinare a încălcării dreptului subiectiv civil dedus judecăţii.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs care a fost admis prin decizia nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. În consecinţă s-a dispus casarea acesteia cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele hotărârii, instanţa de recurs a reţinut că decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a rolului activ al judecătorului care are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Astfel s-a reţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel şi-a însuşit soluţia primei instanţe care a stabilit că prejudiciul pretins de reclamant nu a fost probat, astfel că a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării tuturor probelor pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat, prin nepredarea la timp a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1198 din 30.04.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins cererea formulată de reclamantul A. privind lămurirea şi completarea dispozitivului deciziei nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Instanţa a reţinut că dispozitivul deciziei este clar, neechivoc, fiind nefondată cererea formulată cu privire la limitele învestirii instanţei de apel în rejudecare, atât timp cât instanţa de recurs a făcut recomandarea de a se completa probatoriul, inclusiv cu efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat recurentului, constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

În rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 987 A din 21 decembrie 2016 prin care a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 124 din 25 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. În consecinţă, pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe Bucureşti a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 365.221 RON, cu titlu de despăgubiri, pe perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016. A fost menţinută dispoziţia din sentinţă privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 55.010,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pe parcursul întregului proces.

În motivarea deciziei, în prealabil, curtea reţine că rejudecarea apelului este limitată la aspecte legate de dovedirea prejudiciului, deoarece intimata-pârâtă nu a atacat hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, astfel că aspectele privitoare la celelalte elemente ale răspunderii civile au fost tranşate definitiv, iar rejudecarea este guvernată de principiul non reformatio in pejus.

Astfel, prin decizia menţionată s-a reţinut că intimata-pârâtă răspunde pentru terminarea lucrărilor, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale întrucât, în calitatea sa de mandatar, intimata-pârâtă nu a executat mandatul în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei apelantului-reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv 11 iulie 2009 şi nici până în prezent.

De asemenea s-a reţinut că prin dispoziţiile art. 14 din contract, părţile au stabilit, cu putere de lege (art. 969 C. civ.) că sunt răspunzătoare de daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale şi că este evident faptul că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu material decurgând din nefinalizarea la termen a locuinţei contractate.

Prin urmare, apărările intimatei-pârâte legate de lipsa îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile nu mai pot fi analizate, fiind tranşate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior.

Ceea ce a reţinut instanţa de apel prin decizia menţionată a fost faptul că apelantul-reclamant nu a dovedit cuantumul prejudiciului (acesta nefiind cert în ceea ce priveşte evaluarea).

Prin decizia de casare instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. când şi-a însuşit soluţia primei instanţe potrivit căreia prejudiciul pretins de reclamant nu a fost probat şi a recomandat completarea probatoriului, inclusiv efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

Aşadar, în rejudecarea apelului urmează a se stabili exclusiv care este prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a nepredării la timp a imobilului, în considerarea art. 315 C. proc. civ. potrivit cu care "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În acest sens, curtea a apreciat că prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul G., utilizându-se metoda abordării prin piaţă, prin compararea cu imobile similare, s-a stabilit prejudiciul suferit de apelantul-reclamant, constând în lipsa de folosinţă a imobilului, cauzat prin nepredarea la timp a acestuia, pe perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016, la suma de 365.221 RON (81.656 euro).

Expertul a calculat ca prejudiciu eventual şi dobânda la suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, în cuantum de 44.332 RON (9912 euro), precum şi actualizarea sumei respective şi anume 3857 RON (862 euro), însă instanţa a apreciat că aceste sume nu i se cuvin reclamantului, deoarece, prin calcularea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului raportat la valoarea de piaţă a chiriei prin comparare cu imobile similare, se acoperă în totalitate prejudiciul suferit de acesta.

De asemenea, s-a apreciat că nu se justifică nici acordarea sumei pretinse cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru viitor, până la predarea imobilului, având în vedere că această sumă nu are caracter cert, contravaloarea lipsei de folosinţă putând fi diferită în raport cu evoluţia chiriilor pe piaţa imobiliară.

A fost menţinută dispoziţia din sentinţă privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, care nu a făcut obiectul căii de atac, intrând în puterea lucrului judecat.

În baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata sumei de 55.010,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pe parcursul întregului proces, din care: 7.763,21 RON taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă, calculată la valoarea pretenţiilor admise, conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997 şi 5 RON timbru judiciar, 3881,60 RON taxă judiciară de timbru achitată în apel în primul ciclu procesual şi 5 RON timbru judiciar, 3881,60 RON taxă judiciară de timbru achitată în recurs în primul ciclu procesual şi 5 RON timbru judiciar, 1000 RON reprezentând onorariul expertului judiciar achitat în rejudecarea apelului şi 38.468,75 RON, reprezentând onorariu de avocat. La stabilirea cuantumului onorariului de avocat s-a ţinut seama de prevederile art. 277 C. proc. civ. şi anume că prin cererea iniţială reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 606.307 RON, iar cererea a fost admisă în procent de 60,23%, astfel că, din cuantumul onorariului achitat de 63.869,76 RON, conform facturilor şi chitanţelor de plată, acest procent reprezintă 38.468,75 RON.

Curtea nu a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată suma de 2020 RON, reprezentând onorariile experţilor parte ai reclamantului, cu motivarea că aceasta nu reprezintă o cheltuială necesară care să cadă în sarcina părţii ce a pierdut procesul.

Împotriva deciziei pronunţată în rejudecarea apelului, reclamantul şi pârâta au declarat recurs.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul aduce următoarele critici:

1.1. Instanţa de apel în mod greşit nu a acordat prejudiciul viitor şi cert, de la data expertizei şi până la predarea la cheie, deşi era evidentă lipsirea sa de folosinţă în continuare, solicitând ca acesta să se raporteze la chiria medie lunară aferentă ultimei luni avută în vedere în expertiza judiciară.

1.2. O altă critică se referă la neacordarea dobânzii legale calculată asupra sumei stabilită cu titlu de lipsă de folosinţă, fapt care echivalează cu nerepararea integrală a prejudiciului suferit prin lipsirea de folosinţă.

1.3. Recurentul consideră, de asemenea, că în mod nelegal s-a dispus asupra monedei în care să fie achitat prejudiciul de către pârâtă. Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata despăgubirilor în euro, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afişat de BNR la data plăţii.

1.4. Ultima critică are în vedere cheltuielile de judecată, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte onorariul expertului-parte care nu a fost acordat, precum şi a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., în sensul că aplicarea criteriului proporţionalităţii are în vedere situaţia când există pretenţii reciproce ale părţilor, încuviinţate în parte, rezultând astfel datorii reciproce, iar nu situaţia din speţă, în care numai una dintre părţi a căzut în pretenţii. De asemenea se arată că onorariul avocaţial nu poate fi redus prin criteriului proporţionalităţii cu suma câştigată cu titlu de despăgubiri, deoarece nu acest criteriu este cel expres prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi statutul profesiei de avocat.

Prin întâmpinare intimata ANL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că susţinerile recurentului sunt simple apărări de fond invocate şi în faţa primei instanţe, cât şi în apel.

2. Prin recursul declarat de pârâta ANL, aceasta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea lor următoarele:

2.1. Hotărârea este lipsită de motivarea elementelor care antrenează răspunderea civilă contractuală a pârâtei prin aceea că, fără temei legal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. şi a deciziei nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 instanţa în rejudecare a reţinut o putere de lucru judecat cu privire la acest aspect.

Din această perspectivă, recurenta susţine că prima decizie din apel a fost integral casată; în lipsa altor precizări în sensul că se menţin anumite dispoziţii ale hotărârii anterioare, instanţa care rejudecă nu este îndreptăţită să constate că hotărârea a fost casată doar sub un anumit aspect, casarea urmând a se considera ca fiind totală şi nu parţială.

2.2. În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ. reţinând greşit că pârâta ANL, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei reclamantului la termenul stipulat în contract.

Sub acest aspect susţine că în baza contractului de mandat, obligaţia sa era aceea de a urmări executarea lucrărilor, nu de a le finaliza, şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care a respectat-o conform dovezilor de la dosar.

În baza contractului de construire bilateral, cu caracter intuitu personae, cu execuţie succesivă în timp, la care ANL nu este parte, obligaţia de predare revine constructorului, pârâta având doar calitatea de a supraveghea executarea lucrărilor, prin contractul de mandat.

Prin dezlegarea dată, instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a trecut peste termenii contractuali din contractul de mandat, stabilind în sarcina ANL alte obligaţii, respectiv cele care sunt stabilite pentru antreprenorul general.

Recurenta susţine că noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, atât în raporturile cu antreprenorul general, cât şi cu autorităţile publice semnatare ale Convenţiei nr. 1909, în vederea realizării utilităţilor din cartierul B.

Totodată, recurenta arată că lipsa obligaţiei sale de a realiza utilităţile şi deci, inexistenţa răspunderii contractuale pentru lipsa de folosinţă a imobilelor a fost stabilită definitiv prin hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, stabilirea obligaţiei sale de a răspunde pentru ceva la care nu era obligat prin convenţie sau dispoziţie legală, constituie o încălcare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea la recursul pârâtei, intimata-reclamantă a invocat, în primul rând, excepţia nulităţii care a fost soluţionată prin respingere, la termenul din 16 ianuarie 2018, pentru motivele reţinute prin încheiere. Apoi, apărările vizează autoritatea de lucru judecat, intimata-reclamantă susţinând că aspectele legate de existenţa răspunderii contractuale a pârâtei au fost tranşate în primul ciclu procesual şi nu au mai făcut obiect al vreunei analize în recurs.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:

Recursul pârâtei

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în RON din ziua plăţii, a sumei de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere calculată de la data la care locuinţa trebuia predată şi până la predarea efectivă a acesteia, sumă care reprezintă 0,15% din valoarea contractului, fiind evaluată provizoriu la 138.996,2 euro. Reclamantul a arătat că solicită obligarea ANL la despăgubiri pentru prejudiciul creat de lipsirea de folosinţă a imobilului, despăgubiri cuantificate prin raportare la penalităţile prevăzute în contractul de antrepriză, prin clauza penală prevăzută de art. 64.

Litigiul a mai parcurs un ciclu procesual, iar o problemă care se pune în speţă este aceea a determinării limitelor casării pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3794 din 27 noiembrie 2014, care a admis recursul reclamantului, a casat decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe

Prin decizia care a făcut obiectul recursului, instanţa de apel a reţinut că drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de mandat trebuie interpretate în raport cu celelalte contracte încheiate, de antrepriză şi construire, deoarece mandatul nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci este necesar a fi integrat în ansamblul contractual.

De asemenea, s-a reţinut că prevederile contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală şi prin dispoziţiile art. 64 din contractul de antrepriză generală a fost instituită o clauză penală, aceeaşi cu cea stabilită prin contractul de construire, respectiv penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere.

Din contractul de mandat, precum şi din celelalte contracte la care el se raportează rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe este un adevărat conducător al lucrărilor şi răspunde pentru terminarea lucrărilor, la termenul prevăzut în contractul de construire.

De asemenea, prin dispoziţiile art. 14 din contract, părţile au stabilit, cu putere de lege, că sunt răspunzătoare de daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale.

S-a stabilit că este evidentă suferirea unui prejudiciu de către reclamant, însă acesta a fost respins ca nedovedit, pe motiv că a fost raportat greşit la dispoziţiile care prevăd o sumă de 141,40 euro.

Totodată, în primul apel s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte ANL, întrucât, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei apelantului-reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv la data de 11 iulie 2009 şi nici în prezent.

Instanţa de recurs nu a făcut nicio referire la aceste considerente, menţionând însă expres că se impune rejudecarea apelului cu recomandarea de a fi completat probatoriul, inclusiv efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat recurentului-reclamant constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

Rezultă că instanţa supremă a admis că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a ANL, care este în culpă pentru nefinalizarea la termen a lucrării, mai puţin condiţia prejudiciului, pentru determinarea căruia, în ipoteza în care se dovedeşte producerea lui, s-a adoptat soluţia casării cu trimitere.

Aşadar, în mod corect aceasta a fost premisa de la care a pornit instanţa de apel în rejudecare, în acord cu principiul non reformatio in pejus, astfel că primul motiv de recurs al pârâtei nu este fondat; hotărârea nu încalcă dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., dimpotrivă, este în acord cu acestea, deoarece, aşa cum s-a arătat, casarea a fost una parţială, iar nu totală, cum greşit s-a susţinut, iar această împrejurare se deduce din considerentele hotărârii prin care casarea s-a impus pentru "determinarea unui eventualul prejudiciu cauzat recurentului-reclamant constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia".

Celelalte critici ale pârâtei, dezvoltate ca şi motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vin să pună în discuţie caracterul obligaţiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat, în sensul că acestea sunt de diligenţă şi nu de rezultat, or, aşa cum s-a reţinut prin decizia dată în rejudecare, aceste apărări nu mai pot fi analizate, fiind tranşate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, unde s-a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale ale ANL şi în consecinţă, impune aprecierea obligaţiei asumată de pârâtă de a urmări executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat.

În baza acestor considerente, în lumina dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

Recursul reclamantului

Aşa cum s-a menţionat, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON din ziua plăţii, a sumei de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere calculată de la data la care locuinţa trebuia predată şi până la predarea efectivă a acesteia, sumă care reprezintă 0,15% din valoarea contractului, fiind evaluată provizoriu la 138.996,2 euro, suma reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului.

Reclamantul a stabilit limitele învestirii instanţei de judecată: a fixat cadrul procesual, persoana chemată în judecată şi obiectul cauzei, însă instanţa, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., admiţând acţiunea, a dispus obligarea ANL la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, în altă monedă decât cea solicitată, respectiv în RON.

Această critică este fondată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca recursul reclamantului să fie admis pe acest temei, iar decizia din apel să fie modificată în parte, în sensul obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 81.656 euro, reprezentând despăgubirile cuantificate prin expertiza omologată în apel, pentru perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016.

Suma de 365.221 RON stabilită prin dispozitivul deciziei reprezenta echivalentul sumei de 81.656 euro la data expertizei, ceea ce înseamnă un curs euro de 4,4727 RON, în mod evident mai mic decât cel existent la data executării, împrejurare care, pe de o parte, încalcă principiul disponibilităţii, iar pe de altă parte, nu-i asigură creditorului obligaţiei îndeplinirea efectivă şi integrală a creanţei.

Tocmai de aceea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în euro, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afişat de BNR la data plăţii.

Prin aceasta nu sunt încălcate normele bancare referitoare la moneda în care se efectuează plăţile între rezidenţi, întrucât, aşa cum va rezulta din titlul executoriu, obligaţia de plată se dispune în RON, şi anume cât vor reprezenta aceştia, luând în considerare cursul BNR din ziua achitării, aplicat la suma totală de 81.656 euro.

Pe de altă parte, în mod corect nu s-au acordat despăgubiri pentru viitor, până la predarea imobilului, pe considerentul că acestea nu au un caracter cert, deoarece contravaloarea lipsei de folosinţă poate fi diferită în raport cu evoluţia chiriilor pe piaţa imobiliară.

În privinţa dobânzilor, acestea reprezintă o evaluare făcută prin lege a despăgubirilor şi se acordă exclusiv în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani.

Potrivit art. 1088 alin. (1) C. civ. "La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate".

În consecinţă, critica privind neacordarea dobânzii legale nu este fondată, iar cererea prin care reclamantul le-a solicitat a fost în mod legal respinsă, în considerarea celor mai sus reţinute.

Critica privind acordarea cheltuielilor de judecată nu este fondată, reţinându-se că în mod corect, instanţa de apel a apreciat asupra acestora, prin aplicarea prevederilor art. 274 şi 276 C. proc. civ., în raport de admiterea parţială a cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa a analizat şi a apreciat în consecinţă, conţinutul obiectului acţiunii, prin raportare la rezultatul obţinut de reclamant şi a decis asupra sumei pe care a acordat-o cu titlu de cheltuieli de judecată, fără ca instanţa de recurs să aibă posibilitatea ca, în speţă, să intervină asupra acestor aprecieri, nefiind vorba despre aspecte ce ţin de legalitatea soluţiei adoptate.

Pe baza acestor considerente, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 987A/2016 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care va fi modificată în parte, în sensul obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 81.656 euro reprezentând despăgubiri, acordate pentru perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016. Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului pe parcursul întregului proces, în cuantum de 55.010,16 RON.

De asemenea, va fi respinsă cererea formulată de recurentul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, conform art. 276 C. proc. civ., apreciindu-se că acestuia nu i se datorează, faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată, prin care, în esenţă, nu s-a modificat suma de 81.656 euro stabilită prin decizia din apel, cu titlu de prejudiciu, iar restul pretenţiilor băneşti ale recurentei-reclamante nu au fost acordate nici prin hotărârea pronunţată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 987A/2016 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în parte şi în consecinţă: Obligă pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 81.656 euro reprezentând despăgubiri.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2018.