RCA insurance coverage limits for total vehicle loss: cumulative recovery of lost profit beyond maximum vehicle indemnity

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 654 din 10 martie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Ilfov, secţia Civilă s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.A. - Sucursala Galaţi şi intervenientul C. cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumelor de: 88.613 RON, reprezentând diferenţă despăgubiri rămasă de achitat; 8.470,06 RON reprezentând contravaloarea deplasării autocarului avariat şi servicii de asistenta rutieră; 5.230,62 RON reprezentând contravaloarea constatării avariilor autocarului şi emiterii devizului de reparaţie; 221.136,24 RON reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 1 noiembrie 2012 - 30 aprilie 2014; 12.285,35 RON, reprezentând beneficiu lunar nerealizat de la data de 1 mai 2014 până la data de 5 ianuarie 2015; 90.016 RON, reprezentând penalităţi în cuantum de 0,2% pe zi întârziere de la introducerea acţiunii (09.04.2014) până la 5 ianuarie 2015, corespunzător sumei de 165.472 RON deja achitată; obligarea la plata de penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, raportat la suma de 88.613 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (09.04.2014) până la achitarea efectiva a debitului de 88.613 RON precum şi 29.151 RON cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând taxă de timbru, onorariul experţilor şi onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că la data de 29 octombrie 2012 a avut loc un accident de circulaţie produs din vina asiguratului RCA al pârâtei. În urma accidentului, a fost avariat autocarul marca x aparţinând reclamantei, care desfăşura activitatea de transport internaţional de persoane.

Având în vedere că situaţia de fapt nu a fost contestată de pârâtă, care a şi achitat o parte din despăgubirea solicitată de reclamantă, motiv pentru care aceasta şi-a precizat acţiunea, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de reclamantă revine societăţii pârâte, în calitate de emitentă a poliţei RCA potrivit dispoziţiilor art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin ordinul CSA nr. 14/2012.

În consecinţă, potrivit art. 50 din ordin, pârâta a fost obligată la plata sumei de 88.613 RON, reprezentând diferenţă despăgubiri rămase de achitat pentru reclamantă pentru autocarul implicat în accident, în temeiul art. 26 lit. b) din Ordinul nr. 14/2011 s-au acordat sumele reprezentând contravaloarea deplasării autocarului avariat, contravaloarea serviciilor de asistenţă rutiere şi a constatării avariilor şi a devizului de reparaţie. În legătură cu despăgubirile acordate conform art. 26 lit. b) tribunalul a arătat că acestea sunt cheltuieli efectuate de reclamantă ca urmare a accidentului produs pentru a obţine protejarea bunului şi reprezintă o pagubă materială pe care pârâta este obligată să o înlăture.

De asemenea, tribunalul a obligat pârâta în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. c) din Ordinul CSA nr. 14/2011 la plata sumelor reprezentând profitul nerealizat de reclamantă până la data de 5 ianuarie 2015 când pârâta a plătit o parte din despăgubiri. S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat ulterior acestei perioade şi până la plata efectivă a restului de despăgubire cu motivarea că acesta nu poate fi determinat.

Tribunalul reţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termenele prevăzute a fost obligată potrivit art. 37 din ordin şi la plata penalităţilor de întârziere aferente sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 331 din 20 februarie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., a admis apelul pârâtei S.C. B. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa civilă în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

Apelul reclamantei, care a criticat hotărârea pentru neacordarea sumei lunare solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat începând cu data de 5 ianuarie 2015 şi până la achitarea integrală a despăgubirii a fost respins cu motivarea că avaria autocarului asigurat a fost considerată daună totală fiind neprofitabilă reparaţia acestuia, astfel că nu se impune şi acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, respectiv a beneficiului nerealizat deoarece s-ar depăşi valoarea maximă a despăgubirilor şi ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei. Pe de altă parte, suma solicitată cu acest titlu nu reprezintă un prejudiciu cert în sensul art. 1532 C. civ.

Instanţa de apel a respins criticile pârâtei referitoare la cuantumul despăgubirilor pentru bunul implicat în accident în considerarea dispoziţiilor art. 50, 52-54 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reţinând că nu s-a depăşit limita maximă de despăgubire şi totodată a reţinut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 26 lit. b) din ordin privind pagubele materiale aferente costurilor de deplasare, depozitare şi constatarea avariilor.

Invocând dispoziţiile art. 26 lit. c) din ordin, instanţa de apel arată că este fondată critica privind acordarea greşită a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, pentru că astfel cum s-a reţinut şi în cazul capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, prin acordarea sumelor solicitate cu acest titlu s-ar depăşi valoarea maximă a despăgubirii în cuantum de 254.085 RON stabilită prin expertiză şi ar avea drept consecinţă îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei. Pe de altă parte, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a bunului se acordă doar pentru situaţia în care autoturismul a fost avariat şi nu distrus.

S-a reţinut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37 din ordin, fiind respinse în consecinţă criticile referitoare la nelegalitatea sentinţei sub acest aspect.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta S.C. B. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că prin decizia recurată, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile art. 26, art. 50-54 din Ordinul CSA nr. 14/2011 a apreciat eronat că stabilindu-se o valoare maximă de despăgubire pentru vehicul nu se pot acorda despăgubiri şi pentru pagubele care sunt consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, deoarece valoarea maximă de despăgubire a autovehiculului are în vedere paguba produsă bunului fiind distinctă de lipsa de folosinţă a acestuia, astfel încât despăgubirile aferente celor două tipuri de prejudicii pot fi cumulate.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că lipsa de folosinţă se acordă doar în cazul avarierii nu şi a distrugerii totale a bunului, această concluzie fiind contrară dispoziţiilor art. 45 din ordinul menţionat, care se referă explicit la despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească în cazul în care se formulează pretenţii pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat sau distrus.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, fiind inaplicabile în speţă pentru că răspunderea RCA are în vedere acoperirea prejudiciilor produse prin accidente de vehicule, în baza răspunderii civile delictuale, astfel încât trimiterea la normele dreptului comun trebuia făcută la dispoziţiile art. 1385 C. civ.

În cazul răspunderii civile delictuale este posibilă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii viitoare neîndoielnice, iar cuantumul acestora trebuie raportat la câştigul pe care, în condiţii obişnuite, partea prejudiciată îl realiza şi de care a fost lipsită, motiv pentru care este greşită soluţia instanţei de apel cu privire la despăgubirile solicitate de la data producerii accidentului şi până la achitarea integrală a despăgubirii reprezentând contravaloare bunului avariat, când ar fi fost în măsură să-şi achiziţioneze un alt vehicul.

Prin recursul formulat pârâta S.C. B. S.A. invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arată că potrivit art. 50, art. 42 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asiguratorul RCA are dreptul ca la stabilirea cuantumului pagubelor să efectueze propriile investigaţii şi constatări privind dinamica accidentului şi modul în care se vor stabili despăgubirile, motiv pentru care constatările reclamantei în această privinţă nu îi sunt opozabile.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) din ordin potrivit căruia în cazul daunei totale este exclusă acordarea despăgubirilor constând în cheltuielile de transport ale acestuia, acest motiv de apel fiind greşit înlăturat prin decizia recurată.

De asemenea, obligarea la plata contravalorii devizului de service nu este justificată deoarece normele legale nu impun păgubitului obligaţia de a efectua o astfel de evaluare.

În privinţa capătului de cerere referitor la lipsa de folosinţă a autovehiculului, recurenta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 45 din ordin, potrivit cărora lipsa de folosinţă poate fi acordată proporţional cu numărul de ore necesare reparaţiei, fiind exclusă prin urmare posibilitatea acordării în cazul daunei totale. Sunt invocate şi dispoziţiile art. 1532 C. civ. cu referire la lipsa caracterului cert al prejudiciului viitor şi faptul că pentru perioada 1 noiembrie 2012 - 10 aprilie 2014 nu există probe din care să rezulte că reclamanta ar fi obţinut acelaşi profit.

Ultima critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 din ordinul menţionat, recurenta susţinând că a făcut toate demersurile pentru stabilirea stării de fapt şi a plăţii despăgubirilor, astfel încât în mod greşit s-a menţinut soluţia privind obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere.

La data de 16 iunie 2017, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia a susţinut că recursul pârâtei este în principal nul, iar în subsidiar neîntemeiat.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că dezvoltarea primului motiv de recurs nu constituie o critică, ci doar o reluare a dispoziţiilor legale cu privire la modul de stabilire a despăgubirii în cazul avarierii autoturismelor.

Şi cu privire la al doilea motiv de recurs, referitor la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea deplasării vehiculului avariat şi a contravalorii devizului service, s-a susţinut că nu poate fi încadrat în art. 488 C. proc. civ.

Reclamanta a mai susţinut că motivul de recurs referitor la penalităţile de întârziere nu vizează legalitatea soluţiei, ci este doar o critică cu privire la aprecierea probelor de către instanţa de apel.

La data de 28 iunie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul formulat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 19 iulie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de aceasta.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017 asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au constatat îndeplinite cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

S-a stabilit termen pentru admiterea în principiu a recursurilor la data de 6 martie 2018.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului pârâtei invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., sub acest aspect susţinându-se că, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv Ordinul CSA nr. 14/2011.

În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată prin raportare la criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă prin recurs, care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sens în care a respins excepţia nulităţii recursului şi s-au admis în principiu recursurile formulate de reclamantă şi pârâtă.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte observă, cu titlu prealabil că prima instanţă, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictule, pârâtei îi revine obligaţia reparării prejudiciului material cauzat reclamantei în conformitate cu dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 precum şi art. 26 alin. (1) şi art. 50 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA/4/2011.

Astfel, tribunalul admiţând acţiunea precizată a reclamantei a obligat pârâta la plata diferenţei de despăgubire pentru vehiculul avariat, despăgubirile materiale aferente contravalorii deplasării bunului, a serviciilor de asistenţă rutieră, contravaloarea constatării avariilor şi a devizului de reparaţie, iar contravaloarea beneficiului nerealizat a fost acordat în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. c) din Ordin.

Instanţa de apel, ca efect al admiterii apelului pârâtei şi al respingerii apelului formulat de reclamantă, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul respingerii, ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului, reţinând că prin acordarea beneficiului nerealizat s-ar depăşi valoarea maximă a despăgubirii, în cuantum de 254.085 RON ce poate fi acordată de asigurator, art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ceea ce ar conduce la îmbogăţirea nejustificată a părţii în favoarea căreia sunt acordate despăgubirile. Pe de altă parte, potrivit art. 26 lit. c) din ordin, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă se acordă doar în situaţia avarierii, nu şi a distrugerii totale a bunului, cum este cazul în speţă.

În acestei condiţii, Înalta Curte observă că instanţele de fond au calificat diferit natura acestor despăgubiri şi nu au clarificat dacă reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului implicat în accident sau beneficiu nerealizat ori ambele categorii de despăgubiri.

Pe de altă parte, deşi instanţa de apel reţine că reclamanta şi-a precizat pretenţiile la termenul de judecată din 16 februarie 2016 solicitând printre alte despăgubiri, beneficiu nerealizat, în considerentele deciziei se referă deopotrivă la despăgubiri solicitate pentru lipsa de folosinţă, respectiv beneficiu nerealizat, fără a arăta dacă precizarea pretenţiilor solicitate de reclamantă a vizat doar cuantumul acestora sau şi titlu cu care au fost solicitate.

Din această perspectivă se impune precizarea că deşi reclamanta prin acţiunea introductivă solicită despăgubiri pentru lipsa folosinţei bunului, prin precizările ulterioare se referă la despăgubirile pentru lipsa beneficiului nerealizat iar prima instanţă se pronunţă cu privire la pretenţiile vizând beneficiul nerealizat, instanţa de apel aplicând dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. trebuia să clarifice titlu cu care au fost solicitate despăgubirile, aceste aspecte constituind premisele soluţionării corecte a cauzei.

În aceste condiţii având în vedere că prin recursurile formulate ambele părţi au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 raportat la dispoziţiile art. 26, art. 45 şi art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Înalta Curte observă că obiectul divergenţei dintre părţi îl reprezintă existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, care în urma accidentului rutier nu a mai putut utiliza bunul pentru derularea activităţilor de transport, astfel încât analiza dispoziţiilor invocate se va realiza printr-un considerent comun.

Astfel, este eronată concluzia instanţei de apel, justificată pe dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că valoarea maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantei este în cuantum de 254.085 RON, pentru ca aceasta să-şi poată achiziţiona un nou autoturism în vederea realizării obiectului de activitate.

Art. 50 este înserat în Cap. III, titlul II din ordin, care reglementează stabilirea despăgubirilor şi modul de calcul al acestora în cazul avarierii sau distrugerii vehiculului, astfel cum rezultă fără echivoc din alin. (1)-(15).

Prin urmare, argumentul potrivit căruia prin acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă sau beneficiu nerealizat s-ar produce îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei este lipsit de suport în condiţiile în care potrivit art. 26 din Ordin sunt stabilite şi alte despăgubiri ce pot fi acordate fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA.

Or, instanţa de apel arată că limita de despăgubire pentru pagube materiale prevăzută în poliţa RCA este în sumă de 1.000.000 Euro. Împrejurarea că s-a acordat suma maximă a despăgubirii pentru avarierea vehiculului care a suferit o daună totală, calculată conform art. 50 alin. (12) lit. b) din ordin, nu exclude acordarea altor despăgubiri dacă valoarea acestora se încadrează în limitele anterior arătate, rămânând însă de stabilit dacă aceste despăgubiri au fost solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă, beneficiu nerealizat sau pentru ambele categorii de despăgubiri pentru că acest aspect nu a fost clarificat prin decizia recurată.

În consecinţă, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile pentru considerentele arătate, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursurilor formulate de reclamantă şi pârâtă, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Faţă de soluţia preconizată, analizarea celorlalte motive nu se mai impune, urmând ca în conformitate cu art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., instanţa de apel să analizeze toate motivele invocate de părţi şi va administra probele necesare justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 5 iunie 2018.