Barter agreement modification of payment obligation and statutory limitation of actions in contractual service disputes

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11 septembrie 2012, sub nr. x/2012, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. U. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.910.865,82 RON reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate conform Contractului de furnizare servicii dedicate internet şi acces la reţeaua A. nr. x din 28 august 1998 şi Contractului de furnizare servicii web hosting şi/sau web design pe serverele A. nr. x din 1 octombrie 2006 (Anexa 1 la cerere), servicii de internet furnizate în perioada decembrie 2009 - martie 2011, a sumei de 128.319,56 RON, reprezentând dobândă legală, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, prin aceeaşi cerere, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin acre a solicitat obligarea reclamantei U. S.A. la plata sumei de 3.599.837,42 RON, reprezentând contravaloare spaţiu publicitar pus la dispoziţie, rezervat şi considerat neutilizat până la data de 31 decembrie 2010, conform art. 5 din Actul adiţional nr. x din data de 20 iunie 2009 la Contractul nr. x din 22 iulie 2008. În subsidiar, în situaţia admiterii în tot sau în parte a cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat să se constate că a operat compensarea, până la concurenţa sumei celei mai mici. Totodată, s-a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1407 din 24 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ambele cereri ca neîntemeiate.

În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin contractul de furnizare servicii dedicate internet şi acces la reţeaua A. nr. x din 28 august 1998 şi contractul de furnizare servicii web hosting şi/sau web design pe serverele A. nr. x din 1 octombrie 2006 încheiate între S.C. A. S.A. (societate absorbită de S.C. x SA) şi S.C. D. S.A. (actuala S.C. B. SA), s-a convenit furnizarea de către x a serviciilor de internet, cu obligaţia S.C. B. S.A. de plată a contravalorii acestora conform tarifelor stabilite potrivit clauzelor contractuale, precum şi a penalităţilor de întârziere pentru neplata facturilor în termenul scadent, la nivelul dobânzii legale potrivit art. 3 şi Anexa 3 la Contract.

Ulterior, la data de 2 iunie 2005 a fost încheiat Protocolul de colaborare, prin care s-a convenit că în schimbul serviciilor prestate de reclamantă, pârâta să presteze servicii de publicitate, urmând ca lunar facturile emise reciproc de către părţi să fie achitate prin compensare. Prin art. 1 se arată faptul că "părţile agreează colaborarea prin prestarea de servicii reciproce în condiţiile de barter. Furnizorul de servicii va presta servicii de comunicaţii de date şi servicii conexe, iar clientul va presta servicii de publicitate în cuantum compensator". Prin art. 4 din Protocol se menţionează faptul că, în situaţia în care una dintre părţi prestează servicii de o valoare mai mare decât valoarea serviciilor celeilalte părţi, diferenţa să se compenseze tot prin prestaţii ulterioare.

Contractul nr. x din 22 iulie 2008 a avut ca obiect constituirea unei asocieri în participaţiune între E., x şi F., pentru exploatarea drepturilor TV achiziţionate de la G. şi aferente meciurilor de fotbal din cadrul campionatului naţional de fotbal - Liga I Seniori 2008-2009, 2009-2010 şi 2010-2011.

La data de 20 iunie 2009 între părţi s-a încheiat actul adiţional nr. x la contractul nr. x din 22 iulie 2008 privitor la spaţiul publicitar pus la dispoziţia A. de către E. şi F.

În baza Actului adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 la Contractul nr. x din 22 iulie 2008 s-au reglementat suplimentar raporturile juridice ce se derulau între părţi, la art. 6 stabilindu-se că "părţile convin de comun acord ca soldul de 731.762 Euro, respectiv 614.926,05 Euro existent în contabilitatea A., respectiv a E. la data de 31 decembrie 2009, aferent serviciilor facturate de A. până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv, sold rezultat ca urmare a punctajului comun efectuat în data de 8 ianuarie 2010, să fie stins integral prin compensarea cu publicitate difuzată prin intermediul posturilor H., în condiţiile agreate în baza Protocolului din 2 iunie 2005. Suma de 2.935.093 RON cu TVA inclus, reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de E. în baza Protocolului din 2 iunie 2005, ce se va stinge prin compensare cu aceeaşi sumă facturată de A. pentru serviciile prestate, facturată până la data de 31 decembrie 2009.

Potrivit art. 11 din Actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 pentru serviciile prestate de U. S.A. în regim barter urma să fie încheiat un nou contract barter având forma şi conţinutul actualizat.

Reclamanta-pârâtă a arătat că în cursul anului 2009 au fost prestate servicii de publicitate, iar la începutul anului 2010 debitoarea mai datora, potrivit actului adiţional, 715.469,53 Euro, sumă care urma să fie stinsă prin prestarea unor servicii de publicitate.

Astfel, în baza relaţiilor contractuale astfel cum au fost particularizate în condiţiile Protocolului, ale actelor adiţionale nr. 1/2009 şi nr. 2/2010, în sarcina pârâtei-reclamante s-a născut obligaţia de a presta către x servicii de publicitate echivalente serviciilor de internet prestate de reclamanta-pârâtă în baza Contractului şi Protocolului.

În soluţionarea cauzei s-a analizat modalitatea de îndeplinire de către părţi a obligaţiilor constând în prestarea serviciilor de publicitate şi servicii de internet şi dacă în cazul neîndeplinirii acestor obligaţii s-a reactivat obligaţia de plată a tarifelor în cuantumul şi la termenele stipulate prin contractual de internet iniţial.

Prin Protocolul de colaborare încheiat la data de 2 iunie 2005 se menţionează că părţile agreează colaborarea prin prestarea de servicii reciproce în condiţii de barter, furnizorul urmând a presta servicii de comunicaţii de date şi servicii conexe, iar clientul servicii de publicitate în cuantum compensator.

Potrivit art. 4 din Protocol, serviciile menţionate se achitau prin compensare, părţile emiteau facturi echivalente serviciilor prestate, iar în cazul în care valoarea serviciilor prestate de una din părţi era mai mare, diferenţa se factura, urmând a fi compensată cu prestaţii ulterioare.

Părţile au convenit, totodată, prin art. 5, că vor depune eforturi ca la finalul fiecărui an balanţa serviciilor prestate reciproc să fie zero.

Pe de altă parte, prin art. 6 din Protocol se menţionează că descrierea tehnică şi modul de derulare al serviciilor rămâne reglementat prin contractele asumate de părţi.

Deşi Protocolul este un contract de barter, în sensul de schimb de publicitate contra produse şi servicii, este vorba doar de o reglementare a compensării creanţelor reciproce ca modalitate de stingere a obligaţiilor alternative, neintervenind o novaţie prin schimbarea de obiect, în condiţiile în care, potrivit art. 1130 C. civ., novaţiunea nu se prezumă, voinţa de a nova trebuind să rezulte, în mod evident, din act.

Din actul juridic trebuie să rezulte voinţa părţilor de a realiza o novaţie, de a stinge o obligaţie existentă, înlocuind-o cu una noua. Lipsa manifestării de voinţă, exprese, a creditorului în sensul de a libera pe debitor de obligaţia iniţială la încheierea actului ce se pretinde o novaţie, face să nu fie îndeplinite condiţiile de validitate, actul juridic încheiat neproducând efectele unei novaţii, debitorul fiind ţinut de îndeplinirea obligaţiei iniţiale.

În ceea ce priveşte serviciile de internet, în derularea contractului reclamanta-pârâtă a emis facturi fiscale. Din atitudinea pârâtei-reclamante, care nu a reclamat în scris faptul că serviciile nu sunt prestate sau sunt necorespunzătoare, nu a urmat procedura prevăzută de art. 10.2 din contractul nr. x, nu a refuzat primirea facturilor, rezultă că reclamanta-pârâtă şi-a executat obligaţiile asumate, potrivit art. 969, 1073 şi 1082 C. civ., având dreptul la o contraprestaţie. Potrivit raportului de expertiza efectuat în cauză, valoarea totală a facturilor emise în baza contractului nr. x din 28.08.1998 este de 1.827.546 RON, însă facturile aferente perioadei sunt prescrise.

În ceea ce priveşte serviciile de publicitate ce urmau a fi prestate de pârâta-reclamantă în contraprestaţia serviciilor de internet, nu există un contract de sine stătător în sensul de instrumentum,,aceste servicii fiind evocate prin protocol şi menţionate prin art. 5 din actul adiţional nr. x din 20 iunie 2009 la Contractul nr. x din 22 iulie 2008, astfel: se punea la dispoziţia A. exclusiv un spaţiu publicitar în cadrul următoarelor canale TV: E., I., J., K., L., cu următoarele caracteristici: spaţiul publicitar nu depăşea 15 minute/zi/canal de televiziune, nu depăşea totalul minutelor de publicitate cuvenite in raport de valoarea fără TVA a minutului de publicitate, calculate în funcţie de tarifele prevăzute în Anexa 2 pe fiecare canal, fără a depăşi data de 31 decembrie 2010. Punerea la dispoziţie a spaţiului avea caracter irevocabil, în condiţiile în care, fără culpa exclusiva a E. sau a celorlalte canale din H., nu se utiliza spaţiul publicitar în condiţiile Anexei 2, această neutilizare nu constituia temei pentru neplata de către A. a contravalorii spaţiului publicitar respectiv, fiind considerat că acest spaţiu a fost utilizat.

Prima instanţă a analizat îndeplinirea obligaţiilor privind prestarea serviciilor de publicitate în cele două campanii - 2009 şi 2010.

Astfel, B. a difuzat în perioada noiembrie 2009 - ianuarie 2010, la cererea A., prin intermediul agenţiilor de publicitate M. S.R.L. şi N. S.R.L., o campanie publicitară conţinând mai multe spoturi, în care apăreau actorii O. şi P., precum şi ceilalţi membri ai echipei Q.

În ceea ce priveşte cea de-a doua campanie, A. a solicitat în aprilie 2010 difuzarea unei noi campanii, constând în 3 spoturi publicitare. În primele două spoturi principale, A şi B, care conţineau tema lansată prin prima campanie, au fost folosiţi tot actorii O. şi P., însă B. nu a difuzat decât spotul carton C, fără a fi difuzate şi spoturile principale.

Argumentul refuzului a constat în lipsa modalităţii de decontare a campaniei, precum şi încălcarea condiţiilor agreate, constând în folosirea în spoturi a actorilor O. şi P., actori asociaţi cu un post de televiziune concurent.

În ceea ce priveşte lipsa modalităţii de decontare a campaniei, în primul rând, argumentul pârâtei-reclamante în sensul că a fost îndreptăţită să nu difuzeze cea de-a doua campanie nu se susţine, în condiţiile in care campania s-a desfăşurat parţial, prin difuzarea spot-ului carton. Însă spotul carton nu putea fi difuzat în lipsa spoturilor principale la care se referea, astfel că reclamanta a solicitat întreruperea campaniei. Pe de altă parte, trebuie reţinute dispoziţiile art. 6 din actul adiţional nr. x, difuzarea de publicitate fiind prevăzută în compensarea creanţelor rezultate din contractele de internet.

Însă cel de al doilea motiv avut în vedere de pârâta-reclamantă este întemeiat, în condiţiile în care, potrivit art. 5 din actul adiţional nr. x şi corespondenţei dintre părţi, contractul nr. x din 22 iulie 2008 era aplicabil, exclusiv, pentru produsele şi serviciile A. şi nu pentru alte persoane sau emisiuni concurente. Deşi nu exista un drept de veto al pârâtei-reclamante cu privire la actorii utilizaţi în campanii, actorii menţionaţi fac, în mod indubitabil, legătura cu un post concurent, motivele ţinând de politica televiziunii şi de raporturile unor televiziuni concurente neputând fi cenzurate de instanţa de judecată.

A. a solicitat întreruperea difuzării spotului C şi a continuat campania pe alte televiziuni.

În condiţiile în care, fără culpa exclusivă a E. sau a celorlalte canale din H. nu se utiliza spaţiul publicitar în condiţiile Anexei 2, aceasta neutilizare nu constituia temei pentru neplata de către A. a contravalorii spaţiului publicitar respectiv, fiind considerat ca acest spaţiu a fost utilizat.

Prin cererea reconvenţionala s-a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 3.599.837,42 RON c/valoare spaţiu publicitar pus la dispoziţie, rezervat şi considerat neutilizat până la data de 31 decembrie 2010 conform art. 5 din actul adiţional nr. x din 20 iunie 2009.

Potrivit acestuia, suma datorată de A. faţă de E. pentru spaţiul publicitar astfel rezervat şi disponibilizat este de 8.378.200 fără TVA, această sumă fiind considerată plătită anticipat de A. prin ordinul de plata nr. x din 15 mai 2009, emis de A. în favoarea G. pentru suma de 10.000.000 RON, A. nemaifiind obligată să efectueze plăţi suplimentare pentru spaţiul publicitar, iar prin art. 7 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010, părţile au convenit ca soldul de 10.000.000 RON, existent în contabilitate în baza viramentului A. şi a datoriei E. în baza art. 5 din actul adiţional nr. x, să fie stins prin publicitatea difuzată de A. prin intermediul posturilor de televiziune ale H.

Pe de altă parte, nu poate fi vorba de o neutilizare a spaţiului publicitar în accepţiunea dispoziţiilor art. 5 din actul adiţional, campania nefiind derulată din motive obiective, neimputabile vreuneia din părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul formulat de apelanta U. S.A., aceasta a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată la termenele din data de 12 decembrie 2012 şi 18 noiembrie 2013, respectiv a obligării intimatei la plata sumei de 1.910.865,82 RON, precum şi a dobânzii legale până la data efectuări plăţii, însumând 283.627 RON până la data introducerii cererii de chemare în judecată, modificarea considerentelor pentru care a fost respinsă cererea reconvenţională în sensul constatării culpei intimatei pentru neprestarea serviciilor de publicitate.

Prin apelul formulat de apelanta B. S.A., aceasta a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul modificării considerentelor instanţei de fond cu privire la cererea principală formulată de intimată şi admiterea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.

Ambele părţi au formulat întâmpinări la apelul formulat de partea adversă, solicitând respingerea acestora.

Pentru judecarea apelului, instanţa a încuviinţat efectuarea unei noi expertize contabile şi a respins celelalte probe noi solicitate de părţi, astfel cum rezultă din încheierea din data de 21 septembrie 2015.

Raportul de expertiză a fost depus de expertul desemnat la data de 8 decembrie 2016, acesta aflându-se la dosarul de apel.

Prin încheierea de şedinţă din 20 februarie 2017, instanţa de apel a respins cererea de recuzare formulată de apelanta B. S.A. împotriva expertului judiciar R.

Prin încheierea de la termenul următor, din 20 februarie 2017, instanţa de apel a încuviinţat, în parte, obiecţiunile formulate de aceeaşi apelantă, la care expertul a răspuns la data de 20 aprilie 2017.

Prin decizia civilă nr. 838 A din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., cu sediul procesual ales la S., din Bucureşti, str. x nr. 2, ap. 6, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. U. S.A., cu sediul în Bucureşti, str. x nr. 75, T., Faza I, împotriva sentinţei civile nr. 1407 din 24 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată.

A fost obligată pârâta-reclamantă B. S.A. să plătească reclamantei-pârâte U. S.A.: suma de 1.910.866 RON, cu titlu de contravaloare servicii, suma de 283.627 RON, cu titlu de dobândă legală, suma de 26.507,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A fost menţinută sentinţa în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată.

A fost obligată apelanta B. S.A. să plătească apelantei U. S.A. suma de 14.756,43 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Raportat la solicitările formulate de părţi, în aprecierea instanţei de apel, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 296 şi art. 297 C. proc. civ. din 1865, nu poate constitui obiect al cererilor de apel schimbarea considerentelor sentinţei apelate. Posibilitatea instanţei de apel de a reţine alte considerente decât cele avute în vedere de prima instanţă, în ipoteza menţinerii, în tot sau în parte, a sentinţei atacate, rezultă din caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În plus, sentinţa a fost apelată în totalitate, ambele părţi făcând apel în privinţa soluţiei de respingere a cererii proprii, astfel că instanţa de apel a făcut o analiză în fapt şi în drept a întregii cauze.

Apelanta B. S.A. a invocat, ca motiv de apel ce tinde la anularea sentinţei, nemotivarea corespunzătoare a acesteia, în sensul că prima instanţă nu a analizat toate susţinerile acesteia.

Observând considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a constatat că acestea exprimă în mod suficient raţionamentul primei instanţe ce a condus la soluţia pronunţată, răspunzând, când a fost cazul, susţinerilor părţilor. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune a se da un răspuns fiecărui argument invocat de parte, ci motivelor de fapt şi de drept pe care acestea îşi întemeiază fiecare pretenţie sau apărare.

În consecinţă, în opinia instanţei de apel, hotărârea apelată a respectat cerinţele de la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, astfel că această critică a fost găsită ca nefondată.

În ce priveşte conţinutul raportului juridic dintre părţi, instanţa de apel a apreciat că trebuie avut în vedere, în primul rând, înscrisul Protocolul de colaborare, semnat de acestea la data de 2 iunie 2005.

Potrivit pct. 1 din acesta, părţile au agreat colaborarea prin prestarea de servicii reciproce în condiţii de barter, în sensul că S.C. A. S.A. (actuala x SA), în calitate de Furnizor, va presta servicii de comunicaţii de date şi servicii conexe, iar S.C. D. S.A. (actuala B. SA), în calitate de Client, va presta servicii de publicitate în cuantum compensator.

Părţile au mai prevăzut, la pct. 4, că serviciile prestate şi menţionate la pct. 1 vor fi achitate prin compensare, fiecare urmând a emite lunar facturi de valoare egală pentru servicii de valoare egală, urmând ca eventualele diferenţe de valoare între facturi să fie compensate cu prestaţii ulterioare. În acest sens, s-a prevăzut că se vor încheia procese-verbale de compensare.

La pct. 5 din acelaşi act, părţile şi-au luat angajamentul de a depune eforturi ca, la data de 31 decembrie a fiecărui an, balanţa valorii serviciilor prestate reciproc să fie 0.

Astfel cum rezultă din conţinutul actului, prin folosirea termenului de barter, prin modul în care părţile au înţeles să stingă obligaţiile, respectiv prin compensare, iar nu prin plata preţului serviciilor prestate, părţile au înţeles să încheie un contract nenumit, de natură a reglementa modalitatea de stingere a obligaţiilor reciproce rezultate din contractele de prestări servicii încheiate anterior.

Contractul astfel încheiat nu este un simplu act de compensare, căci nu stinge datorii existente reciproce, ci reglementează, pe de o parte, stingerea obligaţiilor existente în sarcina apelantei B. S.A. şi modul de stingere a obligaţiilor viitoare născute între părţi. Astfel, modificarea esenţială pe care acest act o aduce raporturilor dintre părţi constă în faptul că obligaţia corelativă de plată a preţului serviciilor ce revine apelantei B. S.A. din contractele de prestări servicii de comunicaţii încheiate cu cealaltă parte, respectiv x din 28 august 1998, modificat prin acte adiţionale şi x din 1 octombrie 2006, a fost transformată în obligaţia sa de a presta servicii de publicitate.

Aşadar, susţinerea apelantei B. S.A. în sensul reţinut mai sus este întemeiată, prima instanţă reţinând, în mod eronat, că actul încheiat de părţi la data de 2 iunie 2005 reprezintă doar o compensare reciprocă.

În ce priveşte susţinerea apelantei că actul reprezintă o novaţie cu schimbare de obiect, aceasta este întemeiată doar în parte.

Prin modul de reglementare a novaţiei în C. civ. din 1864, care aşează această instituţie în rândul modurilor de stingere a obligaţiilor, respectiv faţă de dispoziţiile art. 1128 pct. 1 din acesta, novaţie este atunci când există o obligaţie veche care se stinge prin asumarea celei noi. Or, prin reglementarea modului de stingere a obligaţiilor viitoare rezultate din prestarea serviciilor nu are loc o novaţie, ci o modificare a contractelor iniţiale, devenind, astfel, de schimb, de barter, în accepţiunea părţilor.

În privinţa obligaţiei ce face obiectul cererii principale formulate de U. S.A., instanţa de apel a avut în vedere că aceasta izvorăşte din contractele de prestări servicii de comunicaţii încheiate cu B. S.A., principalul contract, ca valoare, fiind x din 28 august 1998, modificat prin acte adiţionale.

Contrar susţinerilor apelantei B., specificul serviciilor de acces internet şi conexe, ce fac obiectul contractelor, face ca dovada prestării lor să se realizeze, în mod suficient, prin dovedirea existenţei contractelor valabile aflate în derulare pentru perioada menţionată în facturile emise, respectiv a inexistenţei unor sesizări din partea acesteia, în calitate de beneficiar al serviciilor, prin care să reclame absenţa acestora. În plus, această parte, în calitate de beneficiar al serviciilor furnizate, de internet, nu a făcut dovada încheierii unui contract cu acelaşi specific, cu un alt furnizor, o astfel de ipoteză fiind contrazisă de martorul ascultat în primă instanţă.

Părţile au stabilit, prin contracte, preţul serviciilor, iar pârâta-reclamantă nu a susţinut că reclamanta-pârâtă nu ar fi respectat acest preţ la facturare.

Ambele expertize contabile au confirmat existenţa soldului de 1.932.316,96 RON în favoarea U. S.A., raportat la facturile emise reciproc şi fără a fi luată în considerare factura x/2011 din 21 martie 2011 în valoare de 3.599.837,42 RON, reprezentând serviciile de publicitate a căror contravaloare o pretinde B. S.A. prin cererea reconvenţională.

Suma de 1.932.316,96 RON reprezintă totalul facturilor fiscale ataşate de reclamanta-pârâtă cererii.

În ce priveşte prescripţia reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că această menţiune din considerente este în contradicţie cu soluţia pronunţată. Prima instanţă nu a respins nicio parte a pretenţiilor din cererea principală, ca fiind prescrise, cererea fiind respinsă, ca neîntemeiată, în totalitate.

Pârâta-reclamantă a susţinut, prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, că o parte dintre facturi ar privi servicii aferente anului 2008 şi că ar fi prescrise, fără, însă, să indice suma prescrisă sau să invoce excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Întrucât prin sentinţa apelată, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prescrisă, iar această soluţie a fost atacată doar de către reclamantă, instanţa de apel a apreciat că judecata acestei cereri în apel este limitată doar la fondul acesteia, excepţia la care face referire apelanta B. S.A. în întâmpinarea la apelul formulat de U. S.A. neputând fi analizată în cadrul procesual al apelului.

În condiţiile în care facturile sunt emise de apelanta-reclamantă în executarea contractelor de prestări servicii de comunicaţii, ele fac obiectul contractului de barter constatat prin Protocolul de colaborare din 2 iunie 2005.

Prin acest contract, părţile s-au obligat să depună eforturi ca la sfârşitul fiecărui an, balanţa valorică dintre serviciile prestate reciproc să fie 0. Totodată, executarea acestui contract în natură presupune, din partea pârâtei-reclamante, îndeplinirea obligaţiei de a presta servicii de publicitate în compensarea celor de comunicaţii prestate de cocontractant.

În ce priveşte modul în care această parte a înţeles să îşi execute propriile obligaţii, această chestiune este comună cu fondul cererii reconvenţionale.

Astfel, izvorul obligaţiei ce face obiectul cererii reconvenţionale este reprezentat de art. 5 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul x din 22 iulie 2008, contract a ce avut ca obiect constituirea unei asocieri în participaţiune între TV E. S.A., U. S.A. şi F. S.R.L. pentru exploatarea drepturilor TV achiziţionate de la G. şi aferente meciurilor de fotbal din cadrul campionatului naţional de fotbal - Liga I Seniori 2008-2009, 2009-2010 şi 2010-2011.

Potrivit acestei clauze contractuale, începând cu cea de-a 30-a zi de la data semnării actului adiţional, E. şi F. pun la dispoziţia x, pentru promovarea produselor şi serviciilor furnizate de aceasta, a unui spaţiu publicitar în cadrul fiecăruia din următoarele canale de televiziune: E., I., J., K., L., spaţiu publicitar având următoarele caracteristici: (a) nu va depăşi 15 minute/zi/canal de televiziune şi (b) nu va depăşi totalul minutelor de publicitate cuvenite în raport de valoarea (fără TVA) a minutului de publicitate calculat în funcţie de tarifele prevăzute în Anexa 2. S-a mai prevăzut că, dacă, fără să existe culpa exclusivă a E. sau a celorlalte canale de televiziune din cadrul H., x nu utilizează spaţiul publicitar pe fiecare post TV conform Anexei 2, această neutilizare nu constituie temei pentru neplata de către x a contravalorii spaţiului publicitar respectiv.

Totodată, la art. 6 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 la acelaşi contract, părţile au convenit ca "soldul de 731.762 Euro, respectiv 614.926,05 Euro existent în contabilitatea x, respectiv a E. la data de 31 decembrie 2009, aferent serviciilor facturate de x până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv, sold rezultat ca urmare a punctajului comun efectuat în data de 8 ianuarie 2010, să fie stins integral prin compensarea cu publicitate difuzată prin intermediul posturilor H., în condiţiile agreate în baza Protocolului din 2 iunie 2005. Suma de 2.935.093 RON cu TVA inclus reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de E. în baza Protocolului din 2 iunie 2005, ce se va stinge prin compensare cu aceeaşi sumă facturată de A. pentru serviciile prestate, facturată până la data de 31 decembrie 2009."

Aşadar, astfel cum a susţinut şi apelanta B. prin motivele de apel, în privinţa prestării serviciilor de publicitate, există două raporturi juridice între părţi: primul este reprezentat de Protocolul de colaborare din 2 iunie 2005, completat cu art. 6 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul nr. x din 22 iulie 2008, ce face obiectul cererii principale, în timp ce al doilea raport este dat de art. 5 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul nr. x din 22 iulie 2008, ce constituie temeiul cererii reconvenţionale.

Chiar dacă raporturile sunt reglementate distinct, în realitate, executarea acestei obligaţii a fost privită unitar, părţile urmărind prin toate aceste acte încheiate să se compenseze creanţele reciproce dintre acestea. În nici unul din actele încheiate între părţi nu se regăseşte o reglementare a modului în care vor fi prestate aceste servicii. Astfel cum a constatat şi prima instanţă, lipseşte un contract distinct, în sens de intrumentum.

În privinţa îndeplinirii obligaţiei de prestare a acestor servicii, părţile au distins între două campanii publicitare.

Prima, aferentă anului 2009, a fost difuzată de apelanta-pârâtă, acest fapt fiind recunoscut de apelanta U. S.A. În privinţa acestei campanii nu există aspecte divergente între părţi, ea nu face obiectul niciunei pretenţii.

Difuzarea celei de-a doua campanii a fost solicitată de U. S.A. în luna aprilie 2010. Aceasta reprezenta trei spoturi publicitare, din care două, A şi B, îi avea ca protagonişti pe actorii O. şi P., considerate ca principale de beneficiar. Pârâta-reclamantă a difuzat doar cel de-al treilea spot, C, refuzând transmiterea pe posturile de televiziune a celorlalte două. Motivaţia refuzului a constat în faptul că protagoniştii acestora erau doi actori ce erau asociaţi, ca nume, cu un post de televiziune concurent.

Instanţa de apel a avut în vedere că asumarea obligaţiei de a presta servicii de publicitate la cerere a fost făcută de apelanta-pârâtă în cadrul unor raporturi contractuale. În lipsa unor clauze contractuale care să înlăture obligaţia de a transmite astfel de spoturi publicitare, respectiv să justifice refuzul difuzării acestora în astfel de cazuri, aspectele invocate de aceasta, în calitate de debitor al obligaţiei, nu au relevanţă.

În opinia instanţei de apel, motivele invocate sunt pur subiective şi reprezintă doar factori ce au determinat-o pe aceasta în luarea deciziei de a refuza solicitarea părţii adverse.

Pe de altă parte, motivul invocat nu poate fi real, în condiţiile în care, cu doar câteva luni în urmă, apelanta-pârâta a difuzat o campanie publicitară cu aceiaşi doi actori, fără să o considere prejudiciabilă, respectiv să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi rezervele pe care le are în legătură cu aceştia, nici în timpul campaniei şi nici în perioada imediat următoare.

În realitate, raportat la susţinerile ambelor părţi, între părţi au intervenit neînţelegeri în ansamblul relaţiilor comerciale în perioada respectivă.

În lipsa unei justificări obiective a refuzului exprimat de aceasta, obligaţia asumată de apelanta B. nu poate fi considerată ca executată în condiţiile art. 5 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010, astfel că nu poate fi atrasă nici răspunderea contractuală a apelantei x, în sensul ca aceasta să fie obligată la suma solicitată prin cererea reconvenţională.

Reţinând aceste aspecte şi în privinţa cererii principale, respectiv că apelanta B. nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă ce îi revenea în temeiul Protocolului de colaborare din 2 iunie 2005, aceea de a presta servicii de publicitate în compensarea serviciilor de comunicaţii prestate de apelanta x, în temeiul art. 969 C. civ. din 1864, aceasta răspunde contractual.

Astfel, la momentul sesizării primei instanţe cu cererea principală, relaţiile comerciale dintre părţi erau încetate, astfel că nu mai era şi nu este posibilă o colaborare între cele două, necesară pentru executarea în natură a obligaţiei asumate.

În plus, executarea în natură este imposibilă şi datorită naturii obligaţiei, difuzarea unui spot publicitar fiind strâns legată de servicii şi oferte propuse pe piaţă în aprilie 2010, iar nu la momente ulterioare.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că este incident art. 1075 C. civ., potrivit căruia orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.

Prejudiciul efectiv suferit de reclamanta din cererea principală este reprezentat de preţul serviciilor prestate şi facturate de ea înseşi, respectiv de suma de 1.910.866 RON, preţ ce nu a fost achitat de pârâtă şi nici considerat stins prin executarea obligaţiei asumate prin contract.

Raportat la art. 1082 şi 1088 din C. civ., precum şi la art. 43 din Codul comercial din 1887, aplicabile în cauză, faţă de data naşterii raporturilor juridice, pârâtei B. îi revine şi obligaţia de plată a dobânzii legale aferente acestei sume, în raport de scadenţa obligaţiilor rezultate din facturi, dobândă ce trebuie calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. Apelanta-reclamantă a determinat suma solicitată cu acest titlu, indicând suma de 283.627 RON, prin cererea precizatoare de la fila 1 din volumul 4 din dosarul primei instanţe.

La data de 19 iulie 2017, reclamanta S.C. U. S.A., în calitate de apelantă-reclamantă a solicitat completarea deciziei nr. 838 A din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul pronunţării cu privire la capătul accesoriu privind dobânda care va curge până la data efectivă a plăţii debitului principal.

Prin decizia civilă nr. 1263 A din 4 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea şi s-a dispus completarea deciziei nr. 838 A din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul obligării pârâte-reclamante S.C. B. S.A. la plata către reclamanta-pârâtă S.C. U. S.A. şi a dobânzii legale aferente sumei de 1.910.866 RON, ce se va calcula începând cu data de 11 septembrie 2012 (data formulării cererii de chemare în judecată), până la data plăţii efective.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă S.C. U. S.A., cât şi pârâta S.C. B. S.A.

I.În recursul său, recurenta-reclamantă S.C. U. S.A. a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. În primul rând, s-a precizat faptul că recursul a fost formulat exclusiv în scop de conservare a tuturor drepturilor şi intereselor legitime ale părţii declarante, întrucât soluţia instanţei de apel îi este integral favorabilă.

2. Motivul de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel, la calificarea efectelor Protocolului de colaborare din anul 2005, nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 1128 pct. 1 şi art. 1130 din C. civ. de la 1864.

În considerentele hotărârii instanţei de apel a fost contrazis raţionamentul primei instanţe cu privire la calificarea efectelor Protocolului de colaborare, concluzionându-se că, obligaţia pârâtei de a achita sume de bani în schimbul serviciilor prestate de pârâtă, s-ar fi transformat în obligaţia de a face, mai precis de a presta servicii de publicitate.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că nu a avut loc o novaţie, dar acest raţionament a fost făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1128 pct. 1 C. civ. - 1864, potrivit căruia novaţiunea operează atunci când debitorul contractează în privinţa creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei vechi, care este stinsă.

De asemenea au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1130 C. civ. - 1864, potrivit cărora novaţiunea nu se prezumă, iar voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act.

În opinia recurentei-reclamante ar trebui schimbate considerentele reţinute de instanţa de apel, sub aspect, şi înlocuite cu considerentele reţinute, în mod corect, de prima instanţă, în sensul că, prin Protocolul de colaborare, părţile nu au făcut decât să deroge de la regimul legal al compensării reglementat de art. 1145 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

II.În recursul său recurenta-pârâtă S.C. B. S.A a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt şi de drept (cauza Albina contra României - 28 aprilie 2005).

Deşi instanţa nu este datoare să analizeze, separat, fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa elementele utile pentru soluţionarea cauzei, totuşi, ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea de un adevărat acces la justiţie.

Prin actele depuse în faţa instanţei de apel s-a solicitat analizarea aspectelor ţinând de: a) emiterea comenzii din aprilie 2010 de o terţă persoană şi nu de S.C. x; b) executarea parţială a comenzii din aprilie 2010 de pârâtă şi încetarea executării parţiale doar la solicitarea terţului contractant; c) prescripţia creanţelor aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009; d) neîndeplinirea condiţiilor pentru difuzarea spoturilor şi din perspectiva duratei acestora şi a modalităţii de decontare; e) neinvocarea excepţiei de neexecutare de către reclamantă şi continuarea prestării de servicii de internet după presupusa încălcare a obligaţiilor de către pârâtă, pe o perioadă d e1 an, ceea ce echivalează cu acceptul reclamantei ca pârâta să poată stinge eventualele obligaţii prin prestarea altor servicii de publicitate; f) imposibilitatea evaluării pentru neexecutare la valoarea prestaţiilor ce trebuiau executate, dat fiind şi specificul contractului de schimb şi a clauzelor Protocolului (lipsa unui termen pentru prestarea serviciilor de publicitate); g) pentru perioada decembrie 2009 pârâta nu mai avea obligaţia de a presta nici un serviciu de publicitate sau de a plăti vreo sumă de bani către reclamantă, în baza Protocolului şi a contractului, deoarece, potrivit art. 6 din Actul adiţional nr. x toate obligaţiile reciproce dintre părţi născute în această perioadă au fost stinse prin compensare; h) unele dintre facturi cuprind sume pentru aceleaşi servicii, fiind facturate de două ori, ca de exemplul factura nr. x din 12 aprilie 2011 şi factura fiscală nr. x din 31 martie 2011, care conţin sume de bani pentru internet aferent lunii martie 2011; factura fiscală nr. x din 14 martie 2011 şi factura nr. x din 28 februarie 2011 care conţin sume de bani pentru internet aferent lunii februarie 2011.

Din analiza considerentelor instanţei de apel se poate constata că motivarea acesteia este foarte succintă, fără nicio referire la aspectele menţionate mai sus, aceasta neoferind transparenţă asupra silogismului juridic care să explice şi să justifice dispozitivul deciziei, nearătând, la situaţia şi aspectele concrete supuse judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Deşi instanţa de apel a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei, niciuna dintre apărările pârâtei nu a fost cercetată, şi nicio probă nu a fost considerată şi interpretată de instanţa de apel.

2. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, pur străine de natura pricinii.

Astfel, instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut existenţa a două raporturi juridice distincte, cel rezultat din Protocol şi cel rezultat din art. 5 la Actul adiţional nr. x, care presupun obligaţii distincte, iar pe de altă parte, a considerat că executarea lor se putea realiza prin transmiterea unei comenzii unice în aprilie 2010, când, în realitate executarea celor două raporturi juridice era distinctă.

În fapt, la momentul la care reclamanta dădea o comandă către pârâtă, trebuia precizat şi raportul juridic în baza căruia era dată această comandă şi indicat raportul juridic în baza căruia era născută obligaţia de a presta serviciile de publicitate în sarcina pârâtei.

Pentru a vorbi despre o obligaţie unitară, părţile ar fi trebuit să încheie un act adiţional comun la cele două contracte, prin care să stabilească faptul că întreaga sumă urmează a fi stinsă prin prestaţii ulterioare, or, astfel de manifestare de voinţă nu există.

În altă ordine de idei, instanţa de apel, pe de o parte a reţinut că devoluţiunea este totală, iar pe de altă parte, a refuzat să analizeze prescripţia invocată de pârâtă pe considerentul că în cadrul motivelor de apel nu s-a invocat o neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul sentinţei.

Tot în acelaşi sens s-a subliniat faptul că, deşi instanţa de apel a constatat doar refuzul parţial al pârâtei, cu referire la spoturile publicitare A şi B, atunci când a cuantificat prejudiciul a inclus şi valoarea spotului publicitar C, deşi cu privire la acesta nu a existat un refuz de executare.

Tot astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că obligaţia ce trebuia îndeplinită de pârâtă era una de a face, respectiv de a presta servicii de publicitate, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale pentru neplata unor facturi fiscale, considerând că scadenţa acestor facturi este relevantă pentru calculul dobânzii legale.

3. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanţa a reţinut că şi în situaţia în care cele două raporturi juridice născute între părţi sunt reglementate distinct, în realitate executarea acestei obligaţii trebuie privită unitar, deoarece părţile ar fi urmărit prin toate aceste acte încheiate, să se compenseze creanţele reciproce dintre acestea.

De fapt, atât în baza Protocolului cât şi a Actului adiţional nr. x reclamanta avea obligaţia de a solicita de la pârâtă, în cadrul aceleiaşi perioade de timp, prestarea de servicii de publicitate apte să stingă atât serviciile de comunicaţii şi internet prestate de reclamantă, cât şi suma de 10.000.000 RON, plătită către G.

În realitate, la momentul la care reclamanta dădea o comandă către pârâtă trebuia să precizeze şi raportul juridic în baza căruia dădea această comandă şi să indice raportul juridic în baza căruia era născută obligaţia de a presta serviciile de publicitate în sarcina pârâtei.

Dacă intenţia părţilor ar fi fost aceea pe care instanţa de apel a reţinut-o, atunci obligaţiile reciproce ar fi fost stinse proporţional,iar nu integral, pe unul dintre cele două raporturi juridice.

4. Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea sa cu aplicarea greşită a art. 1073 şi art. 1075 din C. civ. - 1864.

Astfel, a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.910.866 RON, cu titlu de prejudiciu suferit considerând că există o imposibilitate de executare în natură, de către pârâtă, a obligaţiilor ce îi reveneau conform Protocolului.

Instanţa de apel a reţinut două aspecte, anume că relaţiile dintre părţi au încetat şi nu ar mai fost posibilă o colaborare între cele două părţi pentru executare în natură a obligaţiilor asumate, respectiv că difuzarea unui spot publicitar era strâns legată de servicii şi oferte propuse pe piaţă în aprilie 2010, iar nu la momente ulteriore.

În opinia recurentei-pârâte, din analiza dispoziţiilor art. 1075 C. civ. - 1864, nu se poate trage concluzia că nu ar fi posibilă executarea în natură, pe cale silită, a obligaţiilor de a face.

În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 1077 din acelaşi C. civ.

S-a opinat că şi în situaţia în care relaţiile economice au încetat, atâta timp cât termenul de prescripţie nu s-a împlinit iar contractul nu a fost reziliat, părţile sunt datoare să execute obligaţiile născute în perioada de valabilitate a contractelor, partea interesată putând să ceară îndeplinirea exactă a obligaţiei de la cocontractantul său.

Recurenta-pârâtă a indicat conţinutul dispoziţiilor art. 1, art. 4 şi art. 5 din Protocol şi a arătat că din interpretarea coroborată a acestora ar rezulta că singura obligaţie pe care şi-a asumat-o era aceea de prestare a serviciilor de publicitate prin care să stingă contravaloarea serviciilor de internet şi telefonie prestate de reclamantă.

Aceasta ar însemna că netransmiterea unei campanii publicitare nu poate caracteriza o obligaţie drept imposibil de executat, mai ales că pârâta dispune de spaţiul publicitar iar reclamanta îşi promovează în continuare produsele şi serviciile prin campanii publicitare.

5. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1082, 1084 şi 1088 din C. civ. - 1864, şi a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000.

Obligaţia presupus încălcată de pârâtă, pentru care s-a dorit angajarea răspunderii sale contractuale, este cea de prestare de servicii şi nu de plata unei sume de bani.

Din analiza dispoziţiilor art. 1082, art. 1088 din C. civ. - 1864 şi al dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, rezultă că aceste dispoziţii legale devin incidente în ipoteza în care obligaţia neexecutată este de plată a unei sume de bani sau de restituire a unei sume de bani, nu şi în cazul în care obligaţia ce trebuie executată este reprezentată de prestarea unor servicii de publicitate, cum este cazul în speţa de faţă.

Potrivit art. 1084 din acelaşi C. civ., daunele interese cuprind pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările prevăzute de lege.

În acest sens, dispoziţiile legale sunt clare, în sensul că prejudiciile nu pot fi considerate la nivelul prestaţiilor efectuate, deoarece acestea din urmă, pot fi restituite doar prin rezilierea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prejudiciul suferit de reclamantă nu poate fi reprezentat de contravaloarea serviciilor prestate, deoarece, cât timp Protocolul nu a fost desfiinţat sau anulat, reclamanta poate obţine pe cale judecătorească, în termenul de prescripţie, obligarea pârâtei la prestarea serviciilor de publicitate de aceeaşi valoare cu serviciile de internet prestate.

6. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea sa cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de reclamantă, pârâta a invocat prescripţia pentru creanţele aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009.

Instanţa de apel a apreciat că pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a limitat la a cerceta doar fondul cauzei.

Potrivit Decretului nr. 167/1958, excepţia prescripţiei este de ordine publică, motiv pentru care ea putea fi invocată şi din oficiu dar şi în calea de atac a apelului, aşa după cum rezultă din dispoziţiile art. 1şi 18 din acest act normativ.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat această apărare a pârâtei, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate.

Atât recurenta-reclamantă cât şi recurenta-pârâtă au formulat întâmpinări la recursurile declarate de partea adversă, care au fost depuse la dosarul cauzei.

Analizând deciziile recurate, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

I.În ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. U. S.A.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi reţinute, întrucât acestea vizează considerentele deciziei recurate, iar nu dispozitivul acesteia, recurenta-reclamantă fiind mulţumită de soluţia pronunţată.

Deoarece legea procesuală aplicabilă litigiului de faţă este C. proc. civ. din 1865, această lege nu permite o cale de atac împotriva considerentelor hotărârii atacate, o astfel de posibilitate fiind prevăzută doar de Legea nr. 134/2010, prin dispoziţiile art. 461 alin. (2), însă această lege nu este aplicabilă litigiului de faţă.

II.În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

1. Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că nu trebuie să se pronunţe asupra prescripţiei dreptului la acţiune pentru creanţele aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009, pe motiv că pârâtă nu ar fi formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă pe acest aspect.

Concluzia este eronată, deoarece, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa este obligată să se pronunţe chiar din oficiu asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu atât mai mult cu cât, în speţa de faţă, pârâta a formulat întâmpinare la apelul reclamantei şi a invocat această prescripţie.

Această situaţie echivalează cu o necercetare deplină a fondului cauzei, situaţie ce impune, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - 1865, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

2. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sub anumite aspecte invocate de pârâtă în apelul formulat.

Astfel, prin actele depuse în faţa instanţei de apel s-a solicitat analizarea aspectelor ţinând de: a) emiterea comenzii din aprilie 2010 de o terţă persoană şi nu de S.C. x; b) executarea parţială a comenzii din aprilie 2010 de pârâtă şi încetarea executării parţiale doar la solicitarea terţului contractant; c) prescripţia creanţelor aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009; d) neîndeplinirea condiţiilor pentru difuzarea spoturilor şi din perspectiva duratei acestora şi a modalităţii de decontare; e) neinvocarea excepţiei de neexecutare de către reclamantă şi continuarea prestării de servicii de internet după presupusa încălcare a obligaţiilor de către pârâtă, pe o perioadă d e1 an, ceea ce echivalează cu acceptul reclamantei ca pârâta să poată stinge eventualele obligaţii prin prestarea altor servicii de publicitate; f) imposibilitatea evaluării pentru neexecutare la valoarea prestaţiilor ce trebuiau executate, dat fiind şi specificul contractului de schimb şi a clauzelor Protocolului (lipsa unui termen pentru prestarea serviciilor de publicitate); g) pentru perioada decembrie 2009 pârâta nu mai avea obligaţia de a presta nici un serviciu de publicitate sau de a plăti vreo sumă de bani către reclamantă, în baza Protocolului şi a contractului, deoarece, potrivit art. 6 din Actul adiţional nr. x toate obligaţiile reciproce dintre părţi născute în această perioadă au fost stinse prin compensare; h) unele dintre facturi cuprind sume pentru aceleaşi servicii, fiind facturate de două ori, ca de exemplul factura nr. x din 12 aprilie 2011 şi factura fiscală nr. x din 31 martie 2011, care conţin sume de bani pentru internet aferent lunii martie 2011; factura fiscală nr. x din 14 martie 2011 şi factura nr. x din 28 februarie 2011 care conţin sume de bani pentru internet aferent lunii februarie 2011.

Analizând decizia recurată se poate constata ca aceasta nu cuprinde referiri la aspectele menţionate mai sus.

Deşi instanţa nu este datoare să analizeze separat, fiecare susţinere a părţilor, putând grupa elementele utile pentru soluţionarea cauzei, totuşi, instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor şi elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţie de fapt şi de drept.

3. Hotărârea instanţei de apel cuprinde şi o motivare contradictorie.

Instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut existenţa a două raporturi juridice distincte, cel rezultat din Protocol şi cel rezultat din art. 5 la Actul adiţional nr. x, care presupun obligaţii distincte, iar pe de altă parte, a considerat că executarea lor se putea realiza prin transmitere a unei comenzii unice, în aprilie 2010, fără a explica de ce.

Tot astfel, deşi instanţa de apel a constatat doar refuzul parţial al pârâtei, cu referire la spoturile publicitare A şi B, atunci când a cuantificat prejudiciul, a inclus şi valoarea spotului publicitar C, deşi a reţinut că nu a existat un refuz de executare cu privire la acesta, fără să explice de ce a ajuns la această concluzie.

Tot în acelaşi sens, sunt contradictorii considerentele cu privire la plata dobânzii legale pentru neplata unor facturi fiscale, considerându-se că scadenţa acestor facturi ar fi relevantă pentru calculul dobânzii legale, deşi a reţinut că obligaţia ce trebuia îndeplinită de pârâtă era una de a face, respectiv de a presta servicii de publicitate.

4. Criticile recurentei-pârâte privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, nu pot fi reţinute, astfel cum au fost formulate, deoarece, în realitate, aceste critici vizează nelegalitatea deciziei recurate, criticându-se greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale, or, potrivit dispoziţiilor art. 969 din C. civ. - 1864, convenţiile legal făcute reprezintă legea părţilor, astfel încât aceste motive de recurs vor fi avute în vedere la criticile vizând greşita aplicare a legii de către instanţa de apel.

5. În ce priveşte criticile de nelegalitate, dat fiind faptul că se prefigurează soluţia de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, instanţa de rejudecare va avea în vedere şi criticile ce vizează greşita reţinere a imposibilităţii de executare în natură, de către pârâtă, a obligaţiilor ce îi reveneau conform Protocolului, cu referire la dispoziţiile art. 1075 şi 1077 C. civ. - 1864, dar şi cu referire la conţinutul convenţiilor încheiate între părţi.

6. În funcţie de dezlegările ce se vor da problemelor pentru care s-a dispus casarea deciziei recurate, instanţa de rejudecare va reanaliza şi problema dobânzilor acordate prin decizia civilă nr. 163 din 4 septembrie 2017, care urmează a fi şi ea casată, în vederea pronunţării unei soluţii unitare.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 838 A din 3 mai 2017 şi a deciziei civile nr. 1263 A din 4 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care le va casează şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. U. S.A. împotriva deciziei civile nr. 838 A din 3 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 838 A din 3 mai 2017 şi a deciziei civile nr. 1263 A din 4 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 1 februarie 2018.