Appeal dismissed; contractual liability for undelivered industrial assets and right of retention claim rejected

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial la data de 20.09.2011 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ sub numărul de dosar x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta B. SRL), în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., a solicitat să se dispună:

(1) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 10.000.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin fapta culpabilă a pârâtei în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul f.n./26.11.2008 şi actul adiţional f.n./30.06.2009 încheiate cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi prin contractul f.n./4.06.2008 şi actul adiţional f.n./30.09.2009, încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., "contracte ajunse la termen, raportat la culpa pârâtelor în îndeplinirea obligaţiilor contractuale pendinte de termenele de finalizare şi pentru a putea da eficienţă convenţiilor menţionate, precum şi pentru prevenirea unor pagube foarte mari, iminente, ce nu s-ar putea repara, ca urmare a refuzului pârâtelor de a prelungi termenele contractuale, cu scopul realizării obiectului contractelor şi al finalizării planului de afaceri al" reclamantei;

(2) instituirea unui drept de retenţie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile existente în incinta industrială situată în Timişoara, str. x nr. 25 şi loc. Margina, jud. Timiş, aflate în posesia reclamantei, până la achitarea de către pârâte a pretenţiilor de la petitul 1, în cuantumul ce va fi acordat de instanţă, izvorând din contractul fn/26.11.2008 şi actul adiţional fn/30.06.2009 încheiate cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi art. 6.1 din contractul fn/04.06.2008 şi actul adiţional fn/30.09.2009 încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., "raportat la culpa pârâtelor în îndeplinirea obligaţiilor contractuale pendinte de termenele de finalizare a contractelor şi pentru a putea da eficienţă convenţiilor menţionate, precum şi pentru prevenirea unor pagube foarte mari, iminente, ce nu s-ar putea repara, prin pierderea posesiei asupra bunurilor şi înstrăinarea acestora către terţi"

(3) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În descrierea situaţiei de fapt ce face obiectul relaţiilor comerciale şi juridice dintre părţi, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta S.C. D. S.R.L., aceasta, în calitate de vânzătoare, şi-a asumat obligaţia de a preda bunurile ce fac obiectul contractului libere de sarcini şi, în baza art. 1337, art. 1339, art. 1341 şi art. 1350 C. civ., şi-a asumat obligaţia de a garanta împotriva evicţiunii totale sau parţiale, că pârâta şi-a asumat răspunderea predării/bunurilor mobile şi instalaţiilor industriale ce sunt imobile prin destinaţie, a tuturor echipamentelor, stocurilor, căilor ferate ş.a., conform art. 468 C. civ., precum şi a locaţiei acestora, terenul intravilan, libere de sarcini, în speţă, sintagma "libere de sarcini" având semnificaţia prevăzută de art. 977 şi art. 1312 C. civ.

A mai arătat că, în fapt, s-a predat o locaţie ce nu a avut întocmit proces-verbal de închidere, nu au fost întocmite bilanţurile de mediu aferente de gradul 1 şi gradul 2 şi nici nu au fost obţinute reglementările de mediu, obligatorii conform legii la înstrăinare, imobilele şi instalaţiile sunt grevate de sarcini şi supuse evicţiunii, ceea ce a împiedicat şi actualmente împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă, în special prin imposibilitatea obţinerii avizelor şi autorizaţiilor necesare desfăşurării activităţii.

A mai arătat reclamanta că deţine dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile prin destinaţie, a căror existenţă şi conservare sunt în pericol în prezent ţi că se pune în discuţie şi o răspundere civilă delictuală, fiind citate, prevederile art. 998 şi ale art. 999 C. civ., respectiv ale art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul 31/1954.

Prin sentinţa civilă nr. 104/PI din 13.04.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. x, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul de dosar x/2012

Prin sentinţa civilă nr. 20137 din 20.12.2012, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanţie privind pe chemaţii în garanţie S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.A. prin lichidator judiciar H. SPRL, a respins, ca lipsită de interes, cererea de intervenţie formulată de S.C. F. S.R.L. şi a disjuns cererea reconvenţională formulată de S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi a dispus formarea unui dosar separat.

Prin decizia nr. 163 din 25.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 20137/20.12.2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a fost anulată în parte sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe sub aspectul cererii principale, a cererii de chemare în garanţie şi a cererii de intervenţie accesorie.

Hotărârea mai sus menţionată a rămas irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a recursului formulat de pârâta C. S.R.L., prin decizia civilă nr. 2442 din 26.06.2014.

Cauza a fost reînregistrată la data de 23.10.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2014

Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 08.04.2015, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată pentru cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. şi chematele în garanţie S.C. E. S.R.L., prin administrator judiciar I. SPRL, S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar H. SPRL, către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Prin încheierea din data de 08.04.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus disjungerea cererii formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. şi formarea unui dosar separat, având nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1790 din 08.04.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x, a fost admisă excepţia prematurităţii acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. şi a fost respinsă, ca prematură, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L..

În motivarea soluţiei evocate mai sus, s-a reţinut, în esenţă, că obiectul cererii de chemare în judecată este obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 euro, în echivalent RON cu titlu de despăgubiri civile contractuale şi că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, impusă de art. 7201 C. proc. civ. din 1865.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, fără a motiva calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 1640 A din 23.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata S.C. D. S.R.L..

Împotriva deciziei menţionate anterior, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special J. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1021 din 01.06.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x, a fost admis recursul, s-a casat decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se în esenţă că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.

La data de 21.06.2016, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

La termenul din data de 05.05.2017, pentru considerentele expuse în practicaua deciziei civile nr. 859A/05.05.2017, instanţa de apel a respins, ca nefondate, excepţia tardivităţii apelului şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 859A din 05.05.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul, în rejudecare după casare, declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special J., împotriva sentinţei civile nr. 1790/8.04.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x, s-a anulat sentinţa apelată, s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului şi a fost acordat termen la data de 08.09.2017.

Prin încheierea din 19.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis pentru ambele părţi proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a respins proba testimonială şi cea cu expertiză de specialitate solicitate de reclamantă, constatând că nu a fost motivată utilitatea acestor probe şi a amânat pronunţarea deciziei pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L..

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, cu titlu prealabil, că prin sentinţa civilă nr. 1515/3.10.2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, s-a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL), în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. şi s-a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile existente în incinta industrială situată în Timişoara, str. x, nr. 25 şi localitatea Margina, jud. Timiş, aflate în prezent în posesia reclamantei în temeiul contractelor fn/26.11.2008 şi a actului adiţional fn/30.06.2009, încheiate cu S.C. C. S.R.L. şi a contractului fn/04.06.2009 şi a actului adiţional fn/30.09.2009 încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii care face obiectul dosarului nr. x al Tribunalului Timiş, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 197/24.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele S.C. C. S.R.L. şi D. S.R.L. şi de intervenienta recurentă S.C. F. S.R.L..

În continuare, a reţinut instanţa de apel că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 04.06.2008 între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător şi pârâta D. S.R.L., în calitate de vânzător, au fost înstrăinate bunurile obiect al contractului, respectiv, conform art. 2.1., bunurile descrise în anexa nr. 1 la contract, la care se adaugă, fără a se limita la acestea, toate echipamentele, stocurile, căile ferate, instalaţiile (cum ar fi: conducte şi cabluri electrice, conducte de apă şi produse chimice, de alimentare şi/sau evacuare, etc.), precum şi toate celelalte bunuri mobile, subterane şi supraterane de pe terenurile vânzătorului aflate în municipiul Timişoara, str. x nr. 25 şi secţia Margina, situată în comuna Margina, judeţul Timiş.

Potrivit art. 3.1. din contractul amintit, predarea-primirea bunurilor obiect al contractului:

"se face într-o singură tranşă, în termen de cel mult 7 zile de la semnarea contractului, pe bază de proces-verbal semnat de reprezentanţii ambelor părţi, nicio formalitate suplimentară nefiind necesară".

În executarea acestei clauze, instanţa a constatat că s-au încheiat între părţi protocolul de predare-primire a bunurilor din data de 04.06.2008 şi procesele-verbale de predare-primire ale persoanelor care au avut atribuţii de gestionar, înregistrate sub nr. x/12.06.2008.

Conform art. 6.1. din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 04.06.2008, cumpărătorul (reclamanta A. SRL) se obliga să ridice în totalitate bunurile ce făceau obiectul contractului în termen de 12 luni de la semnarea lui, art. 6.2. stipulând că, "cumpărătorul se obligă să ridice bunurile care fac obiectul vânzării prin dezafectarea locaţiilor în care acestea se află folosind manopere de: (...) desprindere, tăiere, dezmembrare".

De asemenea, potrivit art. 6.2 prima liniuţă din contractul amintit, reclamanta era obligată să elimine substanţele periculoase prin operaţiuni de:

"evacuare, scoatere şi eliminare în condiţii de deplină siguranţă a substanţelor periculoase din locaţii, vagoane şi conducte", în acest sens, conform art. 6.3 din acelaşi act juridic, reclamanta obligându-se "să deţină, să obţină şi să realizeze toate proiectele, avizele, aprobările şi autorizaţiile pe care regulile, regulamentele şi legislaţia aplicabilă în vigoare le prevăd pentru operaţiunile executate de Cumpărător".

Totodată, potrivit art. 3.8 din acelaşi contract de vânzare-cumpărare, "începând cu data semnării prezentului contract, toate riscurile legate de bunurile care fac obiectul vânzării se transferă în sarcina Cumpărătorului. Cumpărătorul se obligă să respecte toate regulamentele, legislaţia în materie şi se obligă să obţină toate avizele, autorizaţiile, permisele, proiectele, aprobările şi să se conformeze regulilor de transport, depozitare, neutralizare substanţe toxice, valorificare, casare, transformare, utilizare a acestora, în aşa fel încât, în cazul în care prin nerespectarea de către Cumpărător a prezentelor clauze se produc consecinţe negative, prejudicii/sancţiuni, Cumpărătorul va răspunde integral şi va suporta orice sume datorate către terţi/Vânzător în acest sens."

S-a mai reţinut ca fiind relevante sunt şi clauzele privind plata preţului şi modalitatea de plată, inserate la capitolul IV din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, din care reiese că preţul bunurilor obiect al vânzării se făcea printr-un mecanism care să asigure posibilitatea reclamantei de a achita preţul pe măsura vinderii către terţi a bunurilor care trebuiau să fie dezasamblate/detaşate de la sol/subsol/clădiri, etc. şi vândute ca fier vechi, art. 4.1.7. stipulând chiar că, în cazul în care preţul achitat de terţi din vânzarea fierului vechi, nu acoperea integral preţul agreat în contract (respectiv 23.406.000 EUR + TVA), în termen de 1 an de la încheierea contractului, cumpărătorul se obligă să achite diferenţa de preţ cel mai târziu în data de 04.06.2009.

La data de 30.09.2009, între părţile litigante s-a încheiat actul adiţional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 .

Potrivit celei de a doua liniuţe din preambulul actului adiţional sus-amintit, părţile prevăd următoarele:

"Cumpărătorul nu şi-a îndeplinit în termen obligaţiile decurgând din Contract, respectiv Cumpărătorul nu a achitat preţul total al bunurilor în termen de maximum 1 (un) an de a data încheierii Contractului, adică până la data de 04.06.2009 şi, de asemenea, Cumpărătorul nu a ridicat toate bunurile obiect al Contractului în cel mult 12 luni de la semnarea Contractului, adică până la data de 04.06.2009".

Aşadar, a reţinut instanţa că, prin chiar actul adiţional încheiat la data de 30.09.2009, reclamanta a recunoscut explicit că nu şi-a respectat obligaţiile contractuale de a plăti integral preţul bunurilor cumpărate şi de a ridica aceste bunuri până la data de 04.06.2009.

Prin actul adiţional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, părţile au convenit, în principal, următoarele:

(i) modificarea capitolului IV privind preţul şi valoarea contractului, în sensul de a se reduce preţul de la suma de 23.406.000 euro, plus TVA, la suma de 5.588.022,95 Euro, inclusiv TVA, de a se schimba unele termene de plată în rate a respectivului preţ redus, ultima rată de 225.336,58 Euro urmând a fi achitată cel mai târziu în data de 30.11.2009;

(ii) introducerea unei noi date limită, 01.04.2011, pentru ridicarea bunurilor de către reclamantă, în calitate de cumpărător şi eliberarea locaţiilor, cu obligaţia contractuală a ecologizării;

(iii) inserarea unui pact comisoriu de grad ultim, în condiţiile în care bunurile nu erau ridicate şi locaţiile eliberate şi ecologizate până la expirarea termenului limită de 01.04.2011;

(iv) introducerea unui pact comisoriu de grad IV privind operarea rezilierii pentru încălcarea de către reclamantă, în calitate de cumpărător, a interdicţiei de a cesiona drepturile şi obligaţiile aferente contractului fără acordul scris al pârâtei.

Aşadar, instanţa a reţinut că, la momentul 30.09.2009, când a fost încheiat actul adiţional evocat mai sus, pe de o parte, pârâta D. S.R.L. nu mai avea de executat nicio obligaţie izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 iar pe de altă parte, reclamanta A. S.R.L. urma să plătească diferenţa din preţ (de sub 20%) până la 30.11.2009, să dezafecteze şi să ridice porţiunea rămasă din bunurile care făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare (sub 20%, de asemenea) şi să îşi îndeplinească obligaţia de ecologizare până la termenul limită de 01.04.2011.

S-a mai reţinut că la data introducerii acţiunii pendinte (20.09.2011), reclamanta nu procedase la ridicarea şi dezafectarea unor bunuri dintre cele care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, respectiv:

un număr de 11 rezervoare cilindrice verticale sudate, utilizate pentru depozitarea produselor petroliere, cu capacităţi cuprinse între 150-1000 metri cubi, adică cele cu numerele de inventar x, două rezervoare sferice, tip Horton, cu suporţi de sprijin pe ecuator, cu o greutate estimată la 326.316 kg fiecare, apte să depoziteze GPL, adică cele cu numerele de inventar x şi y, aspect de fapt ce reiese din analiza raportului de expertiză întocmit de către expertul K. în dosarul nr. x al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Întrucât reclamanta nu ridicase bunurile menţionate mai sus şi nu finalizase lucrările de ecologizare a celor două locaţii, pârâta D. S.R.L., la data de 27.06.2012, a emis notificarea de reziliere, prin care a considerat contractul desfiinţat, fără efect retroactiv, împrejurare atestată de considerentele sentinţei civile nr. 1101/29.03.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x

S-a mai reţinut că prin această hotărâre, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al rezoluţiunii contactului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 04.06.2008, dispusă de pârâta S.C. D. S.R.L. la data de 27.06.2012 şi, în subsidiar, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a rezoluţiunii convenţiei părţilor.

Totodată, s-a reţinut că relevante în speţă sunt şi cele reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în considerentele sentinţei nr. 1101/29.03.2017, care, în baza art. 430 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., au autoritate de lucru judecat, conform cărora:

- "până la termenul de eliberare a spaţiului, stabilit de părţi la 01.04.2011, reclamanta nu-şi îndeplinise obligaţiile de ridicare a tuturor bunurilor cumpărate în temeiul contractului analizat şi nici de ecologizare a locaţiilor, încălcând astfel prevederile art. 6.1 din contract"

- "susţinerea reclamantei în sensul că a efectuat în proporţie de 97% operaţiunea de ridicare a bunurilor şi în acest sens rezoluţiunea propusă de pârâtă ar fi abuzivă, nu a fost dovedită"

- "respectivele norme contractuale (nota redactorului: art. 7.1. pct. 2, conform cărora "contractul încetează … automat fără îndeplinirea niciunei alte formalităţi şi fără intervenţia instanţei la termenul de eliberare") reglementează de fapt un pact comisoriu de gradul IV, ce presupune desfiinţarea contractului, fără intervenţia instanţei sau altei formalităţi"

- "prin notificarea din 27.06.2012, pârâta a uzat de dreptul său, conferit de contract de a denunţa contractul la momentul atingerii termenului de eliberare a terenului, iar din analiza motivelor invocate în susţinerea notificării de reziliere s-a constatat că acestea erau justificate, motiv pentru care instanţa apreciază că pârâta nu a acţionat de o manieră abuzivă".

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, instanţa de apel a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1082 din C. civ. 1865.

Cu privire la fapta ilicită, s-a reţinut că obligaţia fundamentală a pârâtei D. S.R.L., izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 04.06.2008, a fost aceea de a preda bunurile obiect al contractului, obligaţie ce a fost îndeplinită în integralitate, conform protocolului de predare-primire a bunurilor din data de 04.06.2008 şi procesele-verbale de predare-primire ale persoanelor care au avut atribuţii de gestionar, înregistrate sub nr. x/12.06.2008, acte încheiate între părţi.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit art. 3.8 din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, reclamanta, şi nicidecum pârâta, avea obligaţia de a obţine orice avize şi autorizaţii, permise şi proiecte aferente executării contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008.

S-a mai reţinut că reclamanta nu a dovedit -deşi sarcina probei îi incumba, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 şi a art. 1169 C. civ. din 1864- că pârâta a împiedicat-o în executarea obligaţiilor sale de a elibera şi ecologiza cele două locaţii.

În acest context, instanţa de apel a constatat că nu s-a dovedit de către reclamantă că vreuna dintre acţiunile introduse de către terţi şi la care se face referire în cererea de chemare în judecată au fost admise prin hotărâri irevocabile de instanţele de judecată, că nu a probat că a pierdut posesia bunurilor care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 şi că notarea unor litigii în cartea funciară, care nu a fost, de altfel, dovedită în vreun fel de către reclamantă, nu constituie sarcini în sensul legislaţiei în vigoare.

Cu privire la prejudiciu, s-a reţinut că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 şi art. 1169 C. civ. din 1864, reclamanta avea obligaţia să probeze aşa-zisul prejudiciu pretins, în cuantum de 10.000.000 euro, or, aceasta nu a făcut nicio probă în acest sens.

Mai mult, s-a reţinut că, din cererea de chemare în judecată, nu rezultă cum a cuantificat reclamanta presupusul prejudiciu de 10.000.000 euro, în ce anume în mod concret ar consta acesta, care este legătura sau semnificaţia sumei pretinse raportat la aşa-zisele fapte ilicite indicate de reclamantă.

Tot astfel, reclamanta nu a dovedit nici că prejudiciul invocat pentru a fi reparat de pârâtă prin prezentul demers judiciar este cert, adică are existenţă neîndoielnică şi rezultă din încălcarea unui drept sau interes legitim.

Cu privire la celelalte condiţii, s-a reţinut că, neexistând faptă ilicită şi nici prejudiciu, nu are cum să existe legătură de cauzalitate, de asemenea, vinovăţia fiind exclusă, acest aspect rezultând din însăşi analiza modului în care pârâta D. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa a reţinut că reclamanta omite să precizeze explicit care este fapta ilicită extracontractuală care impune antrenarea răspunderii civile în privinţa pârâtei şi că răspunderea civilă delictuală este exclusă în ipoteza în care între părţi există un contract în fiinţă, or, aceasta este situaţia în speţă.

Cu privire la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună instituirea unui drept de retenţie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile existente în incinta industrială situată în Timişoara, str. x nr. 25 şi loc. Margina, jud. Timiş, instanţa a apreciat că este întemeiată apărarea de fond invocată de către pârâtă în raport de acest capăt de cerere, denumită excepţia inadmisibilităţii.

Astfel, s-a reţinut că, actul normativ reprezentat de C. civ. din 1864, în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabil şi raporturilor juridice născute între părţi, nu reglementa în mod distinct şi cu valoare de principiu dreptul de retenţie.

În acest context, existenţa şi legitimitatea dreptului de retenţie se bazau pe ideea de echitate şi pe anumite texte legale care reglementau în mod particular aplicaţii ale dreptului de retenţie (acest drept este conferit vânzătorului potrivit art. 1322 C. civ., depozitarului potrivit art. 1618-1619 C. civ., comoştenitorului ţinut la raport potrivit art. 771 C. civ., locatarului sau chiriaşului conform art. 1444 C. civ., lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului conform art. 508 C. civ., posesorului unui lucru furat şi vândut în târg conform art. 1910 C. civ., creditorului gajist potrivit art. 1694 C. civ., proprietarului expropriat conform art. 481 C. civ. etc., însă niciunul dintre aceste cazuri nu este incident speţei.

Totodată, s-a reţinut că în speţă, reclamanta a solicitat instituirea unui drept de retenţie asupra unor bunuri proprietate chiar a reclamantei, iar nu a pârâtei chemate în judecată, or, proprietarul unor bunuri nu poate să solicite instituirea unui drept de retenţie asupra acelor bunuri, întrucât ar contraveni chiar esenţei acestui drept, cu alte cuvinte, este inadmisibil ca persoana care se pretinde proprietar al unor bunuri să solicite instanţei de judecată constatarea dreptului de retenţie (o detenţie care nu implică folosinţa bunurilor, ci doar reţinerea acestora) asupra aceloraşi bunuri.

Prin cererea de recurs înregistrată la 05.03.2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei sus-menţionate şi a încheierii de amânare a pronunţării din 19.01.2018, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea astfel pronunţată este nelegală, motivat de o serie de considerente de fapt şi de drept.

Astfel, a susţinut recurenta că soluţia pronunţată pe fond se întemeiază exclusiv pe mijloace de probă extrajudiciare, respectiv un raport de expertiză tehnică administrat în dosarul nr. x al Tribunalului Bucureşti şi considerentele sentinţei pronunţată în dosarul nr. x al Tribunalului Bucureşti.

În acest sens, a arătat recurenta că instanţa a reţinut pe de o parte neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit Contractului din 04.06.2008, fapt dovedit în opinia instanţei prin raportul de expertiză întocmit de expert K. în dosarul nr. x al Tribunalului Bucureşti, însă expertiza respectivă nu putea fi avută în vedere câtă vreme nu a fost "validată" de instanţă, în condiţiile în care dosarul nr. x se află pe rolul Tribunalului Timiş, în rejudecare fond după casare, iar judecata a fost suspendată prin încheierea din data de 21.09.2016 până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x al Tribunalului Bucureşti. Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că neexistând o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, care să valideze expertiza tehnică efectuată în cauză, Raportul de expertiză întocmit de expert K. în dosarul nr. x nu putea servi drept mijloc de probă în prezentul litigiu.

A mai susţinut recurenta că în ceea ce priveşte considerentele sentinţei civile nr. 1101/29.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x, de asemenea, nu puteau fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze, întrucât este o hotărâre pronunţată în primă instanţă, pe care a atacat-o cu apel, iar la data pronunţării deciziei recurate apelul respectiv nu era soluţionat. Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că sentinţa civilă nr. 1101/29.03.2017 a Tribunalului Bucureşti nu are autoritate de lucru judecat, astfel cum nelegal susţine instanţa de fond.

În continuare, a arătat recurenta că se invocă nelegal de către instanţa de apel prevederile Noului C. proc. civ. cu referire la autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care prezentul proces a fost început sub imperiul vechiul C. proc. civ., astfel că potrivit art. 25 din noul C. proc. civ., acesta rămâne supus vechii legi.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurenta că instanţa de apel, în evocarea fondului, a refuzat administrarea probatoriilor solicitate, apreciindu-le ca neutile cauzei, dând prevalenţă unor probatorii lipsite de valoare administrate într-o cauză nesoluţionată nici măcar în primă instanţă şi considerentelor unei hotărâri pronunţată în primă instanţă atacată cu apel, or, din această perspectivă, apreciază că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului nemijlocirii ce caracterizează procesul civil şi care impune între altele administrarea nemijlocită a probelor de către instanţă.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea este pronunţată cu încălcarea legii, instanţa de apel constatând în mod nelegal neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, în condiţiile în care neexecutarea de către pârâta D. S.R.L. a obligaţiilor asumate convenţional a avut drept consecinţă împiedicarea sa în realizarea propriilor obligaţii legate de contractul din 04.06.2008.

A mai arătat recurenta că în speţă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a declarat în mod nereal că bunurile ce au făcut obiectul contractului sunt libere de sarcini, în condiţiile în care acestea sunt afectate de sarcini, iar existenţa acestora a determinat refuzul autorităţilor competente de a emite autorizaţiile de demolare şi dezafectare necesare pentru eliberarea integrală şi efectivă a terenului pe care se aflau bunurile vândute de pârâtă iar obligaţia prevăzută de art. 5.2 din contract potrivit căreia "Vânzătorul va preda Cumpărătorului bunurile - obiect al contractului (...), Vânzătorul va preda toate documentele tehnice aferente bunurilor ce reprezintă obiectul acestui contract (...)." nu a fost niciodată îndeplinită iar în lipsa documentaţiilor tehnice, a fost în imposibilitatea de a obţine avizele şi autorizaţiile necesare dezafectării tuturor bunurilor aflate în locaţiile specificate în Contractul de vânzare cumpărare din 04.06.2008.

În ce priveşte prejudiciul încercat ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor asumate convenţional, a arătat recurenta că instanţa a respins cererea de administrare a probelor propuse pentru a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului, ca nefiind utile cauzei.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ.. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reţinut, de asemenea, că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Revenind la motivele de recurs, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reţinut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale cu ipotezele sale: îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale şi îndeplinirea actului de către un funcţionar necompetent.

Referitor la critica dezvoltată de recurentă subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că partea se află în eroare în ceea ce priveşte înţelegerea noţiunii de "forme procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii" atunci când susţine că instanţa de apel ar fi pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului nemijlocirii care impune administrarea nemijlocită a probelor de către instanţă.

Cu alte cuvinte, respingerea cererii de probatorii nu este echivalentă cu o nulitate procedurală, având în vedere că aceasta reprezintă convingerea instanţei, reţinută în considerentele hotărârii şi formată prin raportare la susţinerile părţilor şi materialul probator administrat în cauză.

Situaţia rezultă din însăşi economia încheierii din 19.01.2018 prin care instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii cererii de probatorii formulată de reclamantă, constatând că nu a fost motivată utilitatea acestor probe, neindicându-se nici teza probatorie, nici tipul expertizei solicitate şi nici obiectivele acesteia.

Aşadar, în speţă, nu se poate aprecia că unul dintre elementele care au format opinia instanţei de control ar putea fi încadrat între formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce ţin de administrarea şi aprecierea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Cu alte cuvinte, deşi s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza raportului de expertiză şi înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la reţinerea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat rezultată din considerentele sentinţei nr. 1101 din 29.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte reţine că această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 744 din 02.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Aşadar, argumentarea recurentei în sensul că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece sentinţa menţionată nu este definitivă, este nefondată.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi conform art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, având în vedere că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă, soluţia la data pronunţării asupra recursului fiind definitivă aşa cum s-a arătat în precedent.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a pârâtei iar în ceea ce priveşte respingerea cererii de probatorii în dovedirea pretinsului prejudiciu, este de subliniat că stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor de fond, singurele în măsură să aprecieze asupra utilităţii şi necesităţii unei probe.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin Administrator Special J. împotriva deciziei civile nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin ADMINISTRATOR SPECIAL J. împotriva deciziei civile nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2018.