Lease user lacks direct contractual standing to claim lease interest against insurer; *accessorium sequitur principale* bars ancillary damages

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, sub nr. de dosar x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. CLUJ-NAPOCA a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., să dispună executarea contractului de asigurare, respectiv obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către pârâta S.C. C. S.A. a sumei de 30.869 euro, cu titlu de despăgubiri, conform poliţei de asigurare facultativă a autovehiculelor nr. x/15.08.2008, obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către pârâta S.C. C. S.A. a dobânzii legale în materie comercială la suma de 30.869 euro, calculată de la data prevăzută în contract pentru plata despăgubirii în dosarul de daună nr. x, respectiv din luna februarie 2009 şi până la plata integrală a debitului datorat.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A., la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei 26.784,09 RON (TVA inclus), cu titlu de daune-interese, egale cu contravaloarea dobânzii achitate, aferente ratelor încasate de către S.C. C. S.A., conform contractului de leasing financiar nr. x/2008, începând cu luna februarie 2009 şi până în luna octombrie 2010, obligarea pârâtei S.C. B. S.A., la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobânzii legale în materie comercială, pentru următoarele sume: suma de 26.784,09 RON (TVA inclus), de la momentul achitării fiecărei rate şi până la plata integrală de către asigurător şi dobânda comercială la suma de 36.020,31 RON, ce reprezintă avansul şi ratele achitate până în luna februarie 2009, calculată începând cu luna februarie 2009 şi până la plata integrală de către asigurător. S-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. şi-a precizat cererea de chemare în judecată la termenul din data de 6 iunie 2011, sub aspectul câtimii sumelor de bani ce fac obiectul celui de al doilea, al treilea şi al patrulea petit al acţiunii, arătând că solicită obligarea pârâtei de rândul I la plata dobânzii legale în materie comercială aferentă sumei în cuantum de 30.869 euro, începând cu luna februarie 2009 şi până la plata integrală a debitului, la plata sumei în cuantum de 33.936,80 RON, cu titlu de daune-interese începând cu luna februarie 2009 şi până în luna mai 2011, precum şi în continuare până la achitarea tuturor ratelor de leasing şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la momentul achitării fiecărei rate şi în continuare până la plata integrală de către asigurător. S-a cerut totodată şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei în cuantum de 36.020,31 RON, ce reprezintă avansul şi ratele achitate până în luna februarie 2009, calculată începând cu luna februarie 2009 şi până la plata integrală de către asigurător.

Sub aspectul temeiului de drept, au fost invocate prevederile Ordonanţei nr. 13/2011, în loc de dobândă legală, solicitându-se dobândă penalizatoare, conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul producerii accidentului.

Prin sentinţa comercială nr. 4609/2011 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. x, a fost respinsă cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., având ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. D. S.A. la plata, către pârâta S.C. C. S.A. a despăgubirilor şi dobânzilor aferente, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

A fost respinsă cererea reclamantei formulată împotriva pârâtei S.C. B. D. S.A., având ca obiect plata despăgubirilor şi dobânzilor aferente, ca neîntemeiată.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost admis prin decizia civilă nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost anulată hotărârea apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 60 din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. E. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1992/2016 din 06 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. D. S.A. şi pârâta S.C. C. S.A. şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta S.C. E. D. S.A. să-i achite pârâtei S.C. C. S.A. suma de 30.869 euro, respectiv echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aplicabilă în materie comercială începând cu luna februarie 2009 şi până la plata integrală a despăgubirilor.

S-a respins restul cererilor precizate formulate de reclamantă.

A fost obligată pârâta S.C. E. D. S.A. să-i achite reclamantei suma de 14.172,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin decizia civilă nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă au fost respinse apelurile declarate de S.C. E. D. S.A. şi S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1992/2016 din 06 octombrie 2016, pronunţate în dosarul nr. x al Tribunalului Specializat Cluj.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator şi pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de finanţator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. x din 07.05.2008, contract în baza căruia finanţatorul punea la dispoziţia utilizatorului autoturismul marca F., pentru a fi utilizat conform scopului pentru care a fost creat, pentru o perioadă de 60 de luni, în schimbul unei redevenţe lunare în cuantum de 469,28 euro la care se adaugă TVA, valoarea contractului fiind de 33.312,98 euro, calculată în funcţie de valoarea Euribor la 3 luni de la data semnării contractului. În acelaşi timp, în baza acestui contract, conform prevederilor art. 6.1, finanţatorul se obliga să asigure bunul printr-o societate de asigurare pe toată durata contractului de leasing, obligaţie în executarea căreia a fost încheiat, între pârâta S.C. B. S.A., în calitate de asigurător şi pârâta S.C. C. S.A., în calitate de asigurat, contractul de asigurare facultativă Casco concretizat în poliţa de asigurare seria x nr. x, cu valabilitate începând din data de 20.08.2008 şi până la data de 19.08.2009.

La data de 15.12.2008 autovehiculul obiect al contractului de leasing şi al celui de asigurare a suferit o daună totală, ca urmare a unui incendiu ce a necesitat intervenţia ISU, astfel încât s-a încheiat şi procesul de intervenţie nr. x din 15.12.2008, în care s-a constatat că autoturismul mai sus descris a fost distrus în proporţie de 90%. Asigurătorul a refuzat plata despăgubirilor, prin adresa din 02.04.2009 comunicând asiguratului, respectiv pârâtei C., faptul că având la bază expertiza extrajudiciară întocmită de inginer G., la solicitarea asigurătorului, incendiul s-a produs din cauza unor defecţiuni la instalaţia electrică din zona compartimentului motor, astfel prin raportare la dispoziţiile art. 6.12 alin. (2) din contractul de asigurare facultativă nu sunt acoperite pagubele produse autovehiculului sau părţilor componente datorate unor defecte de fabricaţie, de execuţie şi montare, ci dimpotrivă asigurarea poate fi acordată conform prevederilor art. 2.1 pct. 23.1.3 doar în situaţia în care este exclusă producerea evenimentului asigurat datorită unor defecte de fabricaţie şi montare.

Prima instanţă, urmare a deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, respectând dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ. a procedat la efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a stabili cauza producerii incendiului, cu atât mai mult cu cât s-a depus în probaţiune şi o probă extrajudiciară.

Din cuprinsul concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, rezultă că principala cauză a incendiului declanşat la data de 15.12.2008 având ca rezultat avarierea autoturismului, obiect al contractului de leasing şi de asigurare, a fost un scurtcircuit la instalaţia electrică din compartimentul motor, primul material care s-a aprins fiind materialul plastic al conductorilor electrici, iar ca împrejurare determinantă a producerii incendiului, expertul a menţionat deteriorarea izolaţiei cablurilor electrice, ca urmare a acţiunii unor rozătoare.

Aşa fiind, prin raportare la toate concluziile expertizei efectuate în cauză, prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 6 pct. 12 alin. (2) din contractul de asigurare facultativă invocate de pârâta S.C. E. D. S.A. ca temei al refuzului plăţii despăgubirilor solicitate de reclamantă şi prin urmare, în raport de prevederile art. 969 C. civ., coroborate cu art. 2.1.3 din contractul de asigurare a obligat pârâta S.C. E. D. S.A. să achite pârâtei S.C. C. S.A., în calitate de proprietar al autovehiculului avariat şi în baza contractului de asigurare facultativă, ca urmare a producerii riscului asigurat, echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii a sumei de 30.869 euro cu titlu de despăgubiri, dovada prejudiciului fiind efectuată în cauză, la fel cum şi a faptei cauzatoare de prejudiciu şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Pârâta S.C. E. D. S.A., prin apelul declarat, a criticat hotărârea primei instanţe strict cu referire la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, apreciind ca şi motive de nelegalitate a hotărârii, faptul că proba dispusă şi efectuată în cauză este lipsită de profesionalism şi motivaţie tehnică, solicitând prin urmare, efectuarea unei contraexpertize în apel.

Curtea a apreciat că această critică este neîntemeiată, instanţa la o analiză a expertizei efectuate neputând reţine existenţa unei lipse a motivaţiei tehnice a acesteia, deoarece expertul tehnic a procedat la expertizarea efectivă a epavei autoturismului distrus ca urmare a producerii evenimentului asigurat şi a determinat cauzele producerii incendiului. Urmare a acestei analize efectuate în concret şi la care au participat reprezentanţii ambelor părţi, s-a determinat faptul că focarul incendiului a fost localizat la compartimentul motor, amplasat din partea din faţă a autoturismului, iar incendiul a fost stins înainte de a se propaga în partea din spate a maşinii care a rămas aproape intactă.

Din perspectiva obiectului cauzei, respectiv plata asigurării generate de producerea riscului asigurat, expertul a verificat dacă evenimentul a fost produs de o acţiune voluntară ilicită, sau ca urmare a unei deteriorări a sistemului electric, determinând şi cauza acesteia. Concluziile expertizei au fost acelea de excludere a primei variante, arătându-se că nu au fost determinate focare multiple sau prezenţa unor acceleratori de ardere, ceea ce exclude ipoteza unui incendiu de tip arson-incendiere intenţionată.

De asemenea, expertul tehnic a concluzionat în raport de circumstanţele concrete ale cauzei date de marca maşinii expertizate (F.), renumită pentru durabilitatea şi calitatea produselor sale, faptul că deteriorarea izolaţiei instalaţiei electrice la compartimentul motor nu este un defect de izolaţie (fabricaţie sau montare) ci dimpotrivă, este generată de o cauză externă, care a produs un scurtcircuit ce a generat dauna totală a autoturismului.

De aceea, Curtea a relevat că, în cauză, nu există motive justificate şi temeinice argumentate din punct de vedere ştiinţific, care să ducă la concluzia efectuării unei contraexpertize, câtă vreme concluziile expertizei întocmite sunt clare şi concise, de altfel apelanta nici nu a învederat motive obiective care au determinat administrarea acestei probe, limitându-se doar la a face afirmaţii privitoare la lipsa de profesionalism a expertului, fără a fi dovedite în concret.

În ceea ce priveşte apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., aceasta a criticat soluţia instanţei de fond ca prim motiv de apel raportat la faptul că în mod greşit s-a reţinut că între aceasta şi intimata-pârâtă de rd. 1 S.C. B. S.A. nu s-au născut raporturi juridice de natură contractuală, care să o îndreptăţească pe reclamantă la plata dobânzilor pentru ratele de leasing achitate urmare a nerespectării obligaţiei de acoperire a prejudiciului cauzat de împlinire a riscului asigurat.

Astfel, un prim aspect important relevă apelanta, este cel legat de faptul că instanţa de fond a ignorat că între aceasta şi intimată există raporturi contractuale, reclamanta fiind titulara contractului de asigurare încheiat cu pârâta de rd. 1 S.C. B. S.A., în baza căruia a fost emisă poliţa de asigurare nr. 0467624 din 15.08.2008, contractul de asigurare constituind temeiul pretenţiilor deduse judecăţii, în timp ce pârâta S.C. C. S.A. este doar beneficiarul asigurării.

Curtea a apreciat că între reclamanta-apelantă şi pârâta societate de asigurare nu există nici un raport juridic de natură contractuală în baza căruia aceasta să fie îndreptăţită să solicite obligarea asigurătorului la plata daunelor interese solicitate.

În temeiul contractului de asigurare de răspundere facultativă CASCO încheiat între pârâta S.C. C. S.A. şi pârâta S.C. B. S.A., ale căror drepturi şi obligaţii au fost preluate de către pârâta S.C. E. D. S.A., în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii a pârâtei iniţiale, asigurătorul se obliga să despăgubească asiguratul, respectiv societatea de leasing pentru pagubele eventuale produse, ca urmare a intervenirii riscului asigurat în schimbul plăţii primei de asigurare şi în limita sumei asigurate în cuantum de 30.869 euro, nefiind asumate de către asigurător obligaţii de plată ce ar decurge din contractul de leasing financiar încheiat între reclamantă în calitate de utilizator şi pârâta S.C. C. S.A.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a stabilit că între reclamantă şi pârâtă nu s-au născut raporturi juridice de natură contractuală care să o îndreptăţească pe aceasta să solicite plata unor sume achitate de utilizator către finanţator, cu titlu de dobândă pentru ratele de leasing aferente.

Chiar dacă este reală împrejurarea că, în conformitate cu prevederile contractului de leasing financiar încheiat între reclamantă, în calitate de utilizator şi pârâta S.C. C. S.A., în calitate de finanţator, reclamantei i s-a pus la dispoziţie dreptul de posesie şi folosinţă cu privire la autoturismul obiect al contractului de leasing şi care mai apoi a făcut obiectul contractului de asigurare încheiat între finanţator şi pârâta S.C. B. S.A. (respectiv S.C. E. D. S.A.), în baza dispoziţiilor art. 6.1 lit. c) din contractul de leasing, aceasta însă nu o îndreptăţeşte pe reclamantă la plata sumelor solicitate, întrucât în baza acestor prevederi contractuale, finanţatorul s-a obligat să asigure bunul obiect al contractului de leasing printr-o societate de asigurare pe toată durata contractului de leasing, respectiv 60 de luni începând cu data de 07.05.2008 şi până la 07.05.2013.

În baza dispoziţiilor art. 6.2 lit. k) din contract, utilizatorul se obliga să-i achite finanţatorului despăgubiri echivalente cu valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing, taxelor vamale, a valorii reziduale a bunului şi a oricăror sume restante ori cheltuieli ocazionate de distrugerea totală sau furtul bunului, dispoziţii contractuale care o obligau pe reclamantă la plata ratelor de leasing şi accesoriilor, conform convenţiei încheiate cu finanţatorul, respectiv cu pârâta C. S.A. după data intervenirii riscului asigurat. Aceste obligaţii erau prevăzute în sarcina utilizatorului în baza dispoziţiilor art. 7.2 din contractul de leasing financiar, clauză în conformitate cu care utilizatorul îşi asuma toate riscurile în caz de distrugere a bunului, mai puţin daunele şi pagubele asigurate conform poliţei Full Casco. Aceste cazuri nu îl scuteau însă pe utilizator de îndeplinirea obligaţiilor contractuale, în special obligaţia privind efectuarea plăţilor cu titlu de rate de leasing.

Conform art. 7.3, utilizatorul putea pretinde încetarea contractului de leasing în primele 30 de zile calculate de la data confirmării de către asigurător a distrugerii totale a bunului, numai după încasarea despăgubirii de la asigurător.

În concluzie, neexistând raporturi contractuale între reclamantă şi societatea de asigurare, chiar dacă cea dintâi a achitat sumele solicitate, aceasta nu o îndreptăţeşte la plata lor în prezentul litigiu, deoarece cauza dedusă judecăţii nu are ca obiect o eventuală cerere formulată de reclamantă împotriva finanţatorului de obligare a acestuia la plata unor despăgubiri izvorâte din contractul de leasing, aşa încât solicitarea directă de obligare a asigurătorului la plata către sine a sumelor achitate către finanţator, în lipsa unui raport contractul direct cu asigurătorul nu poate fi primită în prezentul cadru procesual. Aceasta cu atât mai mult cu cât în conformitate cu dispoziţiile art. 7.6 lit. b) din contractul de leasing încheiat între reclamantă şi pârâta S.C. C. S.A. îndreptăţeau utilizatorul să încaseze diferenţa dintre valoarea despăgubiri achitate de societatea de asigurare finanţatorului, în baza contractului de asigurare CASCO şi suma cuvenită finanţatorului.

Această sumă cuvenită finanţatorului este reglementată la pct. 7.6 alin. (1) lit. a) din contractul de leasing, pentru situaţia în care bunul asigurat suferă o avariere de natura daunei totale, cum este cazul în speţă, situaţie în care finanţatorul este îndreptăţit să reţină din cuantumul total al despăgubirilor încasat de la societatea de asigurare o sumă echivalentă cu diferenţa între valoarea iniţială a bunului din care se scad valoarea avansului achitat de utilizator şi valoarea ratelor de leasing achitate, exclusiv dobânda aferentă.

Prin urmare, fără a nega plata de către reclamantă a sumelor solicitate, cererea sa de obligare a societăţii de asigurare pe temei contractual la plata dobânzilor achitate finanţatorului în baza contractului de leasing este nefondată, deoarece între asigurător şi reclamantă nu s-a încheiat nici o convenţie care să fi stabilit în sarcina asigurătorului o obligaţie de a achita utilizatorului bunului asigurat vreo sumă de bani începând cu luna februarie 2009 şi până în luna mai 2013, când contractul de leasing şi-a încetat efectele.

De aceea, susţinerea apelantei conform căreia în măsura în care asiguratorul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a achita despăgubirea conform contractului de asigurare facultativă, iar pârâta S.C. C. S.A. i-ar fi restituit reclamantei toate plăţile efectuate, nu poate fi primită, neavând corespondent în cuprinsul clauzelor contractuale şi în plus aceasta nu poate fi justificată în nici un caz pe temei contractual.

Astfel fiind, în baza principiului accesorium sequitur principale, în mod corect au fost respinse pretenţiile reclamantei de obligare a pârâtei S.C. E. D. S.A. la plata dobânzii legale în materie comercială aferente sumelor solicitate.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 punctul 9 din C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei civile nr. 249/2017 atacate sub aspectul aplicării greşite a legii, cu referire la susţinerea instanţei de apel conform căreia recurenta nu poate solicita daune-interese, deoarece între aceasta şi intimata-pârâtă de rândul 1 nu ar exista raporturi contractuale care să genereze obligaţia acesteia de a acoperi daunele-interese determinate de nerespectarea acestor obligaţii.

Greşita aplicare a legii constă în ignorarea de către instanţa de apel atât a existenţei contractului de asigurare facultativă, cât şi a prevederilor explicite ale art. 11 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările, aşa cum acesta a fost modificat de pct. 1 al art. I din Legea nr. 172 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 26 mai 2004.

Potrivit acestui text de lege, contractant al asigurării este persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare.

Faţă de prevederile invocate, calitatea de contractant a recurentei S.C. A. S.R.L. în contractul de asigurare facultativă, este evidentă şi nu mai trebuie explicitată.

Critica soluţiei pronunţate de către instanţa de apel se raportează la faptul că instanţa reţine nefondat că între recurentă şi societatea de asigurare nu există niciun raport juridic de natură contractuală în baza căruia să fie îndreptăţită recurenta să solicite obligarea asigurătorului la plata daunelor-interese.

În momentul producerii riscului asigurat, care a generat distrugerea totală a bunului asigurat, intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A. avea obligaţia contractuală de a achita contravaloarea despăgubirii beneficiarului acesteia, anume intimatei-pârâtă S.C. C. S.A.

Nerespectarea acestei obligaţii contractuale de către intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., a generat un prejudiciu imediat şi concret în patrimoniul recurentei S.C. A. S.R.L., deoarece intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a continuat să încaseze ratele de leasing de la recurentă, deşi nu mai exista contraprestaţia pentru acestea, respectiv deşi recurenta nu a mai beneficiat, începând cu data de 15.12.2008, de folosinţa bunului obiect al contractului de leasing.

Problema de nelegalitate care a generat formularea prezentului recurs, este determinată de achitarea de către recurenta S.C. A. S.R.L. a dobânzilor aferente ratelor de leasing, rate care, dacă intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A. şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de plată a indemnizaţiei, evident nu ar mai fi fost achitate.

Tocmai în temeiul contractului de asigurare facultativă CASCO existent între părţi, intimata S.C. E. D. S.A. era obligată să despăgubească intimata S.C. C. S.A., beneficiara asigurării, în momentul producerii riscului asigurat, iar respectarea acestei obligaţii ar fi stopat plata ratelor de leasing achitate ulterior acestui moment de către recurenta S.C. A. S.R.L.

În situaţia respectării obligaţiilor contractuale de către asigurător, recurenta nu mai era pusă în situaţia de a suporta rate şi dobânzi după producerea riscului asigurat, achitarea acestor sume generând prejudiciul a cărui acoperire o solicită.

Răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală fără un drept la daune-interese din partea celui prejudiciat de neexecutare.

Conform art. 1.073 din C. civ., "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare".

Daunele-interese solicitate reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de recurentă în urma neexecutării de către asigurător a obligaţiei de plată a indemnizaţiei, urmare a producerii riscului asigurat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat de asemenea pe prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a legii, cu referire la respingerea pretenţiilor recurentei de obligare a intimatei S.C. E. D. S.A. la plata dobânzilor legale, atât raportat la ratele achitate, cât şi la sumele care au însoţit aceste rate cu titlu de dobândă, invocându-se principiul accesorium sequitur principale.

Prin hotărârile pronunţate în cauză s-a validat faptul că a existat o nerespectare a obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., respectiv s-a confirmat faptul că această intimată era obligată să achite prima de asigurare stabilită contractual.

Pornind de la această premisă, stabilită definitiv şi executoriu, care a generat chiar executarea obligaţiei de plată a despăgubirii de către S.C. E. D. S.A., art. 1084 din vechiul C. civ. impune acoperirea integrală a prejudiciului suferit de recurentă, textul de lege fiind explicit în a impune acoperirea atât a pierderii suferite, cât şi a beneficiului de care creditorul a fost lipsit.

Singura ipoteză în care recurenta nu ar mai fi fost obligată să achite ratele de leasing, ar fi fost aceea în care S.C. E. D. S.A. şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a achita despăgubirea, caz în care această sumă ar fi fost utilizată cu prioritate pentru a se înlocui valoarea bunului distrus.

Or, neplata despăgubirii (timp de peste 8 ani - din 2009) este fapta imputabilă intimatei S.C. E. D. S.A., care a încheiat contractul de asigurare, a încasat prima de asigurare şi taxa de 960 euro pentru a putea plăti despăgubirea, dar a refuzat nejustificat şi nelegal să achite despăgubirea cuvenită intimatei-pârâte S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar al asigurării.

Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1082 din vechiul C. civ., cu consecinţa directă a neacoperirii integrale a prejudiciului cauzat recurentei prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către asigurător.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv al recursului declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, contractant al asigurării este " persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare".

În contractul de asigurare, asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie contractul de asigurare.

În cazul în care riscul asigurat priveşte persoana sau patrimoniul unei alte persoane decât cea a contractantului, asiguratul este titularul interesului asigurat sau persoana asura căreia poartă asigurarea, iar persoana care încheie contractul se numeşte contractant.

Contractul de asigurare poate fi încheiat în favoarea unei terţe persoane, respectiv în favoarea unei persoane căreia, în virtutea contractului sau a legii asigurătorul urmează să îi plătească indeminizaţia de asigurare.

Aşa cum reiese din poliţa de asigurare facultativă AVA nr. x, intimata S.C. C. S.A. deţinea calitatea de asigurat şi de beneficiar al asigurării, în timp ce recurenta S.C. A. S.R.L. deţinea calitatea de contractant.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din contractul de asigurare, despăgubirea în cazul daunei totale se plăteşte asiguratului.

Raportat la dispoziţiile legale mai sus arătate şi la aceste considerente, reiese că, în mod legal curtea de apel a apreciat că între recurenta S.C. A. S.R.L., deşi contractant al contractului de asigurare şi intimata S.C. E. D. S.A. nu s-au născut raporturi contractuale care să justifice pretenţiile acesteia, constând în dobânda aferentă ratelor de leasing achitate finanţatorului S.C. C. S.A. Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare."

Nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 1073 din vechiul C. civ., în condiţiile în care creditor al despăgubirii în contractul de asigurare este asiguratul, beneficiarul sau terţul păgubit, la survenirea riscului asigurat, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite".

Motivul de recurs, întemeiat de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., care vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii pretenţiilor ce vizau plata dobânzii legale în materie comercială, aferente sumelor solicitate, nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 1082 din vechiul C. civ., invocate de recurentă, "Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză straină, care nu-i poate fi imputată."

Conform art. 1084 din C. civ., "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit …".

În condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut mai sus, recurenta nu are calitatea de creditor faţă de intimata-pârâtă S.C. E. D. S.A., instanţa de apel, în mod legal, a reţinut, cu aplicarea principiului accesorium sequitur principale, că aceasta nu datorează dobânda legală în materie comercială, aferentă sumelor pretinse de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 165/2014 din 09 mai 2014, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi Fiscal în dosarul nr. x, în condiţiile în care prin această decizie s-a statuat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei şi nu cu privire la dreptul acesteia la daune-interese din partea pârâtei S.C. E. D. S.A.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2018.