Three-year prescription barred penalty-clause damages claim as time-barred appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 12 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 6.222.160 RON (echivalentul sumei de 1.400.000 euro), reprezentând daune-interese conform art. 6.1 din Contractul de consultanţă nr. 33/31.10.2005, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional nr. 1/10.02.2006.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei C. la plata dobânzii legale - al cărei cuantum îl indică provizoriu la suma de 3.507.195.77 RON, conform notei de calcul din anexa VI a acţiunii - datorate pentru suma de 6.222.160 RON, de la data scadenţei obligaţiei de plată a acestei sume şi până la data plăţii sale efective.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3934 din 25 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că având în vedere caracterul legal şi limitativ al cauzelor de întrerupere a prescripţiei, nu sunt incidente în speţă prevederile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi nu poate fi considerat ca fiind întrerupt termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în realizarea creanţei izvorâtă din clauza penală, câtă vreme reclamanta nu a înţeles să iasă din pasivitate şi să solicite instanţei de judecată să oblige pârâta la plata despăgubirilor anterior împlinirii termenului general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la data de 26 octombrie 2010.

În plus, s-a apreciat că cererea în raport cu care reclamanta a invocat întreruperea termenului de prescripţie este una incidentală, respectiv cererea reconvenţională formulată în dosarul nr. x/2011, care însă a fost formulată de pârâta din prezenta cauză, iar nu de reclamantă în calitatea sa de titular al dreptului de creanţă pretins prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1848A din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că tribunalul a cercetat în mod complet condiţiile de împlinire a termenului de prescripţie, precum şi cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 13, 14 şi art. 16 din acelaşi act normativ, chiar dacă acestea nu au fost invocate în apărare de către reclamantă.

În plus, s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv 26 octombrie 2010, ar fi introdus în instanţă vreo acţiune având ca obiect plata despăgubirilor în temeiul clauzei de la art. 5.1 şi 6.1 din contractul nr. x/2005 sau că ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 844/2011 ar fi promovat o astfel de cerere, care să fi fost paralizată de către partea adversă prin opunerea acestei hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii clauzei pe care se fondează pretenţia în aceasta acţiune.

S-a mai reţinut că sentinţa nr. 844/2011 nu a dobândit caracter irevocabil, fiind schimbată prin decizia civilă nr. 574/10.09.2014 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că reclamanta putea formula împotriva pârâtei o acţiune în pretenţii pentru valorificarea dreptului său de creanţă în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data de naşterii dreptului la acţiune, respectiv 26 octombrie 2010 şi s-a împlinit la data de 26 octombrie 2013.

La data de 13 februarie 2017, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1848A din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

4. Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat, în temeiul art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a prezentat situaţia de fapt şi istoricul litigiului, precizând că la fond a învederat instanţei că nu putea promova o cerere de chemare în judecată, în condiţiile în care dreptul la acţiune nu se mai găsea în patrimoniul societăţii reclamante, prin efectul anulării, prin hotărâre judecătorească executorie şi definitivă, a clauzei contractuale, care era temeiul dreptului de creanţă al reclamantei.

Astfel, în măsura în care, potrivit contractului, dreptul de creanţă al părţii a devenit scadent la 26.10.2010, iar acest drept reprezintă fundamentul pretenţiei reclamantei, recurenta arată că prin sentinţa nr. 844 din 12 04.2011, Tribunalul Timiş, clauza de exclusivitate contractuală a fost declarată nulă, lipsind astfel de fundament orice demers judiciar al reclamantului, deoarece aceasta sentinţăa a avut ca semnificaţie însăşi ştergerea dreptului subiectiv al reclamantei, deci stingerea dreptului material la acţiune. Aceasta sentinţă a fost menţinută prin decizia instanţei de apel, pentru ca, abia la 10.09.2014, prin rejudecarea, cererea de anulare a clauzei de exclusivitate să fie respinsă.

Recurenta susţine că în tot acest interval a fost lipsită de însuşi dreptul la acţiune şi, astfel, nu se pune problemă unui demers judiciar prin care să fie valorificat dreptul de creanţă corespunzător, care, potrivit cronologiei efectelor juridice produse prin efectele hotărârilor pronunţate, a renăscut la 10.09.2014 când a fost pronunţată decizia definitivă nr. 574.

În aceste condiţii, acţiunea promovată de A. S.R.L. la 12.03.2015 este introdusă în termen, deoarece din cei 4 ani şi 7 luni care s-au scurs de la data scadenţei iniţiale a obligaţiei, trebuie scăzut intervalul de 3 ani şi 5 luni în care clauza de exclusivitate era nulă.

Recurenta subliniază că nu s-a prevalat în apărare de instituţia suspendării ori a întreruperii prescripţiei, cu toate acestea, prima instanţă de fond a operat cu aceste argumente, formulând o motivare care a ignorat cauza apărării fundamentale.

De asemenea, partea a susţinut că au fost ignorare efectele puterii de lucru judecat reprezentate de o hotărâre definitivă şi faptul că reclamanta nu ar fi putut acţiona în procesul prezumtiv, deoarece acesta proces ar fi fost paralizat prin efectul acestei autorităţi care au fi prevalat oricărei alte cereri, insclusiv unei ecentuale suspendări determinate de incidenţa art. 244 C. proc. civ.

La data de 20 aprilie 2017, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică.

În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a precizat că, în mod temeinic şi legal, după ce ambele părţi au pus concluzii la termenele de dezbateri, instanţa de apel a analizat condiţiile împlinirii termenului de prescripţie, precum şi eventuala incidenţă a unei cauze de întrerupere sau suspendare a acestui termen.

În continuare, intimata a susţinut că, în speţă, au fost respectate principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii, contradictorialităţii, oralităţii şi dreptul la apărare, astfel încât s-a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Totodată, intimata-pârâtă a precizat că prin decizia recurată nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti pentru a putea fi aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În plus, s-a susţinut că nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Sub acest aspect, s-a arătat că instanţele anterioare, în mod temeinic şi legal au analizat termenul de prescripţie, precum şi cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că pârâta a învestit instanţa de fond cu această chestiune.

În consecinţă, intimata-pârâtă a învederat că hotărârea recurată este temeinică şi legală, reţinându-se că în cauză nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie.

5. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2017 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 15 noiembrie 2017, intimata-pârâtă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din data de 20 februarie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta, A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 1848 A din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilindu-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 24 aprilie 2018.

6. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Primul motiv al recursului, atrăgând nulitatea deciziei atacate se referă la încălcarea, de către prima instanţă, şi perpetuarea acestei încălcări în apel, a principiilor fundamentale ale procesului civil, referitoare la disponibilitate, încălcarea dreptului la apărare şi contradictorialitatea. Aceasta, întrucât, instanţele de fond au soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei prin cercetarea unor aspecte care nu au făcut obiectul apărărilor fundamentale ale reclamantei pentru combaterea acesteia. Şi mai precis, acesta au verificat împlinirea termenului de prescripţie verificând incidenţa suspendării sau întreruperii acestuia, deşi aceste chestiuni nu au fost invocate de A. S.R.L.

Acest motiv de recurs nu este fondat. Din analiza declaraţiei de apel se reţine că aceste critici au fost formulate de reclamantă şi în apel, fiind deduse instanţei de control de fond care a analizat, prin considerentele formulate temeinicia acestora. Prin urmare, ele au făcut obiectul chestiunilor invocate de parte, cărora instanţa de apel le-a răspuns, validând, în esenţă, că cele dezlegate în prima instanţă. Astfel, nu se poate reţine depăşirea limitelor investirii prin depăşirea limitelor chestiunilor invocate. De asemenea, aceste chestiuni au făcut obiectul dezbaterilor în apel, cu privire la care partea reprezentată de avocat s-a apărat în mod calificat, în depline condiţii de contradictorialitate.

Este, în egală măsură, necesar ca analiza cursului prescripţiei să includă, pe lângă calificarea dreptului dedus judecăţii şi aprecierea termenului de precripţiei căruia i se supune pentru valorificarea sa pe cale de acţiune, ca instanţa să cerceteze cursul termenului, adică, inclusiv cauzele de suspendare sau de întrerupere a acestuia, pentru a putea aprecia, în final, dacă acţiunea a fost introdusă cu depăşirea acestui termen. Această analiză se realizează concomitent cu celelalte apărări sau susţineri ale părţilor care invocă sau combat excepţia de fond invocată, de aceea, în acest context, nu se poate imputa instanţelor încălcarea principiilor procesuale.

Un al doilea motiv de recurs vizează, potrivit art. 488 pct. 7 C. proc. civ. încălcarea autorităţii de lucru judecat şi încălcarea normelor privind suspendarea procesului civil.

Analizând acest motiv de recurs, instanţa de recurs subliniază că autoritatea de lucru judecat, reglementată prin art. 431 şi art. 432 C. proc. civ. se abordează din direcţia funcţiei negative pe care o imprimă lucrul judecat, presupunând că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Din această perspectivă, evocând lucrul anterior judecat prin sentinţa civilă nr. 844 din 12.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, definitivă la 16.05.2012 prin soluţionarea apelului de către Curtea de Apel Timişoara, prin care instanţele au stabilit nulitatea clauzei de exclusivitate, art. 5.1, din contractul de consultanţă nr. 33/31.10.2005, pe care s-a întemeiat prezentul litigiu în care se valorifică pretenţia cuantificată potrivit art. 6 din acelaşi contract, recurenta, nu critică ignorarea efectului negativ al hotărârii, care se valorifică prin invocarea autorităţii, ci ignorarea efectului pozitiv al acesteia.

De aceea, întemeierea criticii din recurs pe acest motiv, nu este posibilă, deoarece art. 488 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere ignorarea autorităţii de lucru judecart, a efectului negativ, peremptoriu al acestei autorităţi într-un proces ulterior în raport de care existe întrunită condiţia triplei identităţi.

Astfel, invocarea acestui motiv de recurs pe fundamentul art. 488 pct. 7 C. proc. civ. este greşită, urmând ca acest motiv de recurs să fie analizat în cadrul celui prin care recurenta a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, deoarece pretinsa ignorare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat are o dublă componentă, materială şi procesuală.

În acest sens, Înalta Curte arată că este efect pozitiv al lucrului judecat, potrivit art. 431 C. proc. civ., care se poate opune într-un proces ulterior, dezlegarea dată într-un proces anterior prin care s-a tranşat asupra unui drept litigios, dezlegare care nu mai poate fi contrazisă într-un proces ulterior, deşi acesta din urmă nu are identitate de obiect, cauză ori părţi cu litigiul primordial.

Or, deşi este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 844 din 12.04.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, definitivă la 16.05.2012 prin soluţionarea apelului de către Curtea de Apel Timişoara, clauza de exclusivitate pe care s-a fundamentat pretenţia reclamantei în al doilea litigiu a fost anulată, în rejudecarea litigiului după casare, prin decizia civilă nr. 574 din 10.09.2014, rămasă irevocabilă, cererea C. S.R.L. a fost respinsă, menţinându-se valablilitatea clauzei contractuale de exclusivitate, clauză care a constituit fundamentul pretenţiei reclamantei din acest litigiu.

A se fi ingorat efectul pozitiv conţinut de autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri până când, la 10.09.2014, reclamanta s-ar putut prevala de clauza de exclusivitate, are semnificaţia redezbaterii, în acest litigiu, a problemei valabilităţii acestei clauze, ceea ce nu s-a întâmplat.

În realitate, însă, recurenta A. S.R.L. a susţinut, sub toată această argumentare, că în intervalul 12.04.2011(data pronunţării senţinţei nr. 844 a Tribunalului Timiş) - 10.09.2014 (data pronunţării deciziei nr. 574 a Curţii de Apel Timişoara) a fost lipsită de dreptul de creanţă pe care s-a fundamentat pretenţia din acest litigiu, iar lipsa dreptului subiectiv imprimă lipsa dreptului la acţiune sancţionat prin prescripţie.

Astfel, recurenta a susţinut că daca ar fi acţionat în jusţiţie cu acţiunea în pretenţii care s-a fondat pe clauza contractuală declarată nulă în intrevalul arătat, s-ar fi lovit în demersul său procesual de efectul dirimant al excepţiei autorităţii lucrului judecat al sentinţei nr. 844 din 2011 a Tribunalului Timiş, executorie şi definitivă printr-o primă decizie a instanţei de apel, iar o eventuală cerere de suspendare judecătorească a acestui litigiu era, de asemenea, superfluă, în ordinea abordării excepţiilor procesuale.

Înalta Curte respinge, însă aceste argumente.

În primul rând, funcţia autorităţii de lucru judecat şi modul său de acţiune în plan procedural a rămas neschimbată în procesul de modificare legislativă.

De aceea, aşa cum s-a mai arătat, între cele două procese succesive nu a fost identitate de obiect şi cauză: în primul litigiu se tranşa valabilitatea clauzei contractuale de exclusivitate al A. S.R.L. în raportul contractual încheiat cu C. S.R.L., iar în al doilea, se valorifica dreptul de creanţă al A. S.R.L., care avea ca temei/fundament de fapt calificat juridic, această clauză de exclusivitate.

O eventuală excepţie a autorităţii de lucru judecat delimitată la aceste două procese nu putea fi cu succes opusă, deoarece efectul puterii de lucru judecat al primei hotărâri ar fi presupus doar influenţat asupra temeiniciei pretenţiei în al doilea proces, aspect care nu putea fi tranşat prin mijlocirea excepţiei, ci reprezenta o chestiune de fond.

Nu se poate susţine nici că A. S.R.L. nu s-ar fi putut prevala de incidenţa dispoziţiilor suspendării judecătoreşti, deoarece, chiar dacă sentinţa nr. 844 din 12.04.2011 definitivă într-un prim apel avea putere de lucru judecat, conform dispoziţiillor art. 378 C. proc. civ. din 1865, prin atacarea sa cu recurs, se menţinea caracterul litigios al temeiului dreptului valorificat în al doilea proces, iar după casare, acestei hotărâri i s-au infirmat atât caracterul definitiv, cât şi puterea de lucru judecat ataşate. Prin menţinerea caracterului litigios a nulităţii clauzei de exclusivitate, de deschidea posibilitatea cererii de suspendare a judecăţii litigiului care se fonda pe această clauză.

În plus, potrivit dispoziţiilor vechiul cod de procedură, puterea de lucru judecat a unei decizii din apel avea caracter un provizoriu, condiţionată fiind de soluţia din recurs, iar interpretarea dispoziţiei legale evocate de recurentă, integrată titlului referitor la executarea silită, nu poate fi interpretată decât în contextul materiei pentru care reglementează.

Astfel, argumentul recurentei că o eventuală suspendare a judecăţii acestei cauze era, din punct de vedere procesual, improbabilă, nu reprezintă decât o temere reverenţiară şi nu are greutatea unui argument în drept.

În fine, o ultimă parte a criticilor din recurs, deduc instanţei de control în recurs analiza existenţei dreptului de creanţă afirmat în acest litigiu în patrimoniul reclamantei, în intervalul 12.04.2011(data pronunţării senţinţei nr. 844 a Tribunalului Timiş) - 10.09.2014 (data pronunţării deciziei nr. 574 a Curţii de Apel Timişoara), pentru a se putea aprecia dacă, în acest interval reclamanta a avut dreptul material la acţiune sancţionat prin prescripţie.

Aşa cum s-a arătat, impedimentul legat de autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în primul litigiu evocat de recurentă nu are greutate în planul analizei legalităţii deciziei, de aceea, aceste considerente nu vor mai fi reluate.

Cu privire la dreptul valorificat în acest proces, este dincolo de orice contestaţie judiciară că acesta este un drept personal de creanţă, supus prescripţiei, în condiţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, drept care s-a născut din contractul de consultanţă nr. 33/31.10.2005 modificat prin actul adiţional nr. 1/10.02.2006.

Cum acest drept s-a născut, potrivit art. 6.1 din contract, la data încălcării clauzei de exclusivitate asumate de C. S.R.L. - 26.10.2010, conform susţinerilor părţilor - potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, acesta a fost momentul la care dreptul la acţiune s-a născut, iar prescripţia a început să curgă.

Recurenta recunoaşte acest mecanism, dar arată că în intervalul 12.04.2011 - 10.09.2014 dreptul de creanţă nu a mai existat în patrimoniul său, pentru a cere sancţionarea sa pe cale de acţiune.

S-a arătat însă, că problema existenţei acestui drept a fost una litigioasă în acest interval, iar hotărârile judecătoreşti care s-au interpus în acest răstimp, pe care le invocă recurenta, au avut doar o putere de lucru judecat provizorie şi au fost infirmate prin casare şi rejudecarea litigiului pe fond. Sentinţa nr. 844/2011, definitivă prin decizia din 16.05.2012 casată în recurs, nu semnifică juridic inexistenţa a dreptului de creanţă, ci doar caracterizarea sa ca drept litigios.

Prin urmare dreptul de creanţă al reclamantei, fondat pe o clauză care era disputată procesual, a existat în acest interval dar depindea de soarta unui alt proces; pe cale de consecinţă, dreptul material la acţiunea care proteja acest drept de creanţă împrumuta aceleaşi caracteristici.

De aceea, a susţine, astfel, că dreptul la acţiune s-a activat la 10.09.2014, prin pronunţarea deciziei nr. 574 a Curţii de Apel Timişoara are, fie semnificaţia întreruperii termenului de prescripţie, al cărui moment de început a fost 26.10.2010, apărare pe care recurenta nu şi-o însuşeşte, fie semnficiaţia că reclamanta afirma un drept nou comparativ cu dreptul de creanţă născut la 26.10.2010.

Aceasta, întrucât nu se poate susţine că pentru acelaşi drept subiectiv civil (de creanţă) pot exista două prescripţii deosebite, sau că, existând o singură prescripţie, termenul său ar putea să înceapă de două ori, prima dată la 26.10.2010, iar a doua oară la 10.09.2014, dar fără a lua în calcul incidenţa unei întreruperi ori suspendări.

Cum recurenta nu afirmă şi nici nu s-a putut demonstra că dreptul afirmat în acest proces nu este diferit de cel născut ex contractu la 26.10.2010, dată începând cu care nu a existat o imposibilitate de acţiune, potrivit principiului unicităţii prescripţiei ataşate unui singur drept subiectiv civil concret, o dată ce cursul acesteia a început la data arătată, cursul termenului nu poate fi temporizat decât de întreruperi ori suspendări, incidente care, în cauză, nu s-au produs.

De aceea, criticile recurentei nu sunt fondate, iar chestiunile de nelegalitate sesizate prin memoriu de recurs nu pot fi reţinute, astfel că recursul va fi respins, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 1848 A din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2018.