Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3752/2018 AI generated

Property boundary and easity dispute: Supreme Court lack of jurisdiction over appeals against Tribunal decisions

Case Number Decizia nr. 3752/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania (High Court of Cassation and Justice) upheld the objection to its lack of material jurisdiction and declined competence in favor of the Court of Appeal of Suceava, which is the proper forum to adjudicate the appeal filed against the appellate decision; no substantive ruling was made on the underlying civil dispute. The case involved a property dispute concerning a claim for recovery and boundary establishment, where the first-instance court had partially granted the claimants' action and the defendants' reconventional claim for a right of way, and the appellate court (Tribunal) had subsequently dismissed the reconventional claim and the boundary request while maintaining the recovery ruling. The decisive legal basis for the jurisdictional ruling was the interpretation of Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court's appellate competence to decisions issued by Courts of Appeal unless expressly provided otherwise by law, and Article 122, which prohibits the creation of new jurisdictional rules by jurisprudence, thereby confirming that appeals against Tribunal decisions fall within the exclusive competence of the superior Court of Appeal in accordance with the statutory hierarchy of courts.

Legislator headnote

AI generated

art. 483 alin. (4) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 132 alin. (3) C. proc. civ; Property boundary and easity dispute: Supreme Court lack of jurisdiction over appeals against Tribunal decisions: La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Keywords

AI generated
lack of jurisdiction Civil Procedure Code right to property rulings providing an interpretation statutory basis recovery of property

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 242 din data de 27 aprilie 2017, pronunţata de Judecătoria Săveni în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea civilă având ca obiect cerere de revendicare şi grăniţuire introdusă de reclamanţii-pârâţi A. şi B. împotriva pârâtului-reclamant C., precum şi cererea reconvenţională a pârâtului având ca obiect instituirea unei servituţi de trecere.

A fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor suprafaţa de 112 m.p. teren situat în intravilanul judeţul Botoşani, p.c. 291, configurat în schiţa anexă 1 la expertiza tehnică efectuată de expertul D., teren marcat între punctele 1, 2, 7, 8.

A fost stabilită graniţa dintre proprietăţi pe aliniamentul 2-7 în schiţa anexă nr. 1 la raportul de expertiză.

A fost constituit în favoarea pârâtului C. un drept de servitute de trecere pe calea de acces delimitată de punctele 1, 2, 7, 8 pe schiţa anexă nr. 1 la raportul de expertiză, în suprafaţă totală de 112 m.p. şi care face parte din proprietatea reclamanţilor.

A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la plata daunelor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 din onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 792 din data de 21 noiembrie 2017, Tribunalul Botoşani, secţia I a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimatul C., împotriva sentinţei civile nr. 242 din data de 27 aprilie 2017 a Judecătoriei Săveni.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de grăniţuire formulată de reci amanţii-apelanţi.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate necontrare şi a obligat pe intimat să achite reclamanţilor suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată din apel reprezentând onorariu avocat.

Pârâtul C. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, iar Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 138 din data de 14 iunie 2018, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 iulie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 31 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată Sa data de 24 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şt Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Botoşani revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Suceava competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 792 din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24.10.2018.