Jurisdictional conflict resolved: pensioner's domicile, not union's seat, fixes competence—Constanța Tribunal prevails.

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 3100 din data de 11 aprilie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 223/2015, în conformitate cu care cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul, astfel încât, a dispus declinarea competenţei in favoarea instanţei în a cărei rază de jurisdicţie domiciliază reclamantul, respectiv Tribunalul Constanţa,

Investit prin declinare, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1918/LM din data de 7 august 2018, prin care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată nu este formulată de persoana fizică ce are calitate de pensionar, ci de A. în numele acestuia, prin urmare A. are calitatea de reclamant, făcând aplicabilitatea celor statuate în cuprinsul deciziei nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în sensul că organizaţiile de sindicat au legitimare procesuală activă în acţiunile în justiţie privind contestarea unor decizii individuale de recalculare pensie.

Cu privire la conflictul negativ de competenţa, cu a cărui soluţionare a fost legal investită, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ, raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 s-a reglementat competenţa de soluţionare a cererilor îndreptate împotriva Casei Naţionale de Pensii Publice, a Caselor Teritoriale de Pensii sau împotriva Caselor de Pensii Sectoriale, prevăzându-se că astfel de cereri se adresează instanţei în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul.

Dispoziţiile anterior menţionate (ce au preluat conţinutul art. 156 din Legea nr. 19/2000) reglementează două ipoteze distincte în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale.

Într-o primă ipoteză, se prevede că cererile îndreptate împotriva Casei Naţionale de Pensii Publice, a Caselor Teritoriale de Pensii sau împotriva Caselor de Pensii Sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

Din contră, în situaţia în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului de lege stabileşte că va fi competentă să soluţioneze litigiul instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Prevederile care stabilesc că instanţa competentă este cea din raza căreia se află domiciliul reclamantului reprezintă o derogare de la dispoziţiile alin. (2) al textului de lege anterior menţionat, conform cărora celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul, derogare de natură a facilita accesul la instanţă al pensionarilor în litigiile ce privesc stabilirea pensiilor, în speţă, nu se poate reţine că A. are legitimare procesuală activă, întrucât dreptul material ce face obiectul cererii de chemare în judecată aparţine pensionarului, iar potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), şi anume în cele prin care apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, din statutele funcţionarilor publici, din contractele colective de muncă şi din contractele individuale de muncă.

Pe de altă parte, se constată că în prezentul litigiu A. a acţionat în calitate de mandatar, în favoarea titularului dreptului de pensie, sediul acestuia neprezentând relevanţă pentru determinarea competenţei de soluţionare a cauzei. În acest caz, competenţa teritorială este determinată de domiciliul reclamantului şi nu de sediul lui A., astfel cum prevede art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, având în vedere calitatea de mandatar al A., în prezenta cauză nu devin incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 şi nici dispoziţiile Deciziei nr. 1/2013 pronunţate în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că A. are calitate procesuală activă în litigiile de muncă.

Pentru considerentele prezentate, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, instanţă în cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18.10.2018.