Supreme Court declines jurisdiction over litigation cost reimbursement appeal and refers case back to Court of Appeal
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice declined jurisdiction over the appeal, ordering that the case be referred back to the Bucharest Court of Appeal for resolution. The dispute concerned a claim by an individual against a limited liability company for the reimbursement of litigation costs incurred in a prior civil proceeding, which had been partially granted by the first-instance court and modified on appeal by the Bucharest Court of Appeals. The core legal issue was whether the Supreme Court possessed material jurisdiction to hear the appeal after the Court of Appeal erroneously declared itself incompetent based on an incorrect interpretation of Articles 97(1) and 483(3)-(4) of the Code of Civil Procedure. The Supreme Court held that Article 97(1) restricts its appellate jurisdiction strictly to judgments rendered by Courts of Appeal or other judgments specifically provided for by law, thereby excluding general competence for appeals against judgments from lower courts; consequently, the referral to the Supreme Court was invalid, and the Court of Appeal, as the hierarchically superior instance to the tribunal, retained exclusive jurisdiction.
Legislator headnote
AI generatedart. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 483 C. proc. civ; Supreme Court declines jurisdiction over litigation cost reimbursement appeal and refers case back to Court of Appeal: The dispute concerned a claim by an individual against a limited liability company for the reimbursement of litigation costs incurred in a prior civil proceeding, which had been partially granted by the first-instance court and modified on appeal by the Bucharest Court of Appeals. The core legal issue was whether the Supreme Court possessed material jurisdiction to hear the appeal after the Court of Appeal erroneously declared itself incompetent based on an incorrect interpretation of Articles 97(1) and 483(3)-(4) of the Code of Civil Procedure. The Supreme Court held that Article 97(1) restricts its appellate jurisdiction strictly to judgments rendered by Courts of Appeal or other judgments specifically provided for by law, thereby excluding general competence for appeals against judgments from lower courts; consequently, the referral to the Supreme Court was invalid, and the Court of Appeal, as the hierarchically superior instance to the tribunal, retained exclusive jurisdiction.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the decision, establishing that the Supreme Court lacks material jurisdiction to hear the appeal as it does not meet the criteria of being a Court of Appeal decision or otherwise provided by law.
Full text
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector l Bucureşti sub nr. x/2015 la data de 9 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 83.665,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a UI a civilă prin sentinţa nr. 2233 din 19.12.2003.
Prin sentinţa nr. 3320 din 25 februarie 2016 Judecătoria Sector/Bucureşti a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta ia plata, către reclamant, a sumei de 22.072,78 RON cu titlu de pretenţii; a respins restul pretenţiilor; a redus onorariul apărătorului reclamantului de la suma de 995 euro la suma de 300 euro şi a obligat pârâtă să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1.208,63 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi în sumă de 300 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii reprezentând onorariul de avocat în cauză.
Prin decizia nr. 446/A din 17 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în a sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3,946,39 RON cu titlu de pretenţii; a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul Bucureşti la data de 12.03.2018.
Prin adresa din 17.04.2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 384 din 03.09.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că, având în vedere art. 97 şi 483 alin. (1), (3), (4) C. proc. civ., raportat şi la decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, litigiul având ca obiect pretenţii este de competenţa instanţei supreme.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24.09.2018.
Prin rezoluţia din 26.09.2018, s-a fixat termen la 17.10.2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 83.665,87 RON, soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.
Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres ca este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.
Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").
Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibila doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.
O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).
Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.
De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.
Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.
Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ea obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.
Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi ele atac pe criteriul valoric.
Pentru toate aceste considerente, se constată că dezinvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.
În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ea instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 446/A din 17 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17.10.2018.