Tort damages upheld; periodic payments claim rejected as work-capacity loss must be proven via CNPP administrative procedure.

Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 2.000 RON pe lună reprezentând prestaţie periodică, cu recalcularea anuală în raport de inflaţie şi creşterea salariului minim pe economie, la plata sumei de 3.500.000 RON reprezentând despăgubiri morale, la plata sumei de 10.000 RON reprezentând despăgubiri materiale, precum şi ia plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1349 din 13 aprilie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, a admis în parte cererea; a obligat pârâta Societatea B. S.A. la plata, către reclamant, a sumei de 130.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de RON 1.387,33 RON cu titlu de daune materiale; a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 418/A din 1 martie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 200.000 RON daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., arătând că, respingând cererea privind prestaţia periodică lunară, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1387, 1388 C. civ., art. 255 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat, la data de 4 iunie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea de şedinţă din 12.09.2018 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen pentru dezbaterea acestuia.

Criticile deduse judecăţii, conform memoriului de recurs, au visat următoarele aspecte:

- Soluţia a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1387, art. 1388 C. civ., art. 255 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a respins cererea privind acordarea unei prestaţii periodice.

Astfel, în mod greşit s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada pierderii capacităţii de muncă, în condiţiile în care din probele administrate, inclusiv cea testimonială, reiese fără dubii, nu doar că reclamantul nu mai poate obţine venituri, dar nici măcar nu poate fi de ajutor în propria gospodărie.

La fel, înscrisurile medicale demonstrează caracterul ireversibil al leziunilor suferite şi diagnosticele grave (pareza plexului brahial, artroza umărului drept, paralizia membrului drept, strabism convergent).

Or, dacă judecătorul fondului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., în ce priveşte necontestarea culpei asiguratului pârâtei, cu consecinţa că nu se impune administrarea probelor privind situaţia de fapt, în mod asemănător trebuia să procedeze instanţa de apel şi sub aspectul stării de sănătate arătate prin cererea de chemare în judecată, respectiv pierderea capacităţii de muncă.

Recurentul-reclamant nu a susţinut că ar fi fost salariat, acesta fiind şi motivul pentru care nu a solicitat acordarea unei prestaţii periodice în raport cu veniturile obţinute anterior accidentului.

În acelaşi timp, prejudiciul viitor este unul cert, câtă vreme paraliziile, artrozele şi celelalte afectaţiuni ale reclamantului nu sunt unele care să se vindece.

Drept urmare, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât actele medicale erau edificatoare.

Aceasta, şi în contextul în care decizia din apel a validat statuarea primei instanţe conform căreia accidentul a produs urmări grave asupra stării de sănătate a apelantului-reclamant, constând inclusiv în infirmităţi post-traumatice.

Criticile recurentului au fost considerate încadrabile, conform raportului de admisibilitate în principiu, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Pretinzând recunoaşterea dreptului la prestaţii periodice în cadrul răspunderii civile delictuale a asigurătorului, recurentul-reclamant susţine că s-ar fi făcut de către instanţa de apel, prin soluţia contrară adoptată, o greşită aplicare a normelor de drept material, inclusiv a dispoziţiei procedurale care instituie o dispensă de dovadă pentru ipoteza faptelor notorii ori necontestate.

Susţinerea recurentului nu poate fi primită, nefiind de natură să combată considerentele deciziei din apel şi să demonstreze nelegalitatea soluţiei adoptate.

Astfel, Curtea de apel nu a negat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fondului, referitoare la consecinţele accidentului asupra stării de sănătate a reclamantului, diagnosticele medicale grave relevate de probele administrate.

Dimpotrivă, cu referire la aceste elemente de fapt şi trimitere punctuală la urmările grave ale accidentului - aşa cum fuseseră ele reţinute de prima instanţă - Curtea de apel a procedat la o redimensionare a cuantumului daunelor morale.

În ce priveşte pierderea capacităţii de muncă şi acordarea unei prestaţii periodice lunare, instanţa nu putea face însă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., şi să considere că o astfel de ipoteză intră în domeniul de aplicare a normei (fiind un fapt de notorietate sau necontestat).

Aceasta întrucât evaluarea capacităţii de muncă în vederea stabilirii unui grad de invaliditate, se poate face, în condiţiile art. 71 din Legea nr. 263/2010, de către medicul specializat în expertiza medicală a capacităţii de muncă din cadrul CNPP.

Un astfel de medic expert al asigurărilor sociale este cel care, pe baza raportului de expertiză a capacităţii de muncă întocmit, emite apoi decizia medicală asupra capacităţii de muncă (art. 71 alin. (3) Legea nr. 263/2010), decizie ce poate fi contestată la comisia medicală de contestaţii din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Munca.

Aşadar, stabilirea unui grad de invaliditate, corespunzător pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă, nu se poate realiza de către instanţa civilă, observând actele medicale, pe care să le coroboreze cu proba testimonială, aşa cum susţine recurentul.

Faţă de dispoziţiile legale indicate anterior, trebuie urmată o anumită procedură - de stabilire şi eventual, contestare a deciziei de încadrare în grad de invaliditate - care are la baza examinarea clinică şi analiza documentelor medicale de către medicul expert al asigurărilor sociale.

De aceea, în speţă nu este vorba despre nesocotirea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. - care, în opinia recurentului, pe de o parte, ar fi fost aplicate de prima instanţa, atunci când a statuat asupra situaţiei de fapt şi pe de altă parte, i-ar fi fost negată incidenţa de către instanţa de apel, deşi a validat starea de fapt în aceiaşi termeni în care a făcut-o tribunalul.

În realitate, în mod corect nu s-a recunoscut şi nu a fost făcută aplicabilitatea acestui temei legal, faţă de ipoteza avansată ca obiect al probaţiunii (pierderea capacităţii de muncă).

Reclamantul însuşi a recunoscut, cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în faţa instanţei de apel, că nu a obţinut certificat de încadrare în grad de handicap, dosarul medical fiindu-i respins cu motivarea că este apt de muncă.

Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că instanţa de apel a constatat corect că în lipsa raportului de expertiză care să fi fost întocmit de medicul specialist, nu se poate reţine că s-a probat pierderea/diminuarea capacităţii de muncă a reclamantului şi ca atare, pretenţia acestuia referitoare la acordarea unor prestaţii periodice lunare este neîntemeiată.

Nedovedindu-se şi acest rezultat vătămător (prejudiciu) al acţiunii ilicite a asiguratului intimatei, înseamnă că sub acest aspect nu sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale a asigurătorului şi deci, n-a avut loc o nesocotire a dispoziţiilor art. 1387, 1388 C. civ., cum a susţinut recurentul prin criticile formulate.

În consecinţă, conform considerentelor arătate, în realizarea judecăţii în apel n-au fost încălcate nici norma de drept procesual referitoare la dovada faptelor notorii sau necontestate şi nici dispoziţiile de drept material privind angajarea răspunderii civile delictuale, nesubzistând nici una din criticile formulate.

Pentru toate aceste motive, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Bacău şi cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură C., în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 418/A din 1 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17.10.2018.