Nationalized industrial property restitution: applicability of Law No. 165/2013 point compensation to assignees of succession rights pending under Law No. 10/2001

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. x/2007 la data de 24 septembrie 2007, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A.: obligarea pârâtei la pronunţarea unei decizii motivate asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001; constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei I.; obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 32.207 mp situat în Bucureşti.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii foştilor acţionari ai I., fiind persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi, totodată, moştenitori ai aceleiaşi familii.

Imobilul constând în I. a fost preluat abuziv ca efect al Legii nr. 119/1948, prin Decizia Ministerului Industriei nr. 7153/1948.

În speţă, nu este aplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, căci, chiar dacă acesta se află în patrimoniul societăţii comerciale, imobilul nu era dobândit cu titlu valabil de stat.

Deşi a sesizat pârâta cu notificarea nr. x din 09.03.2001, prin intermediul executorului judecătoresc, nici până în prezent intimata nu a soluţionat-o.

Prin încheierea din data de 25.10.2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a disjuns capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, dispunând formarea unui nou dosar (înregistrat sub nr. x/2007).

Prin sentinţa nr. 1360 din 25 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. x/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis capătul 1 al acţiunii şi a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările nr. x din 09.03.2001 şi nr. y din 15.05.2001, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa nr. 1528 din 22 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. x/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 699 din 28 ianuarie 2008 Judecătoria sector 2 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza curţii de apel pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa nr. 5/F din 15 aprilie 2008 Curtea de apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În urma regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2008.

Prin sentinţa nr. 759 din 1 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut ca reclamanţii au formulat notificările nr. x din 09.03.2001 şi nr. x din 15.05.2001, pe care le-au trimis pârâtei S.C. G. S.A., prin executorul judecătoresc, solicitând restituirea în natură a construcţiilor şi terenului aferent acestora ce au aparţinut - I., situate în prezent în Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 1360 din 25.10.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pârâta a fost obligată să emită o decizie (dispoziţie) motivată de soluţionare a notificărilor. Această sentinţă a fost schimbată în tot urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din 07.09.2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin sentinţa nr. 1905 din 19.12.2008, Tribunalul Bucureşti a anulat această decizie, determinat de faptul că în mod greşit nu a fost reţinută calitatea de moştenitori a reclamanţilor a tuturor acţionarilor membri ai aceleiaşi familii şi nu numai a unora dintre aceştia.

Această sentinţă, deşi nu s-a pronunţat în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, are putere în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor în calitate de moştenitori ai antecesorilor lor care deţineau la momentul preluării abuzive I.

Reclamanţii au dovedit că sunt moştenitorii foştilor proprietari (acţionari) ai I., depunând la dosar, în copie, procesul-verbal din 20.09.1940, prin care s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie a Comunei Bucureşti asupra acestor fabrici în favoarea proprietarilor, respectiv fraţii J.

În ceea ce priveşte preluarea de către stat a imobilelor fostei H., aceasta s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, expres menţionată de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ca nefiind efectuată cu titlu valabil.

Sub aspectul cererii de restituire în natură a acestor imobile, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât, pentru a se dispune restituirea efectivă a imobilelor, se impune identificarea acestora ca amplasament.

Expertiza efectuată în cauza şi acceptată de părţi nu a putut determina care este terenul solicitat de reclamanţi şi în ce măsură el este deţinut de pârâtă, în condiţiile în care pe locul imobilului solicitat a fi restituit se află mai multe imobile, printre care şi un bloc de locuinţe.

S-a conchis, că, deşi în cauză este îndeplinită ipoteza din teza a II-a a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 restituirea în natură nu este posibilă, impunându-se stabilirea unei despăgubiri în echivalent bănesc.

Împotriva sentinţei nr. 759 din 1.06.2009 au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., arătând ca instanţa a reţinut în mod eronat că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât expertiza efectuată în cauză nu a putut determina terenul solicitat de reclamanţi. Instanţa, pentru justa soluţionare a pricinii, avea obligaţia de a dispune chiar din oficiu o expertiză topografie.

Prin Decizia nr. 914/A din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea; a restituit în natură apelanţi lor-reclamanţi suprafaţa de 26.652,5 mp, teren şi construcţiile existente pe acesta, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. G. S.A., admis prin Decizia nr. 999 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.

Instanţa supremă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a titularilor acţiunii, invocată de pârâtă, este inadmisibila, deoarece nu poate fi primită ca motiv de ordine publică, atâta vreme cât partea avea posibilitatea atacării cu recurs, în termen, a dezlegării date de instanţă pe acest aspect, prin încheiere de şedinţă, iar pe de altă parte, excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, faţă de clauzele contractului de cesiune drepturi succesorale, care le dau dreptul cesionarilor să acţioneze injustiţie pentru valorificarea drepturilor transmise.

S-a constatat că acţiunea ce face obiectul dosarului este promovată în temeiul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, iar verificarea titlului cu care imobilul a fost preluat se realizează în raport cu acest act normativ cu caracter special.

Imobilul în litigiu, fiind trecut la stat în baza Legii nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, a fost preluat de stat abuziv, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi apel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a reţinut că "analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului ţine de interpretarea şi aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar pronunţarea asupra acestui capăt de cerere rămâne fără obiect", însă a analizat îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu atât în raport de dispoziţiile art. 21, cât şi în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, ipotezele reglementate de aceste dispoziţii legale vizează situaţii juridice diferite ale unităţilor deţinătoare la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv şi deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, din 14.02.2001, de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială ia care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, iar dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat abuziv şi deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către o societate comercială privatizată, altele decât cele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al imobilelor deţinute de o societate care nu era integrai privatizată la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi la care statul era acţionar ori asociat majoritar, iar dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat şi deţinute de o societate comercială, alta decât cele de la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, integral privatizată la data intrării în vigoare a legii.

În ceea ce priveşte regimul juridic al imobilului în litigiu, s-a constatat că acesta era deţinut de către pârâta S.C. G. S.A. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care nu era o societate integral privatizată, întrucât statul era acţionar la aceasta, privatizarea integrală realizându-se în anul 2003, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x din 11.11.2003 cu Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului, prin care aceasta din urmă a vândut către pârâtă un număr de 3.026.868 acţiuni, cu o valoare nominală de 1.000 RON flecare, reprezentând 45,8822% din valoarea capitalului social subscris.

Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu a dispoziţiilor art. 29 din acelaşi act normativ, astfel că instanţele de fond şi apel trebuiau să verifice îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu în raport de această dispoziţie legală.

Cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ca moştenitori al foştilor acţionari ai persoanei juridice care deţinea imobilul în litigiu la data preluării abuzive de către stat, la dovada dreptului de proprietate, precum şi la natura măsurilor reparatorii la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, s-a constatat că instanţele de fond şi apel nu au stabilit pe deplin situaţia de fapt, pentru ca instanţa de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C. proc. civ.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl constituie restituirea în natură a imobilului compus din construcţii şi teren situat în Bucureşti, imobil ce constă în I., cu motivarea că acesta a fost preluat abuziv de stat, în temeiul Legii nr. 119/1948, prin Decizia Ministerului Industriei nr. 153/1948, iar acţionari ai persoanei juridice care deţinea imobilul la data preluării abuzive de către stat erau antecesorii reclamanţilor, care erau membri ai aceleiaşi familii.

Pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, conform art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, trebuia ca reclamanţii să facă dovada că sunt moştenitorii persoanelor fizice asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilul la data preluării abuzive şi că autorii lor, în calitate de persoane asociate, erau membri ai aceleiaşi familii.

În speţă, prima instanţă, cât şi instanţa de apel au constatat că s-a făcut dovada în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în sensul Legii nr. 10/2001, a reclamanţilor, ca moştenitori ai antecesorilor lor, asociaţi la momentul preluării, la I., şi că aceştia erau membrii aceleiaşi familii, reţinându-se efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 1905 din 19.12.2008, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, însă această hotărâre judecătorească nu era definitivă ia data pronunţării deciziei recurate (mai mult, judecata cererilor de apel declarate împotriva acestei sentinţe a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.).

În această situaţie, instanţele de fond, în virtutea rolului lor activ şi pentru a face o aplicare corectă a legii, în ceea ce priveşte stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu în condiţiile Legii nr. 10/2001, erau obligate să facă propriile verificări în legătură cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ai societăţii la care reclamanţii au susţinut că autorii lor, care erau membrii aceleiaşi familii, erau asociaţi la data preluării abuzive a acestuia de către stat şi a întinderii dreptului de proprietate, s-a constatat că din anexa la actul de preluare, rezultă că s-a naţionalizat "J.", iar prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, titularii acestora au solicitat restituirea în natură a tuturor imobilelor, utilajelor, echipamentelor, instalaţiilor şi a terenului deţinute în prezent de către S.C. G. S.A., ce au aparţinut - I.

Or, instanţa de apel trebuia să stabilească, pentru dovedirea dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, dacă imobilul naţionalizat a aparţinut persoanei juridice - I., dacă imobilul "J.", naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, este unul şi acelaşi cu imobilul deţinut de pârâtă, precum şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu la data preluării abuzive de către stat, întrucât acest fapt nu rezultă din actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat.

Însă, în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, când societatea comercială deţinătoare nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul fiind deţinut de o societate comercială la care statul era acţionar,aşa cum este cazul în speţă, pentru restituirea în natură, pe lângă îndeplinirea cerinţelor arătate anterior, trebuie ca valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat să fie mai mare sau egală cu valoarea bunului a cărui restituire în natură este cerată.

Această condiţie se verifică în raport cu valoarea acţiunilor deţinute de stat raportată la valoarea imobilului a cărui restituire în natură se solicită, stabilite la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14.02.2001), ceea ce se realizează printr-o expertiză tehnică de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., şi nu în raport cu valoarea bunurilor şi a capitalului social al S.C. G. S.A. ulterior anului 2001, respectiv la momentul efectuării expertizelor în cauză, cum greşit a statuat instanţa de apel.

Reluând judecata cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 798/A din 27 iunie 2018, prin care a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa; a admis acţiunea; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condiţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale; a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Instanţa de apel a reţinut că prin notificările nr. x din 9.03.2001 şi nr. y din 15.05.2001, trimise intimatei-pârâte S.C. G. S.A. prin executor judecătoresc, reclamanţii iniţiali A., B., C., D., E. şi F. au solicitat restituirea în natură a imobilului şi a terenului aferent acestora ce au aparţinut I., fiind situate în prezent în Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 1360 din 25.10.2007 pronunţată în Dosarul nr. x/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a obligat pârâta S.C. G. S.A. să emită decizie motivată care să constituie răspuns la notificările nr. x/2001 şi nr. y/2001, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia nr. 385/A din 2.05.2008 (irevocabilă prin Decizia nr. 5070 din 30.04.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A., a schimbat sentinţa şi a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că prin Decizia nr. 262 din 7.09.2007 A.V.A.S. a stabilit calitatea reclamanţilor de moştenitori ai foştilor acţionari ai I., a propus acordarea de măsuri reparatorii în valoare de 14.005.552 RON corespunzătoare celor 49.600 de acţiuni deţinute de antecesorii reclamanţilor la momentul preluării I. şi a înaintat decizia împreună cu documentele însoţitoare la CCSD, în conformitate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Această Decizie nr. 5070 din 30.04.2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a fost anulată de aceeaşi instanţă prin Decizia nr. 3666 din 11.06.2010, prin care a fost admisă contestaţia în anulare formulată de reclamanţi, şi, rejudecându-se cauza, a fost admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 385/A din 12.05.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, casată hotărârea, şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Drept urmare, Dosarul nr. x/2007 - având ca obiect capătul de cerere privind obligarea S.C. G. S.A. să emită decizie motivată - a fost reînregistrat la curtea de apel sub nr. x/2009, iar această instanţă a dispus suspendarea judecării apelului până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2007 al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

În acelaşi timp, s-a constatat că Decizia nr. 262 din 7.09.2007 emisă de A.V.A.S. a fost contestată de reclamanţi (Dosar nr. x/2007); că prin sentinţa nr. 1905 din 19.12.2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat decizia A.V.A.S., dar că soluţia a fost schimbată în apel, conform Deciziei nr. 205/A din 26.11.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a.

Această din urmă hotărâre a fost casată prin Decizia nr. 4715 din 1.06.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel. In rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civile a Curţii de apel Bucureşti sub nr. x/2007, iar prin încheierea din data de 15.12.2011 instanţa a dispus suspendarea judecăţii în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului de faţă.

În concluzie, faţă de istoricul primului capăt de cerere privind obligarea pârâtei S.C. G. S.R.L. să emită o decizie ca răspuns la notificările formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 - a rezultat că această solicitare nu a fost soluţionată irevocabil, până în prezent.

Ca atare, s-a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, aşa cum au fost interpretate prin decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deţinătoare sau învestită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia "se impune ca instanţa să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".

În consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii deţinătoare.

În aceste condiţii, instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru ca apelanţii să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, respectiv:dovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului la data preluării; stabilirea calităţii de unitate deţinătoare sau a celei de entitate învestită cu soluţionarea notificării; stabilirea caracterului abuziv al preluării; identificarea tipului de măsuri reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt reţinută.

Referitor la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au depus ia dosar procesul-verbal de intabulare din 20.09.1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului din Bucureşti, ca fond de comerţ al - I."

Din totalul suprafeţei de teren de 50.241 mp, identificată de expertul specialitatea topografie ca aparţinând I. a momentul preluării prin Legea nr. 119/1948, intimata-pârâtă S.C. G. S.R.L. deţine, la adresa din Bucureşti, suprafaţa de teren de 27.369 mp (Anexa 2 a raportului).

Prin Decizia nr. 7153 din 16.06.1948 Ministerul Industriei a decis trecerea întreprinderii J. în patrimoniul statului, în baza Legii nr. 119/1948, iar în aplicarea prezumţiei de proprietate prevăzute la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că întreprinderea J. - ca persoană individualizată în actul de preluare - este prezumată de lege că deţinea imobilul sub nume de proprietar, întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat fiind cea menţionată în actul de preluare, din care intimata-pârâtă deţine suprafaţa de teren de 27.369 mp şi clădirile aferente (Anexa 3 la raport).

Referitor la stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa primei instanţe s-a constatat incidenţa tezei a doua a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, faptul că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari (acţionari) ai I. şi că, deşi sunt îndreptăţiţi potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură, această măsură nu este posibilă datorită imposibilităţii de stabilire în mod concret a amplasamentului.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanţi, care au pretins acordarea măsurii restituirii în natură, aşa încât, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a arătat că devoluţiunea era limitată doar ia verificarea tipului măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis criticile formulate de pârâta S.C. G. S.A. şi a stabilit că instanţa de apel, în virtutea rolului activ şi pentru a face o corectă aplicare a legii în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile Legii nr. 10/2001, era obligată să facă verificări pentru a stabili dacă autorii reclamanţilor erau asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilul în litigiu la data preluării acestuia de către stat şi dacă aceştia erau membri ai aceleiaşi familii, potrivit art. 3 lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.

În egală măsură, s-a arătat, trebuie ţinut seama - în apelul reclamanţilor împotriva sentinţei de fond prin care se stabilise că aceştia îndeplinesc condiţiile legale pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (aceştia fiind nemulţumiţi doar de tipul măsurilor reparatorii) şi de principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 C. proc. civ.

În aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a îndrumărilor deciziei de casare, instanţa de apel a verificat şi a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi; că prin Decizia nr. 7153 din 16.06.1948 Ministerul Industriei a decis trecerea întreprinderii J. în patrimoniul statului; că imobilul este unul şi acelaşi cu cel deţinut de pârâtă, după cum a reieşit din raportul de expertiză specialitatea topografie.

S-a reţinut totodată, că acţionarii H. pe acţiuni I., ia data preluării abuzive, erau: K.,L., M., N.,O., L., P., Q. şi că aceştia erau membrii aceleiaşi familii, în accepţiunea art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Reclamanţii iniţiali - A., B., C., D., E. şi F. - sunt moştenitorii foştilor acţionari ai persoanei juridice ce deţinea imobilul în litigiu la data preluării abuzive, calitate dovedită cu certificatele de moştenitor ataşate la dosar .

Referitor la stabilirea caracterului abuziv al preluării, instanţa de apel a reţinut că prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţia a statuat că, imobilul în litigiu, fiind trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, a fost preluat abuziv, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi apel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi ca atare, instanţa de rejudecare nu mai are de analizat această condiţie.

Referitor la identificarea tipului de măsuri reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, dintre cete prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport cu situaţia de fapt din cauză, instanţa de apel a reţinut ca decizia de casare nu cuprinde nicio dezlegare cu caracter obligatoriu sub aspectul tipului măsurilor reparatorii la care ar fi îndreptăţiţi reclamanţii, Înalta Curte arătând că nu se poate pronunţa asupra criticii recurentei potrivit căreia imobilul nu poate fi restituit în natură, aşa cum dispusese instanţa de apel în primul ciclu procesual, deoarece instanţele de fond şi de apel nu au stabilit pe deplin situaţia de fapt, pentru ca instanţa de recurs să poată face o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C. proc. civ.

Pe acest aspect, al tipului de măsuri reparatorii, instanţa de apel a reţinut că Dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul curţii de apel, pentru rejudecarea apelului, la data de 24.10.2013.

La acea dată intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care, la art. 4, prevede că:

"Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Pentru că notificările nr. x/2001 şi nr. y/2001, formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, nu au primit o soluţionare definitivă, iar cauza de faţă se afla pe rolul instanţelor ia data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-a concluzionat că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Or, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii, prin art. 1 alin. (3) din acest act normativ, se statuează că "în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4)".

Cum în timpul procesului, reclamanţii iniţiali au înstrăinat drepturile pe care le deţineau, în calitate de moştenitori ai autorilor lor, acţionari ai H., I., s-a concluzionat că este incidenţă excepţia de la principiul priorităţii restituirii în natură, reglementată la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, şi, ca atare, apelanţii au dreptul la compensarea prin puncte stabilite conform art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din acelaşi act normativ.

În consecinţă, în soluţionarea notificării formulate de reclamanţi, a fost obligată intimata S.C. G. S.A. să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condiţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Instanţa de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 165/2013, în raport cu prevederile constituţionale invocate de apelanţii-reclamanţi (art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (1) şi (8) şi art. 51 alin. (4) din Constituţia României).

S-a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă, deoarece dispoziţiile criticate pentru neconcordanţă cu legea fundamentală nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi au legătură cu soluţionarea cauzei, atât timp cât instanţa a constatat că singura măsură reparatorie la care sunt îndreptăţiţi apelanţii-reclamanţi, în raport de situaţia de fapt din cauză, este aceea prevăzută de art. 1 alin. (3) din lege, incident în cauza prin prisma art. 4 din lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R., S., precum şi pârâta S.C. G. S.A.

1) Recurenţii-reclamanţi R., S. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv avea obligaţia de a analiza incidenţa în cauză a art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Deşi instanţa a administrat în mod corect proba cu expertiză topografică în vederea identificării terenului, proba cu expertiză specialitatea construcţii pentru identificarea construcţiilor şi a valorii acestora, proba cu expertiză contabilă pentru stabilirea valorii acţiunilor deţinute de stat şi în mod corect a admis obiecţiunile reclamanţilor, în mod greşit, prin încheierea din 16.05.2018, a revenit asupra măsurii privind stabilirea valorii bunului imobil, reţinând că pârâta ar îl depus înscrisuri din care să rezulte această valoare.

În acest fel, instanţa de apel nu a administrat în mod complet şi conform indicaţiilor instanţei de casare probele relevante din perspectiva art. 21 al Legii nr. 10/2001.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din actele contabile depuse de pârâtă rezulta valoarea de înregistrare a unui alt imobil (teren în suprafaţă de 9.750,75 mp situat în Bucureşti), nicidecum cel care face obiectul prezentului litigiu (Bucureşti);

- în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2013. Prin decizia de casare s-a reţinut cu putere de lucru judecat ca litigiul este guvernat de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că imobilul intră sub incidenţa art. 21 din acelaşi act normativ şi că sunt îndeplinite cerinţele art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 18 lit. a) teza ultimă din lege. Chiar în urma intervenirii unei modificări legislative, instanţa de trimitere nu putea reţine un alt temei de drept şi stabili o altă situaţie de fapt decât cele existente la data pronunţării deciziei de casare;

- în mod greşit instanţa de trimitere a reţinut ca decizia de casare nu cuprinde nicio dezlegare cu caracter obligatoriu sub aspectul tipului măsurilor reparatorii ce se cuvin a fi acordate. Această concluzie contravine dispoziţiilor deciziei de casare conform cărora imobilul intră sub incidenţa art. 21 din Legea nr. 10/2001, situaţie faţă de care instanţele sunt obligate să verifice îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură în raport de această dispoziţie legală;

- în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care instituie o excepţie de la principiul prevalentei restituirii în natură, întrucât raporturile juridice din prezenta cauza (referitoare la înstrăinarea de către titular a drepturilor cuvenite în baza legilor de restituire a proprietăţilor) s-au încheiat sub imperiul legii vechi, noile dispoziţii neputând anula protecţia conferită de art. 1391, 1392 C. civ. şi de art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ori garanţia instituită de art. 44 din Constituţia României.

Titularii drepturilor acordate în virtutea legilor de restituire a proprietăţilor, care se bucurau de securitatea juridică a legilor în vigoare la momentul la care şi-au înstrăinat drepturile, şi-au asumat răspunderea privind existenţa valabilă în folosul lor a drepturilor.

2) Recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greşit instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei de interes, în condiţiile în care s-a reţinut că reclamanţii iniţiali au transmis drepturile succesorale altor persoane (contractele de vânzare-cumpărare din 02.08. şi 29.08.2007), cesiunea fiind anterioară învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată (24.09.2007), iar contractele respective fiind depuse abia în apel. Ca atare, prima instanţă nu a fost în măsură a se pronunţa asupra acestui aspect, iar instanţa de recurs nu a soluţionat cauza din această perspectivă.

Pe de altă parte, reclamanţii cesionari din prezenta cauza nu au, în temeiul legii speciale, calitatea de a solicita restituirea în natură, fiind îndreptăţiţi doar la măsuri compensatorii prin puncte.

Această excepţie, vizând lipsa calităţii procesuale active, a fost admisă în celelalte cauze ce au avut ca obiect bunul menţionat. Astfel, s-a stabilit în acest sens şi cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 309/A din 12.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 1987 din 20.10.2016 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. De asemenea, în Dosar nr. x/2008 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut incidenţa art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul că cesionarii nu au dreptul la restituirea în natură.

Este vorba aşadar, despre prezumţia de lucru judecat faţă de excepţia invocata, prezumţie ce presupune identitate de chestiuni litigioase tranşate prin hotărârile anterioare.

- în mod greşit instanţa de apel reţine ca imobilul naţionalizat ar fi unui şi acelaşi cu imobilul deţinut de pârâtă, câtă vreme din raportul de expertiză întocmit de expert T. a rezultat că suprafaţa de 1558 mp nu era inclusă în imobilul fostei fabrici J.;

- în cauză nu s-a făcut dovada fără niciun dubiu că reclamanţii sunt moştenitorii persoanelor fizice, asociate ale persoanei juridice care deţinea imobilul la data preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 şi că autorii lor, în calitate de persoane asociate, erau membri ai aceleiaşi familii, potrivit art. 18 lit. a) teza ultimă din acelaşi act normativ.

În considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumentele în ce priveşte calitatea de membri ai aceleiaşi familii a persoanelor aflate în lista acţionarilor societăţii la data preluării, nu se lămureşte gradul de rudenie între acţionarii cu părinţi diferiţi, la succesorii anumitor acţionari şi nu s-a lămurit dacă reclamanţii se află în situaţia de excepţie prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât din tabelul cuprinzând lista acţionarilor din 25.04.1947 şi din certificatele de moştenitor folosite de reclamanţi în dovedirea acţiunii, rezultă că acţionarii menţionaţi nu sunt membrii aceleiaşi familii. Astfel, reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma tuturor foştilor acţionari, atât cei menţionaţi în lista acţionarilor depusă la dosar, cât şi a celorlalţi;

- Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut.

Astfel, instanţa era datoare să analizeze preluarea abuzivă şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren de 32.207 mp (aşa cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată din 24.09.2007, înregistrată sub nr. x/2007). Capătul 1 de cerere privind obligarea pârâtei la pronunţarea unei decizii motivate asupra notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 este obiectul Dosarului nr. x/2007, soluţionat prin respingere, în considerarea emiterii de către A.V.A.S. a Deciziei nr. 262 din 07.01.2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Urmare a rejudecării acestui dosar, pricina a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2009, instanţă ce a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului nr. x/2007 al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (având ca obiect contestarea Deciziei nr. 262 din 07.01.2007 dată de către A.V.A.S.). Prin Decizia nr. 205/A din 26.11.2009 pronunţată în Dosarul nr. x/2007, Curtea de Apel Bucureşti a analizat decizia A.V.A.S. şi a stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent, decizie casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă în rejudecare, unde a fost suspendată la 15.12.2011, până la soluţionarea prezentului dosar. Faţă de această situaţie, prezenta instanţă este legal învestită doar cu soluţionarea capătului 2 şi 3 de cerere;

- în ce priveşte constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei I., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind total lipsită de temei legal.

În cauză au fost respectate toate dispoziţiile legale şi constituţionale în temeiul cărora a fost preluat imobilul, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu era deţinut de către pârâtă, iar Statul era acţionar minoritar, conform certificatelor constatatoare ONRC şi raportului de expertiză contabilă.

Urmare a îndrumărilor deciziei de casare, instanţei îi revenea obligaţia de a lămuri calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, ca moştenitori ai foştilor acţionari, precum şi natura măsurilor reparatorii. Valoarea terenului, calculată în cadrul expertizei efectuată în rejudecare (564.640,10 RON), nu permitea restituirea în natură în raport cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 întrucât, la data intrării în vigoare a legii, Statul era acţionar minoritar, iar valoarea terenurilor era superioară acţiunilor deţinute de către acesta, lucru dovedit şi de actele depuse de către pârâtă, respectiv, bilanţul din 31.12.2001, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 10.10.2001, adresa emisă de DVBL sector 2 Bucureşti nr. x din 08.05.2017.

Imobilul ce face obiectul cererilor a fost naţionalizat cu respectarea art. 11 din Constituţia de la 1948, care a prevăzut naţionalizarea, ca mod de dobândire a proprietăţii statului şi cu respectarea art. 1 alin. (1) pct. 50, 62-64 din Legea nr. 119/1948.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta.

1) Recursul reclamanţilor.

- Susţinerea reclamanţilor conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că nu a verificat incidenţa sau nu în cauză a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 este nefondată, raportat la soluţia care a fost adoptată şi care s-a fundamentat pe un text de lege (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013) a cărui incidenţă şi respectiv, aplicare la speţă excludeau o verificare jurisdicţională pe celălalt temei de care se prevalează reclamanţii.

Aceasta întrucât dispoziţia menţionată (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013) instituie pentru situaţia cesionarilor de drepturi provenite din aplicarea legilor de restituire a proprietăţii (situaţie în care se găsesc şi reclamanţii) numai posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii prin compensare.

Astfel fiind, acest text, în măsura în care i se stabileşte incidenţa, exclude de la aplicare cealaltă prevedere (art. 21 din Legea nr. 10/2001) care ar fi presupus verificări pentru dispunerea restituirii în natură a imobilului.

Este vorba aşadar, despre succesiunea în timp a unor legi, care reglementează diferit modalitatea de asigurare a reparaţiei în considerarea unei anumite calităţi a persoanei (cesionar de drepturi).

În ce priveşte modalitatea de rezolvare a posibilului conflict intertemporal care poate apărea în legătură cu raporturi juridice în desfăşurare, ea se regăseşte în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora prevederile acestui act normativ se aplică "cererilor formulate şi depuse, în termen legai, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv".

Or, speţa dedusă judecăţii, este o astfel de cauză, determinată de faptul că notificările adresate entităţilor, în condiţiile Legii nr. 10/2001, sunt încă nesoluţionate (cererea având ca obiect obligarea S.C. G. S.A. să emită decizie motivată, obiect ai Dosarului nr. x/2009, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, fiind suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. aceeaşi măsură, a suspendării, a fost dispusă şi în Dosarul nr. x/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având ca obiect contestarea deciziei emise de A.V.A.S.).

Ca atare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, atunci când a constatat că noua reglementare este incidenţă faţă de stadiul în care se afla raportul juridic născut ca urmare a notificărilor formulate în termenii Legii nr. 10/2001 (şi nesoluţionate).

De aceea, judecând cauza în noul cadru normativ, nu i se poate reproşa instanţei de apel că a nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi indicaţiile deciziei de casare privitoare la incidenţa, dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

O astfel de dezlegare a instanţei de recurs s-ar fi impus, cu valoarea obligatorie dată de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în măsura în care cadrul normativ ar fi rămas neschimbat şi nu ar fi presupus verificări suplimentare, din punct de vedere legal, referitoare la calitatea persoanelor care solicita măsuri reparatorii.

Or, dispoziţia legală menţionată - intrată în vigoare la o dată ulterioară pronunţării deciziei din recurs - reglementează tocmai astfel de situaţii juridice, care nu primiseră o rezolvare definitivă, pentru a ieşi de sub incidenţa noului act normativ.

- Susţinerea recurenţilor conform căreia s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, că sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din aceeaşi lege şi că în acest context, nu mai putea fi avută în vedere altă situaţie de fapt şi de drept, este eronată.

Dimpotrivă, în privinţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs a stabilit că trebuie efectuate verificări, în contextul unei statuări greşit pe acest aspect a deciziei din apel, care valorificase efectul pozitiv al unei hotărâri judecătoreşti (Decizia nr. 1905/2008 a Tribunalului Bucureşti) nedefinitive (cu judecata suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze).

Referitor la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, stabilirea incidenţei acestora s-a făcut cu referire la regimul juridic al imobilului şi la deţinătorul acestuia - S.C. G. S.A., societate neprivatizată integral la data intrării în vigoare a legii (ceea ce deschidea posibilitatea restituirii în natură a bunului în funcţie de valoarea acţiunilor statului).

Or, soluţia instanţei din apel nu contrazice această statuare a instanţei de recurs, intrată în autoritate de lucru judecat, întrucât imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu rezultă din regimul juridic al acestuia sau din statutul deţinătorului, ci din calitatea reclamanţilor, de cesionari de drepturi succesorale.

Ca atare, nu este vorba despre nesocotirea dezlegărilor obligatorii, intrate în autoritate de lucru judecat, ale deciziei de casare. Pe de o parte, pentru că instanţa de apel nu contrazice statuarea asupra regimului juridic al bunului (preluat abuziv de către stat, deţinut de o societate neprivatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) ceea ce ar fi atras incidenţa art. 21 din acest act normativ, pe de altă parte, pentru că este aplicată o dispoziţie legală ulterioară acestei decizii de casare, ce nu putea fi ignorată, fiind parte din cadrul normativ care regla tocmai astfel de situaţii nefinalizate până la data intrării în vigoare a noii legi.

- Critica referitoare la neadministrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea valorii imobilului este lipsită de temei faţă de soluţia adoptată de instanţă, a compensării prin puncte în favoarea altor persoane decât foştii proprietari.

Într-o asemenea ipoteză, în care se regăsesc recurenţii-reclamanţi, compensarea prin puncte se face potrivit art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 165/2013 (respectiv, prin acordarea unui număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi im procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită prin aplicarea grilei notariale) de către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Cum probele se încuviinţează doar dacă au caracter util în dezlegarea pricinii, rezultă că instanţa de apel a procedat corect atunci când a revenit asupra măsurii privind stabilirea valorii imobilului pe baza unei expertize.

- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la caracterul nelegal al soluţiei care a făcut aplicarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, întrucât raporturile juridice dintre părţi s-au născut sub imperiul legii vechi, aşa încât noua reglementare nu ar putea anula protecţia oferită drepturilor reclamanţilor de art. 1391, 1392 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, art. 44 din Constituţie.

În realitate, conform contactelor de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale care le-au legitimat poziţia în proces, reclamanţii n-au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici măcar dreptul la restituirea în natură a acestuia.

Potrivit contractelor respective, cumpărătorii "vor avea dreptul de a decide şi stabili strategiile ce urmează a fi aplicate pentru obţinerea şi valorificarea drepturilor succesorale" respectiv, "vor avea facultatea deplină de a hotărî asupra oportunităţii promovării unor căi de atac, acţiuni sau proceduri jurisdicţionale".

Aşadar, n-a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate, pe care reclamanţii înşişi nu-l aveau la ace] moment şi nici a unui drept la restituire altfel decât în condiţiile pe care le va permite legea.

În acest sens, dreptul de creanţă de care se prevalează reclamanţii invocând dispoziţiile art. 1391 - 1392 C. civ., nu este decât unul corespunzător demersurilor pe care le puteau face într-un cadru normativ adecvat, în limitele permise de acesta.

De aceea, recurenţii nu pot pretinde că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 44 din Constituţie referitoare la protecţia dreptului de proprietate şi respectiv, a creanţelor contra statului, câtă vreme dreptul de proprietate nu-l dobândiseră iar creanţa contra statului, aşa cum fusese ea transmisă de moştenitorii celor al căror imobil fusese preluat de către stat, era una subordonată rezultatului unor proceduri jurisdicţionale, iar în termenii art. 44 alin. (1) din Constituţie, de care se prevalează reclamanţii, "conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".

În acelaşi timp, invocarea unui eventual conflict între textul de lege aplicat de instanţă şi legea fundamentală nu este în puterea de apreciere şi nici în jurisdicţia instanţei de drept comun, ci face obiectul sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate căreia i-a dat curs instanţa de apei, la solicitarea reclamanţilor.

Pentru toate considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate de reclamanţi cu referire la dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă.

2. Recursul pârâtei S.C. G. S.A. deduce judecăţii critici care, de asemenea, au caracter nefondat.

- Astfel, reiterând criticile referitoare la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes deduse din aceea că reclamanţii iniţiali şi-au transmis drepturile succesorale către actualii recurenţi la o dată anterioară sesizării primei instanţe, recurenta-pârâtă ignoră faptul că aceste aspecte au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia de casare nr. 999 din 27.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Potrivit considerentelor acestei decizii, s-a statuat că nu mai poate fi invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active, câtă vreme aceasta făcuse obiect al dezbaterilor în apel, soluţionată prin încheiere de şedinţă care n-a fost atacată prin recursul declarat aşa încât nu putea, prin eludarea termenului imperativ prevăzut de art. 301 C. proc. civ., să mai fie supusă dezbaterii ca motiv de ordine publică.

De asemenea, referitor la pretinsa lipsă de interes, s-a reţinut în considerentele aceleiaşi decizii, că nu poate fi primită excepţia, câtă vreme încheierea contractului de vânzare drepturi succesorale a presupus nu doar transmiterea drepturilor succesorale, ci şi a obiectului material al acestor drepturi, iar notificările formulate conform Legii nr. 10/2001 de către cedenţi sunt încă nesoluţionate.

Astfel fiind, readucerea în discuţie a acestor aspecte, în contra unor dezlegări irevocabile, se constituie într-o încercare de eludare a statuărilor jurisdicţionale anterioare, înzestrate cu autoritate de lucru judecat şi deci, în lipsa de fundament a criticii formulate,

- Referitor la existenţa altor hotărârii prin care s-ar fi statuat în sens contrar cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanţilor din prezenta cauză (Decizia nr. 309 din 12.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 1987 din 20.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) această realitate juridică nu este de natură să sprijine susţinerea recurentei referitoare ia greşita soluţionare a excepţiei în prezenta cauză.

Hotărârile menţionate au fost pronunţate într-un litigiu având ca obiect acţiunea în revendicare de drept comun, cadru procesual care a presupus efectuarea altor verificări sub aspectul legitimării procesuale - respectiv, faptul că reclamanţii nu erau titularii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, ci societatea în numele căreia pretindeau bunul, făcându-se distincţia între patrimoniul persoanei juridice şi cel al persoanelor fizice.

În chiar conţinutul Deciziei de care se prevalează recurenta (nr. 1987 din 29.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) se menţionează că pentru o astfel de ipoteză, în care societatea şi-a încetat activitatea în mod forţat, bunurile fiindu-i preluate de către stat, există posibilitatea fundamentării pretenţiilor pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001.

Ca atare, verificarea jurisdicţională efectuată în litigiul anterior sub aspectul legitimării reclamanţilor în acţiunea în revendicare de drept comun nu este una care să se opună demersului ulterior fundamentat pe normele speciale care presupun îndeplinirea altor condiţii pentru a demonstra calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Diferenţa de cauză juridică între cele două litigii face să nu subziste autoritatea de lucru judecat de care se prevalează recurenta-pârâtă.

Dimpotrivă, ceea ce se opune acesteia este autoritatea de lucru judecat în interiorul aceluiaşi proces, adică a statuărilor cuprinse în decizia de casare prin care s-a tranşat chestiunea calităţii procesuale şi a interesului reclamanţilor.

- Criticile vizând întinderea dreptului de proprietate fac referire ia existenţa unei contradicţii în considerente pentru că reţin existenţa unei prezumţii de proprietate în favoarea notificatorilor cu privire la suprafeţele de teren deţinute de către pârâtă, ceea ce ar intra în contradicţie cu concluziile raportului de expertiză care se referă la o altă suprafaţă, mai mică, aflată în deţinerea pârâtei, decât cea care a făcut obiectul naţionalizării în baza Legii nr. 119/1948.

Susţinerile sunt nefondate întrucât aplicarea de către instanţa de apel a prezumţiei de proprietate reglementate de art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-a făcut cu privire la fosta întreprindere J., menţionată în Decretul de naţionalizare, pentru a se trage concluzia că aceasta deţinea bunul sub nume de proprietar şi că întinderea dreptului a fost cea indicată în actul de preluare (teren de 54.179 mp şi clădirile menţionate).

În privinţa suprafeţei deţinute de pârâtă, s-a făcut referire la concluziile raportului de expertiză topografică, potrivit cărora doar suprafaţa de 27.369 mp şi clădirile aferente evidenţiate sunt în incinta acesteia.

Aşadar, nicio contradicţie nu există între considerentele deciziei care, aplicând prezumţia de proprietate se referă la bunul preluat din patrimoniul fostei societăţi, evidenţiat în anexa actului de preluare şi apoi, statuând asupra împrejurării că n-a fost răsturnată această prezumţie de către pârâtă, o circumstanţiază la terenul şi construcţiile pe care aceasta le deţine "în incinta identificată de expertul topograf ca aparţinând fostelor fabrici J."

- Tot cu referire la caracterul contradictoriu al considerentelor şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a procedat la o analiză detaliată a calităţii de membri ai aceleiaşi familii a tuturor acţionarilor, în accepţiunea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Separat de împrejurarea ca instanţa de apel realizează o astfel de analiză - cu trimitere la ultima listă a acţionarilor societăţii la data trecerii în proprietatea statului şi ia moştenitorii acestora, membrii aceleiaşi familii - critica este lipsită de orice temei faţă de soluţia adoptată.

Astfel, verificarea calităţii de membri ai aceleiaşi familii a foştilor asociaţi prezenta relevanţă juridică din perspectiva dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 (care ar fi permis restituirea în natură a bunului), text a cărui incidenţă n-a fost recunoscută însă în speţă.

- Este nefondată şi critica formulată pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul ca instanţa s-ar fi pronunţat în afara cadrului procesual soluţionând un capăt de cerere - referitor la obligarea pârâtei să emită decizie de soluţionare a notificării - ce nu făcuse obiectul învestirii instanţei, judecata acestuia fiind disjunsă.

Or, instanţa de apel nu ignoră şi nu neagă această realitate procesuală, indicând, în mod corect, în conţinutul considerentelor sale că, faţă de stadiul judecăţii în cele două dosare - vizând obligarea la emiterea deciziei de soluţionare a notificărilor respectiv, contestaţie împotriva deciziei A.V.A.S. - ambele suspendate, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se află în ipoteza reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În baza textului menţionat, referitor la necesitatea rezolvării notificărilor într-un anumit termen (nesocotit în speţă), unit cu interpretarea dată prin Decizia RIL nr. 20/2007, instanţa de apel a constatat corect că are plenitudinea jurisdicţională de a se pronunţa asupra fondului notificării, dată fiind lipsa răspunsului unităţii deţinătoare.

Aşadar, nu a avut loc o pronunţare în afara limitelor învestirii, ci o calificare juridică şi o circumstanţiere a obiectului dedus judecăţii în raport cu situaţia creată de lipsa unui răspuns la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 (inclusiv, a demersurilor ulterioare în justiţie, nefinalizate).

- Este nefondată şi critica referitoare la aspectul preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei întreprinderi J., cu susţinerea că lipseşte motivarea aferentă, ceea ce ar fi temei pentru incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe acest aspect, instanţa de apel reţine în mod corect că potrivit deciziei de casare a Înaltei Curţi s-a statuat asupra caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu în baza Legii nr. 119/1948, context în care nu mai are de analizat această condiţie.

Ignorând această statuare, recurenta-pârâtă face propriile aprecieri asupra caracterului valabil al titlului statului, contrazicând, de o manieră nepermisă procedural, cele stabilite în mod irevocabil de o instanţă de recurs.

- Pretinzând o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, recurenta-pârâtă arată că, potrivit probelor administrate, valoarea acţiunilor deţinute de stat la data intrării în vigoare a acestei legi era mai mică decât cea imobilului a cărui restituire se cere, astfel încât nu se poate dispune o restituire în natură a bunului, faţă de calitatea de acţionar minoritar al statului.

Critica este lipsita de orice substanţă, fără să poată combate în vreun fel soluţia din apei, câtă vreme aceasta nu a dispus o restituire în natură a imobilului, ci acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate, toate criticile formulate de pârâtă, încadrate de aceasta în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S., R. şi de pârâta S.C. G. S.A. împotriva Deciziei nr. 798/A din 27 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17.10.2018.