Appeal over right-of-way and demolition order referred to Court of Appeal; High Court declines jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Targa Neamţ la data de 22 iulie 2014, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii G., H. şi I. solicitând: menţinerea servituţii de trecere în contradictoriu cu pârâtul G.; stabilirea servituţii de trecere în contradictoriu cu pârâţii I. şi H.; obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.000 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei 2011-2014; ridicarea construcţiilor edificate pe suprafaţa de teren ce reprezintă cale de acces, conform sentinţei civile nr. 3122 din 25.03.1993, pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, fie de pârâţi, fie de reclamanţi pe cheltuiala pârâţilor; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 537 din 21.04.2017 Judecătoria Târgu Neamţ a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamantele J. şi K., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. cu privire la capătul de cerere referitor la menţinerea servituţii de trecere şi, în consecinţă, a respins capătul de cerere privind menţinerea servituţii de trecere formulat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei reclamante L. în contradictoriu cu pârâtul G.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I. cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea servituţii de trecere şi a respins capătul de cerere privind stabilirea servituţii de trecere formulat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta I., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H. cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea servituţii de trecere şi a fost respins capătul de cerere privind stabilirea servituţii de trecere formulată de reclamanţii, în contradictoriu cu pârâtul H.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor G., H. şi I. cu privire la capetele de cerere referitoare la contravaloarea recoltei şi ridicarea construcţii şi a obligat pe pârâţii G. şi I. să achite în solidar reclamanţilor suma de 1.378,74 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei 2011 - aprilie 2012.

Prin aceeaşi sentinţă, pârâtul H. a fost obligat să achite reclamanţilor suma de 1.930,26 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei aprilie 2012-2014, iar pârâţii G., H. şi I. au fost obligaţi să ridice construcţiile edificate pe suprafaţa de teren ce reprezintă cale de acces, conform sentinţei civile nr. 3122 din 25.03.1993 pronunţată de Judecătoria Tg. Neamţ, construcţii identificate şi individualizate în raportul de expertiză topografică efectuat de expert M. (gard, temelie gard, anexe), în caz contrar, încuviinţându-se reclamanţilor să ridice construcţiile pe cheltuiala pârâţilor.

Prin decizia nr. 1539 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii G., I. şi H.

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâţii G., I. şi H. au declarat recurs.

Cererea de recurs a fost înaintată, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin adresa nr. x/2014 a Tribunalului Neamţ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 19 iulie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 30 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiata pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativa a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenta Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens, Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apei de către Tribunalul Neamţ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâţii N., I. şi H. împotriva deciziei nr. 1539 din 5 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16.10.2018.