Land reclamation and boundary dispute appeals over tribunal ruling referred to Court of Appeal for lack of jurisdiction

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Neamţ, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 74 mp teren curţi-construcţii situat în jud. Neamţ, stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile părţilor, obligarea pârâtului de a ridica imobilele edificate pe suprafaţa de teren ori de a încuviinţa ca reclamanta să le ridice, pe cheltuiala pârâtului, în situaţia în care acesta nu îndeplineşte obligaţia stabilită în sarcina sa.

Prin sentinţa civilă nr. 1583 din data de 10.11.2017, pronunţată de Judecătoria Tg. Neamţ a fost respinsa excepţia prescripţiei achizitive de 30 ani invocată de pârât, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., pentru revendicare şi grăniţuire.

A fost obligat pârâtul să lase reclamantei, în deplina proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 71 mp teren curţi-construcţii situat în jud. Neamţ, identificat în anexa nr. 2 la raportul de expertiză efectuat de expert C. A fost stabilită linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul 194-126-125-124-123-122-121-120 (linia fundaţiilor de construcţie)-166-165-162-201-47, identificat în schiţa anexă nr. 2 la raportul de expertiză efectuat de expert C., care face parte integrantă din prezenta hotărâre judecătorească. A fost obligat pârâtul să ridice următoarele construcţii edificate pe suprafaţa de 71 mp proprietatea reclamantei: magazie din lemn identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin C5; magazie din lemn identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin C6; şopron din lemn identificat în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin C7; coteţ din lemn şi lut identificat în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin C8; magazie din lemn (şopron) identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin C9; WC identificat în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert D. prin CIO. A fost admisă cererea reclamantei de ridicare a construcţiilor pe cheltuiala pârâtului, în situaţia în care acesta nu îndeplineşte obligaţia stabilită în sarcina sa. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.640,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorarii expertize). A fost obligat pârâtul să achite statului suma de 1.000 RON reprezentând ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamanta, conform încheierilor pronunţate la data de 12.02.2016 şi 12.05.2017.

Prin Decizia nr. 890 din 14 iunie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 1583 din data de 10.11.2017, pronunţată de Judecătoria Tg. Neamţ. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâtul B. să lase reclamantei A., în deplină proprietate în loc de deplină proprietate şi liniştită posesie - suprafaţa de 71 mp teren curţi construcţii, situat în Jud. Neamţ, identificat în anexa nr. 2 la raportul de expertiză efectuat de expert C., care face prezenta hotărâre judecătorească, pe aliniamentul 101, 102, 108, 109,110, 318, 120, 201, 47, 1.73. A respins, ca nefondat capătul de cerere de obligare a pârâtului la ridicarea construcţiilor.

A înlăturat din sentinţă dispoziţia privind ridicarea construcţiilor de către reclamantă pe cheltuiala pârâtului. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată şi a obligat intimata reclamantă A. să plătească apelantului pârât B. suma de 750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii an declarat recurs atât reclamanta A., cât şt pârâtul B.

Cererile de recurs au fost înaintată spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin adresa Curţii de Apel Iaşi.

Prin Decizia civilă nr. 325 din îl iunie 2018 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 septembrie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 21 septembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea recursurilor.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în .sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că; "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus daca legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţa în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Neamţ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursurilor, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor formulate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 890 din 14 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16.10.2018.