Supreme Court declines jurisdiction over motor vehicle insurance damages appeal and transfers case to Court of Appeal due to lack of material competence

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 17 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - prin C., obligarea pârâtei la plata sumei de 17.859,19 RON, reprezentând despăgubiri datorate în baza poliţei RCA, în urma producerii accidentului de circulaţie din data de 12.06.2016; penalităţi de 0,2% în baza art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Totodată, a solicitat citarea, în calitate de intervenient forţat, a numitului D., autorul accidentului, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Prin sentinţa nr. 5925 din 17 noiembrie 2017, Judecătoria Buzău a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. - prin C., la plata către reclamanta A. a sumei de 17.859,19 RON, cu titlu de despăgubiri (avarii rezultate în urma tamponaţii), la care se vor calcula penalităţi conform art. 38 din Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere. A dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 4.050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compusă din 1.050, taxă judiciară de timbru, 1,000 RON, onorariu expertiză tehnică judiciară şi 2.000 RON, onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apei pârâta S.C. B. S.A., la dala de 28 decembrie 2017 (data depunerii la oficiul poştal). Apelul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 ianuarie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 598 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei nr. 5925 din 17 noiembrie 2017, pronunţate de Judecătoria Buzău. A schimbat sentinţa apelată şi a respins cererea de chemare în judecată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.525 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 598 din 26 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, tribunalului la data de 6 iunie 2018.

Prin adresa din 15 iunie 2018, Tribunalul Buzău a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 18 iunie 2018 şi repartizat, spre soluţionare, completului nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de tribunal în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent, de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept, comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede ca "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curii îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop ÎI urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător",

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de ari 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din acest act normativ, curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din cod.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare in cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de Tribunalul Buzău revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 598 din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11.10.2018.