ICCJ decline of jurisdiction over appeal against tribunal judgment: non-applicability of Constitutional Court decision on retroactivity and exclusive competence of courts of appeal for first-instance appeals under Art. 97 C. proc. civ.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 septembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. obligarea acesteia la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând reparaţie patrimonială pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, ia data de 21 ianuarie 2015 şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa civilă nr. 484 din 18 ianuarie 2017, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. şi a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, reprezentând daune morale, şi a sumei de 1.575 RON. cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta B. (la data de 4 mai 2017) şi reclamanta A. (la data de 13 februarie 2017). Apelurile au fost înregistrate la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la dala de 31 mai 2017. sub acelaşi număr de dosar.

Prin Decizia civila nr. 3217/A din 10 octombrie 20.17, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca ne fondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. şi de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 18 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, precum şi cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 3217/A din 10 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 1 martie 2018. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 26 manie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Decizia nr. 207 din data de 10 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de aspectele statuate de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 582 din 20.07.2017 şi de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la dala de 18 iunie 2018 şi repartizat, spre soluţionare, completului nr. 11.

Prin rezoluţia completului din dala de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de. recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Soluţia de declinare a competenţei, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidenţă în cauza, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României (nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stipulează că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Ca atare, Înalta Curte reţine că deciziile Curţii Constituţionale nu suni aplicabile situaţiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare, iar dezinvestirea curţii de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de tribunal în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

’’1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel. precum şi a altor hotărâri, in cazurile prevăzute de lege;

2, recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ. în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala eu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei si cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei. în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod'’ şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora .competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea. In condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ea instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitatea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, aceiaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şt aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are. ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din acest act normativ, curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din cod.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţa în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 3217/A din data de 10 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11.10.2018.