Football club's revision motion to annul final labor ruling inadmissible; prior contradictory-judgment plea already decided.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., a formulat acţiune în anulare şi cerere de suspendare împotriva Deciziei nr. 42/CR/2011, pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal la data de 20.04.2011 în Dosarul nr. x/2011 şi a hotărârii nr. 41 din 30.03.2011, pronunţată de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu pârâtul B.

Prin încheierea din data de 14.07.2011 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi trimiterea în vederea soluţionării la secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 13 din 27 martie 2014 a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B.

În argumentarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că, sub aspectul hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 pronunţată de Camera Naţională pentru Soluţionarea Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal în Dosarul nr. x/2011, împotriva acesteia a fost formulată acţiune în anulare ce a format obiectul judecăţii şi în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, iar prin încheierea din data de 15.11.2012, devenită irevocabilă prin neatacare, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 pronunţată de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, cu motivarea că reclamanta S.C. A. S.A. a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, că principiul unicităţii căii de atac exclude posibilitatea ea împotriva uneia şi aceleiaşi hotărâri să se poată exercita deodată două căi de atac, respectiv cea a recursului, de competenţa Comisiei de recurs din cadrul FRF şi cea a acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ. şi că hotărârea amintită ar fi putut face obiectul acţiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

S-a mai reţinut că art. 56 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, prevede ca deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federaţiei Române de Fotbal privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, dispune că deciziile Comisiei de Recurs a FRF/LFP sunt definitive şi executorii pe plan intern de la data pronunţării şi pot fi atacate doar ia Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.

În speţă, Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011, este o decizie pronunţată de Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal, în soluţionarea recursurilor cu care a fost învestită de ambele părţi, atât de B., cât şi de S.C. A. S.A., care au înţeles să exercite împotriva hotărârii nr. 41 din 10.03.2011, calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal.

Prin urmare, s-a apreciat că această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, aşadar în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF. Nu se poate considera astfel, că partea ar putea opta între a formula o acţiune în anulare, în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunţate în procedura arbitrală şi parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite, care include şi exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elveţian, conform Codului de procedură al Confederaţiei Elveţiene, art. 389 alin. (1).

S-a reţinut, în acest context, şi faptul că, în urma învestirii cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, invocată în acea cauză de reclamantă, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a modificat, în parte, sentinţa primei instanţe pronunţată în Dosarul nr. x/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 alin. (17) din RSTJF, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că:

"Nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României prin norma prevăzută de art. 36-17 din RSTJF, deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS, care reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitrai".

Prin Decizia civilă nr. 388 din 05.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. A. S.A. Craiova prin lichidator judiciar Agenţia de Insolvenţă SPRL împotriva sentinţei civile nr. 13 din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În motivarea acestei decizii s-a reţinut că Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011 pronunţată de Comisia de Recurs a FRF poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF, iar partea nu poate opta în a formula o acţiune în anulare în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ.

Reţinând ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române, Curtea de Apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci asupra excepţiei necompetenţei instanţelor române, reţinând, în mod corect, faptul că Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011 pronunţată de Comisia de Recurs a FRF, poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispoziţiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF neputând fi cenzurate pe calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Recurenta a uzat de aceste căi de atac statutare şi ca atare, acţiunea în anulare este inadmisibilă şi în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.

Totodată, prin Decizia nr. 3526 din 25.06.2013 şi prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit faptul că decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului (TAS) ce reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederaţiei Elveţiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituţie independentă şi imparţială în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 3140 din 03.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2017 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât în întâmpinare şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Agenţia de Insolvenţă SPRL, în contradictoriu cu pârâtul B.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtul B. au încheiat contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. x din 23.09.2010 şi înregistrat la I.T.M. sub nr. x din 23.09.2010, iar prin Decizia nr. 2 din 9.02.2011 a încetat contractul individual de muncă, în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii.

Reclamanta, prin somaţia nr. x din 26.09.2011 a executorului judecătoresc, l-a notificat pe pârât să-i achite în termen de 45 zile suma de 5.000.000 euro net daune interese, aşa cum a stabilit în contractul individual de muncă.

Între părţi au existat litigii legate de modul de încetare a contractului individual de muncă soluţionate de Comisiile jurisdicţionale ale FRF în Dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat, mai întâi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece excepţiile privind necompetenta instanţei şi a timbrajului au fost soluţionate înainte de închiderea dezbaterilor, fund consemnate în practicaua hotărârii.

Astfel, în practicaua acestei sentinţe, instanţa a respins excepţia puterii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de către pârâtul B. prin întâmpinare, reţinând că, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul cu nr. x/2012 a fost respins recursul declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. SPRL împotriva sentinţei nr. 4555 din 10.07.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi au fost admise recursurile declarate de B. şi Federaţia Română de Fotbal, modificând sentinţa nr. 4555 din 10.07.2012, în parte, în sensul ca s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federaţiei Române de Fotbal privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal.

Potrivit considerentelor acestei decizii încălcarea dispoziţiilor Codului muncii cu privire la contestaţia formulată de B. ia încetarea contractului individual de muncă nu a fost reţinută pentru că:

"(…) art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti cu excepţia litigiilor din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii ia rezolvarea lor de către instanţele de drept comun".

În cauza privind încetarea contractului individual de muncă în care a fost folosită clauza de la pct. 1 din acesta, pârâtul B. a ales ca instanţă Comisiile Jurisdicţionale ale FRF/LPF, fiind aplicabile dispoziţiile art. 340 Cod

Acţiunea care formează obiectul acestui Dosar nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale este întemeiată pe dispoziţiile art. 254 şi urm. din Codul Muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze acestei instanţe în condiţiile art. 269 Codul Muncii, iar Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 pronunţată în Dosarul cu nr. x/2012 al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 cu privire la acest aspect.

Instanţa supremă nu a înlăturat soluţionarea litigiilor de muncă din competenţa instanţelor de judecată în favoarea comisiilor jurisdicţionale ale FRF/LPF aşa cum rezultă din motivarea mai sus menţionată.

Calificând cauza drept litigiu de muncă, instanţa a respins şi excepţia privind necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj pe considerentul că litigiul trebuie soluţionat de instanţa de la sediul lichidatorului judiciar, mai ales că pârâtul nu a indicat nici un temei juridic care să justifice o asemenea excepţie.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a admis-o întrucât data la care s-a produs paguba reclamantei a fost 9.02.2011, iar acţiunea a fost promovată la data de 29.05.2017, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de lit. c) de la alin. (1) al art. 268 Codul muncii, respectiv art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul B. şi reclamantul S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Agenţia de Insolvenţă SPRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul B., acesta a fost îndreptat împotriva considerentelor sentinţei, pe care a solicitat a fi înlocuite, menţinându-se soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

S-a susţinut că instanţa fondului trebuia să admită în principal excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun din România privind judecarea litigiului, având în vedere şi existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la acest aspect, sau, în subsidiar, admiterea excepţia necompetenţei teritoriale. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013 a urnitei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că litigiile de muncă derivând din Contractul Individual de Muncă nr. x din 23.09.2010, înregistrat la I.T.M Dolj sub nr. x din 23.09.2010, sunt de competenţa FRF/LPF.

Prin Decizia civilă nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2017, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul B. şi de reclamantul A. prin lichidator judiciar Agenţia de Insolvenţă SPRL împotriva sentinţei civile nr. 3140 din 03.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, fiind respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea reclamantei-apelante, de intervenienta S.C. D. S.R.L. prin lichidator judiciar E.

În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut, cu privire la apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinţei, că prin sentinţa supusă apelului s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât în întâmpinare şi, ca atare, s-a respins acţiunea în mod implicit ca fiind prescrisă, astfel cum reiese din considerentele acestei hotărâri.

Prin urmare, nu ne regăsim în situaţia în care s-ar fi dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acestui proces, excepţia fiind invocată chiar de pârât în întâmpinare.

Nu se poate invoca nici că ar fi inserate considerente greşite ori care ar cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, prin raportare la soluţia pe excepţia prescripţiei, excepţie care este invocată chiar de către această parte.

Ceea ce solicită de fapt apelantul-pârât este ca, înlocuindu-se considerentele care susţin soluţia de admitere a excepţiei de prescripţie cu considerente care ar justifica admiterea altor două excepţii, excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau în subsidiar excepţia necompetenţei teritoriale, să se menţină soluţia de respingere a cererii principale, ceea ce este imposibil.

Aceasta, pentru că, pe de o parte, prin dispozitivul sentinţei ale cărei considerente sunt criticate s-a admis excepţia prescripţiei, iar o astfel de soluţie nu are cum să rămână tară considerente, iar pe de altă parte, prin posibila admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau în subsidiar a excepţiei necompetenţei teritoriale, soluţia nu mai este de respingere a acţiunii, ci de declinare a judecării cauzei fie la o instanţă arbitrală, cum impun disp. art. 554 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., fie la o altă instanţă judecătorească care ar fi competentă teritorial.

Nici în ipoteza apelantului-pârât care susţine că prin admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de drept comun s-ar ajunge la o soluţie de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, nu ar putea fi păstrată soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, concomitent cu o soluţie de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti.

La data de 8.03.2018 s-a înregistrat pe rolul instanţei supreme cererea de revizuire a Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2017, formulată de B. şi întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri s-a solicitat anularea deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, susţinându-se că această hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 388 din 05.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun cu privire la litigiile ce izvorăsc din Contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010, respectiv cu privire la efectele juridice ale clauzei compromisorii prevăzute la art. 1 din contract.

Se susţine, de asemenea, că decizia a cărei anulare se solicită încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5465 din 28.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, prin care s-a statuat că litigiile de muncă ce derivă din Contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010, sunt de competenţa FRF/LPF şi nu a instanţelor de drept comun.

Cererea de revizuire a Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2017, este inadmisibilă şi va fi respinsă în consecinţă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Conform art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat; (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raportat la aceste dispoziţii legale se reţine că pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice trebuiesc îndeplinite cumulativ mai multe condiţii şi anume: să fie vorba de hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei faţă de reglementarea înscrisă în art. 509 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile să fie pronunţate în aceiaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză; hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, ori dacă a fost invocată să nu se fi discutat excepţia; să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Scopul pentru care a fost instituit acest motiv de revizuire a fost acela de a lipsi de efecte juridice hotărârea care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Una dintre condiţiile de admisibilitate este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei. Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărarea nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date de instanţă asupra acestei excepţii.

În cauză, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepţia puterii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Dolj, cu privire la cele statuate prin Decizia civilă nr. 358 din 05.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, precum şi prin Decizia civilă nr. 5465 din 28.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012.

În practicaua sentinţei civile nr. 3140 din 03.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2017, instanţa a respins excepţia autorităţii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de către pârâtul B. prin întâmpinare, reţinând că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 5465 din 28.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul cu nr. x/2012, art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc ca pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti cu excepţia litigiilor din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanţele de drept comun. Acţiunea care formează obiectul Dosarului nr. x/2017 ai Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale este întemeiată pe dispoziţiile art. 254 şi urm. din Codul muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze instanţei competente în materie, în condiţiile art. 269 Codul muncii, iar Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 pronunţată în Dosarul cu nr. x/2012 al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 cu privire la acest aspect.

Prin Decizia civilă nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2017, a cărei anulare se solicită, instanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinţei, motivat de faptul ca, prin sentinţa supusă apelului s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât în întâmpinare şi, ca atare, s-a respins acţiunea în mod implicit ca fiind prescrisă, astfel că motivarea nu poate fi substituită cu argumente ce ar justifica admiterea altor două excepţii, excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau, în subsidiar, excepţia necompetenţei teritoriale.

Aşadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanţa a cercetat autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în litigiile ce au fost finalizate prin decizia nr. 388 din 05.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 şi prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, ce vizau interpretarea clauzei prevăzute la pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 şi a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiilor de necompetenţă invocate, faţă de obiectul pretenţiilor ce decurg din încetarea unui contract de muncă.

De altfel, Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire formulată sunt aduse critici cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor de necompetenţă, ce au fost respinse, însă aceste susţineri nu se circumscriu dispoziţiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că în cel de-al doilea litigiu a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina, cât şi în practica judiciară a instanţelor naţionale, cât şi în jurisprudenţa europeană, cererea de revizuirea va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2017.

Cu recurs la Completul de 5 judecători.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11.10.2018.