Appeal over parental authority and visitation transferred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 23.11.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- stabilirea faptului ca reclamantul şi pârâta vor exercita în comun autoritatea părintească cu privire la minorul C.;

- stabilirea locuinţei minorului la domiciliul pârâtei, mama acestuia;

- stabilirea obligaţiei ambilor părinţi la cheltuielile necesare privitoare la creşterea şi educarea minorului, astfel cum s-a solicitat prin prezenta cerere;

- stabilirea în favoarea sa şi în interesul minorului a unui program de relaţii personale care să permită petrecerea unui timp egal cu copilul de către ambii părinţi, iar în subsidiar;

- stabilirea în favoarea sa şi în interesul minorului a unui program de relaţii personale astfel cum este detaliat în prezenta cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 4550 din 12.07.2017 Judecătoria Buftea a admis excepţia prematurităţii, invocată din oficiu, A respins capătul de cerere privind măsura asiguratorie, ca prematur formulat. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. A dispus exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minorul C., în comun de către ambii părinţi. A stabilit locuinţa minorului C., la mamă. A stabilit în favoarea reclamantului, program de vizită al minorului C., după cum urmează:

- în primul şi al treilea sfârşit de săptămână, începând de vineri ora 18:00 şi până duminică ora 18:00;

- vacanţa de iarnă va fi petrecută după cum urmează: în anii pari, săptămâna în care se sărbătoreşte Crăciunul va fi petrecută cu tatăl, iar săptămâna în care se sărbătoreşte Revelionul va fi petrecută cu mama, iar în anii impari, săptămâna în care se sărbătoreşte Crăciunul va fi petrecută cu mama, iar săptămâna în care se sărbătoreşte Revelionul va fi petrecută cu tatăl;

- în vacanţa de primăvară, săptămâna în care se sărbătoreşte Pastele va fi petrecută în anii impari cu tatăl, iar în anii pari, cu mama;

- în vacanţa de vară, în perioada 30.06-15.07, respectiv 31.07-15.08; Reclamantul va lua minorul de la domiciliul mamei şi îl va aduce înapoi la acest domiciliu, la sfârşitul perioadelor de vizită. Pentru intervalul stabilit în perioada vacanţelor de iarnă, primăvară şi vară, tatăl va lua minorul cu începere de la ora 9 a primei zile a intervalului şi până cel târziu la ora 20 a ultimei zile a intervalului. Pe parcursul vizitelor desfăşurate la domiciliul tatălui, acesta o va informa zilnic pe mamă cu privire la situaţia minorului, iar mama are dreptul să ia zilnic legătura cu copilul, prin intermediul telefonului, precum şi a oricăror alte mijloace de comunicare. Tatăl are dreptul de a lua legătura zilnic cu minorul prin intermediul telefonului, precum şi a oricăror alte mijloace de comunicare, în perioadele în care acesta se află în grija mamei, cu respectarea cerinţelor privind programul de activităţi şcolare/extraşcolare ale minorului, precum şi a programului de odihnă a acestuia. Tatăl are dreptul de a fi înştiinţat despre starea de sănătate şi despre situaţia educaţionala a minorului. A respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a luat act că părţile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin Decizia nr. 1203/A din 28 martie 2018, a luat act de renunţarea la judecata cererii de apel principal formulată de apelanta pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 4550 din 12.07.2017 pronunţată de Judecătoria Buftea, în Dosarul nr. x/2016.

A respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul reclamant A. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat ia Tribunalul Ilfov, la data de 21 iunie 2018.

Prin adresa din 23.07.2018, Tribunalul Ilfov a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 iulie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.

Prin rezoluţia completului din data de 21 august 2018, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepţie pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile ciulilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor culţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresa a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmăreşte să impună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, in condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil ca Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi, de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că; "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză; "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teza C. proc. civ., conform cărora; "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Ilfov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului. văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 1203/A din 28 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05.10.2018.