Jurisdictional conflict over land restitution: territorial competence based on the defendant's registered office versus prior res judicata on territorial branches.

Prin acţiunea înregistrata la 20.01.2017 (data poştei) pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva refuzului pârâtei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti de restituire, prin echivalent, a diferenţei de teren de 1.000 mp intravilan, teren cu privire la care s-a renunţat la judecată în Dosarul nr. x/2009, imobil evidenţiat în CF x Giarmata, cu nr. top x, solicitat cu notificările BEJ B. nr. x şi nr. y din 16.07.2001, a terenului în suprafaţă de 6259 mp, identificat în CF x Giarmata, cu nr. top x, trecut în CF x şi x Giarmata, cu acelaşi nr. top.

La 02.03.2017, pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, prin întâmpinare a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 468/PI din 10.04.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţa teritorială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, în prezenta cauză, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, o contestaţie având ca obiect refuzul pârâtei de restituire, prin echivalent, a diferenţei de teren de 1.000 mp intravilan.

Temeiul de drept invocat de către reclamant, în susţinerea cererii sale de chemare în judecată, îl reprezintă Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 165/2013.

Raportat la dispoziţiile normative speciale invocate de către reclamant, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, "decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării."

În cauză, unitatea deţinătoare a terenului în litigiu este pârâta Agenţia Domeniilor Statului faţă de care reclamantul a formulat prezenta contestaţie, astfel că această pârâtă are calitatea de entitate juridică obligată la soluţionarea cererii reclamantului, competenţa instanţei de judecată fiind cea de la sediul pârâtei.

Pârâta A.D.S. Bucureşti, în calitate de unitate deţinătoare, îşi are sediul în Municipiul Bucureşti, astfel că soluţionarea cauzelor întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 aparţine instanţei competente In circumscripţia căreia se află acest sediu, în speţă, Tribunalului Bucureşti.

Pentru aceste considerente, raportat la obiectul şi la temeiul juridic al cauzei, instanţa, în temeiul art. 136 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale, cu consecinţa trimiterii cauzei Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 17.05.2017, sub nr. de Dosar x/2017.

La termenul din 28.06.2017, Tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 1028 din 12.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul uneia dintre secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reţinut că obiectul cauzei este reprezentat de soluţionarea, pe fond, a unei notificări formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ, potrivit cu care decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cu caracter preliminar, Tribunalul remarcă faptul că, anterior promovării prezentului litigiu, pe rolul Tribunalului Timiş a existat litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009 ce a vizat soluţionarea, pe fond, a notificării nr. x din 16.07.2001, a cărei soluţionare în parte se solicită şi prin prezenta acţiune. în ambele litigii, unitatea deţinătoare apare a fi Agenţia Domeniilor Statului.

În respectivul proces, s-a stabilit, cu caracter definitiv şi irevocabil, că, deşi corespunde realităţii că Agenţia Domeniilor Statului îşi are sediul în Bucureşti, în circumscripţia Tribunalului Timiş funcţionează Reprezentanţa teritorială Timiş, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererilor reclamantului revine Tribunalului Timiş.

De asemenea, pe rolul Curţii de Apel Timişoara a existat litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2008 ce a vizat soluţionarea, pe fond, a notificării nr. x din 16.07.2001, a cărei soluţionare în parte se solicită şi prin prezenta acţiune. în ambele litigii, unitatea deţinătoare apare a fi Agenţia Domeniilor Statului. în respectivul litigiu nu s-a pus problema competenţei teritoriale a instanţelor.

În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

De asemenea, potrivit art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prezumţia legală de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ. reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior. Astfel, efectul pozitiv ai lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără a mai putea fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti, Iară, însă, să impună admiterea unei excepţii procesuale a autorităţii de lucru judecat.

În relaţia dintre părţi, prezumţia autorităţii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce conduce la concluzia că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat, anterior, de către o instanţă judecătorească. Această prezumţie priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele decisive, adică necesare, şi cele decizorii.

Considerentele decizorii sau cu valoare decizională sunt cele care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii, şi, din punct de vedere topografic, se regăsesc în considerente, fără a avea corespondent şi într-o soluţie în dispozitiv.

Având în vedere că, în speţă, a fost deja stabilit, cu putere de lucru judecat, în două litigii anterioare, că unitatea deţinătoare, în ceea ce priveşte notificările 303 şi 304 formulate de reclamant, este Reprezentanţa teritorială Timiş a Agenţiei Domeniilor Statului, Tribunalul a reţinut că nu se mai poate susţine contrariul a ceea ce s-a statuat anterior de către o instanţă judecătorească, motiv pentru care, din punct de vedere teritorial, competenţa atrasă revine Tribunalului Timiş.

Faţă de aceste aspecte, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetentei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivirea conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul uneia dintre secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunal Timiş, Înalta Curte constată următoarele:

Raportat la obiectul şi la temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, reprezentate de o contestaţie formulată conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013 faţă de refuzul restituirii prin echivalent a terenurilor menţionate în cerere, sunt incidente, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest text de lege conferă competenţa teritorială în judecarea contestaţiei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul unitatea deţinătoare a imobilului vizat de notificare, pârâta din prezentul litigiu, Agenţia Domeniilor Statului. Sediul unităţii deţinătoare pârâte se află în Bucureşti. Prin urmare, instanţa competentă în soluţionarea contestaţiei este Tribunalul Bucureşti.

Relevanţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în două litigii anterioare, sub aspectul manifestării pozitive a autorităţii de lucru judecat a acestor hotărâri din perspectiva stabilirii competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, nu poate fi reţinută în prezentul proces.

Astfel, hotărârile judecătoreşti vizate de Tribunalul Bucureşti în fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă teritorială şi de constatare a conflictului negativ de competenţă (Deciziile civile nr. 310 din 7.12.2009 şi nr. 55/A din 15.03.2010 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1322 din 30.05.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă) au fost pronunţate în litigii începute sub imperiul vechiul C. proc. civ., şi anume în Dosarele "nr. x/2008 şi nr. y/2009 aflate pe rolul instanţelor timişene. în consecinţă, hotărârilor judecătoreşti respective nu li se pot acorda efectele juridice prevăzute de dispoziţiile Noului C. proc. civ., inclusiv din perspectiva autorităţii de lucru judecat, şi nici natura probatorie a lucrului judecat reglementată de acest act normativ, nefiind incidente dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2), respectiv art. 431 alin. (2) din noul Cod. în acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (noul Cod) stabileşte, printre altele, că dispoziţiile actualului C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.

În cauza de faţă, hotărârile judecătoreşti ale instanţelor din Timiş au fost pronunţate în procese demarate anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., fiindu-le, astfel, aplicabile dispoziţiile din vechiul C. civ. în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, sub aspectul manifestării pozitive a lucrului judecat, care impune ca o chestiune litigioasă tranşată irevocabil într-un litigiu şi care are legătură cu un litigiu ulterior să nu poată fi contrazisa în acest din urmă proces.

Cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat din perspectiva vechiul C. civ., conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2), autoritatea de lucru judecat era reglementată ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă a hotărârii judecătoreşti de adevăr judiciar - res indicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat ca exprimând adevărul). Cum s-a arătat deja, aceasta însemna că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţionat prin hotărâre irevocabilă nu mai poate fi combătut într-un nou proces.

Autoritatea de lucru judecat are ca fundament verificările jurisdicţionale realizate de instanţă pe baza dezbaterilor contradictorii ale părţilor, a administrării probelor şi respectării dreptului la apărare.

Prin urmare, în cazul în care nu au avut loc astfel de dezbateri într-un proces şi o anumită chestiune cu potenţial litigios nu este rezultatul dezlegării date de instanţă, ci reiese implicit din interpretarea unor circumstanţe colaterale activităţii de judecată, aceasta nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în procesul ulterior, cu care se pretinde că are legătură. Este cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate m Dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, nr. x/2009 şi nr. y/2010, cauză în care nu s-a pus problema competenţei teritoriale a instanţei respective, aceasta fiind soluţionată pe fond de către instanţa respectivă. Or, pentru argumentele precizate mai sus, în lipsa unor dezbateri contradictorii asupra problemei competenţei în soluţionarea litigiului aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, nu poate fi primită teza conform căreia reţinerea cauzei, spre soluţionare, ia acea instanţă se impune, cu autoritate de lucru judecat, în litigiul de faţă.

În ceea ce priveşte celălalt proces, care a format obiectul Dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Timiş, secţia I civilă, şi în care s-a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a respectivei instanţe în soluţionarea cauzei, soluţionată în mod irevocabil în sensul respingerii, prin Decizia nr. 2258 din 7.11.2012 a Curţii de Apel Timişoara, nici această hotărâre judecătorească nu are autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, în prezentul litigiu, referitor la soluţia dată. în materia competenţei.

Astfel, este adevărat că procesul aflat pe rolul Tribunalului Timiş a vizat contestaţia reclamantului din cauza de faţă, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobile solicitate prin aceleaşi notificări supuse verificării şi în prezentul litigiu, situate m aceeaşi zonă geografică, şi anume în judeţul Timiş, unul dintre terenurile pretinse în pricina anterioară formând şi obiectul dosarului care a generat conflictul de competenţă şi cu privire la care reclamantul a renunţat la judecarea cererii în Dosarul anterior nr. x/2009.

De asemenea, există o decizie irevocabilă pronunţată de Curtea de Apel Timişoara care, înlăturând critica din recurs referitoare la soluţia de respingere dată de Tribunal asupra excepţiei de necompetenţă teritoriala, a confirmat hotărârea primei instanţe sub acest aspect. Instanţa de control judiciar a reţinut că, deşi corespunde realităţii că Agenţia Domeniilor Statului are sediul în Bucureşti, din înscrisurile depuse în dosar rezultă că, în circumscripţia teritorială a Tribunalului Timiş, funcţionează Reprezentanţa teritorială Timiş, aşa încât sunt incidente dispoziţiile art. 8 din vechiul C. proc. civ., în raport de care, în mod legal, prima instanţă a constatat competenţa sa în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

După cum se poate observa. Curtea de Apel Timişoara şi-a fundamentat soluţia de menţinere a respingerii excepţiei de necompetenţă teritorială dispuse de Tribunalul Timiş pe aplicarea dispoziţiilor art. 8 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data sesizării primei instanţe, în Dosarul nr. x/2009, cu contestaţia reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva ambelor Coduri de procedură civilă, cel vechi şi actualul Cod, verificarea competenţei în soluţionarea cauzei se realizează în baza dispoziţiile legale relevante, în vigoare la data sesizării instanţei, şi raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Dacă, în litigiul anterior, competenţa teritorială de soluţionare a contestaţiei a fost stabilită prin raportare la art. 8 din vechiul C. proc. civ., în considerarea căruia Curtea de Apel Timişoara a reţinut că poate fi sesizată şi reprezentanţa teritorială a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, în cauza de faţă nu se poate ţine seama, în stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului, de hotărârea anterioară, care a vizat o normă juridică care nu mai este în vigoare. în caz contrar, ar însemna să se dea eficienţă ultracutivă dispoziţiilor art. 8 din vechiul C. proc. civ., ceea ce nu este permis în absenţa unei dispoziţii legale exprese în acest sens.

Totodată, în actualul C. proc. civ., nu există o dispoziţie legala care să prevadă, în cazul persoanelor juridice de drept public chemate în judecată în calitate de pârâte, posibilitatea de a sesiza dezmembrămintele cu sau fără personalitate juridică ale acestor entităţi. Această posibilitate este reglementată doar pentru subiecţii de drept privat şi în anumite condiţii (art. 109 din actualul C. proc. civ.).

Prin urmare, nu se poate da relevanţă celor tranşate, sub aspectul competenţei teritoriale de soluţionare, în litigiul anterior.

În litigiul de faţă, verificarea trebuie făcută prin raportare, exclusiv, la norma de competenţă din legea specială, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care vizează instanţa de la sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, această instanţă fiind Tribunalul Bucureşti, raportat la sediul pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, care se afla în sectorul 1 al Capitalei.

Pentru aceste considerente, în baza art. 135 alin. (4) cu referire ia art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04.10.2018.