Tax recovery suit; jurisdiction for appeal against tribunal judgment and temporal applicability of constitutional decision.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice declined jurisdiction over the appeal, referring the case back to the Pitești Court of Appeal, thereby determining that the lower court's decision to decline its own jurisdiction was legally unfounded. The underlying dispute involved a local commune seeking to recover unpaid property taxes from a defendant, a claim that was dismissed in first instance and on appeal by the Tribunal. The High Court held that the Pitești Court of Appeal erred in invoking a Constitutional Court decision that lacked temporal applicability because the initial lawsuit was filed before the constitutional ruling's publication; consequently, the principle that constitutional decisions bind only the future precluded the automatic transfer of jurisdiction. Relying on Article 97(1) and Article 483(4) of the New Civil Procedure Code, the High Court established that it possesses exclusive competence only for appeals against Court of Appeal decisions, not against Tribunal decisions rendered on appeal. Applying the doctrine of analogy to fill the procedural gap for appeals against Tribunal appellate judgments where no specific competence is assigned to the High Court, the High Court concluded that the hierarchically superior instance—the Pitești Court of Appeal—remains the competent body to adjudicate the appeal, restoring the procedural posture prior to the erroneous declination.
Legislator headnote
AI generatedart. 181 alin. (1) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Tax recovery suit; jurisdiction for appeal against tribunal judgment and temporal applicability of constitutional decision: Or, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stipulează că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 10 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Bălceşti, sub nr. x/2016, reclamanta Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 40.646 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului comunal, constând în impozite pe teren şi pe clădiri nestabilite, neînregistrate şi neîncasate, urmare stabilirii greşite a zonelor din cadrul localităţii cu nerespectarea prevederilor C. proc. fisc.
Prin sentinţa civilă nr. 500 din 10 mai 2017, Judecătoria Bălceşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, în contradictoriu eu pârâtul A.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, la data de 7 iulie 2017 (data depunerii la oficiul poştal).
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, la data de 28 iulie 2017, sub acelaşi număr de dosar.
Prin Decizia civilă nr. 1317/A din 19 decembrie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 500 din 10 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, dispunând obligarea acesteia la plata sumei de 3.200 RON către intimatul-pârât A., reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, la data de 26 ianuarie 2018. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 1 februarie 2018, sub acelaşi număr de dosar.
Prin Decizia civilă nr. 117 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de aspectele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20.07.2017 şi de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.
Urmare declinării, cauza a fost înregistrata pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 iulie 2018, sub acelaşi număr de dosar, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului CNC4. Noul C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului din data de 30 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.
Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 181 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Soluţia de declinare a competenţei, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidenţă în cauză, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Bălceşti anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României (nr. 582 din 20 iulie 2017).
Or, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stipulează că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, Înalta Curte reţine că deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile situaţiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare, iar dezinvestirea curţii de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legai în cauză, decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal, în apel.
Conform dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile Curţilor de Apel, doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar ii impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale."
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."
Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că; "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."
După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.
În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză; "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."
Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora; "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată."
Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare." în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Vâlcea revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Piteşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamanta Comuna Laloşu, reprezentată prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 1317/A din 19 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04.10.2018.