Competence of the Supreme Court versus Court of Appeal for reviewing tribunal appellate decisions in absence of express statutory provision

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 15 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 aprilie 1996, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare şi defuncta C., în calitate de vânzătoare, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafaţă de 0,52 ha, situat în comuna Livezile, punctul de hotar "Poharn", şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină Ioc de act autentic; întabularea în CF a imobilului dobândit de reclamantă, conform raportului de expertiză care urma a se întocmi în cauză. în cazul respingerii capătului de cerere privind validarea contractului de vânzare -

cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei D., să-i restituie contravaloarea imobilului, actualizată la zi cu indicele de inflaţie.

La data de 4 noiembrie 2016, reclamanta a precizat acţiunea civilă, în sensul că a înţeles să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii E. şi F.

Prin cererea formulată la data de 14 februarie 2017, reclamanta a precizat acţiunea, solicitând instanţei să constate că terenul arabil în suprafaţă de 5.172 mp, ia data decesului defunctei D., nu se mai alia în proprietatea acesteia şi, pe cale de consecinţă, să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor G. şi E. asupra acestui imobil; să constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 aprilie 1996, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare şi defuncta C., în calitate de vânzătoare, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafaţă de 0,52 ha, situat în comuna Livezile, punctul de hotar "Poharn", şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic; să dispună intabularea în CF a terenului dobândit de reclamantă, conform raportului de expertiză care se va efectua în cauză; în situaţia în care se va respinge capătul de cerere privind validarea contractului de vânzare-cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei D., să-i restituie contravaloarea imobilului, actualizată la zi cu indicele de inflaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 442 din 9 mai 2017, Judecătoria Bistriţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocata din oficiu şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., E. şi F.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. la data de 12 iulie 2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa - Năsăud la data de 8 august 2017.

Prin Decizia civilă nr. 35/A din 7 februarie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1442 din 9 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Bistriţa.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a formulat recurs la data de 16 iunie 2018.

Prin adresa din 19 iulie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a înaintat recursul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 iulie 2018 şi repartizat, aleatoriu, spre soluţionare, completului CNC4 Noul C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului din data de 27 iulie 2018, s-a fixat termen la 4 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal, în apel.

Conform dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Din norma de competenţă citată rezulta în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competenţă pot 11 stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de ia această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens. se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză; "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora; "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare.’’ în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bistriţa - Năsăud revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 35/A din 7 februarie 20JB, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04.10.2018.