Jurisdiction of Supreme Court to hear appeal against High Court appellate decision under Civil Procedure Code

Asupra cauzei de faţă. constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Dorohoi, la data de 20 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 600 mp teren intravilan, situat în jud. Botoşani, să ridice gardul care delimitează proprietăţile părţilor şi să le plătească suma de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea unor salcâmi, tăiaţi rară acordul reclamanţilor, precum şi cheltuielile de judecată.

Conform certificatului de deces aflat în copie în dosarul Judecătoriei Botoşani, pârâtul C. a decedat. Prin încheierea din 14 mai 2015, Judecătoria Botoşani a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia, D., E., F. şi G., în calitate de pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2158 din 18 decembrie 2015, Judecătoria Dorohoi a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind acordarea contravalorii salcâmilor. A admis, în parte, acţiunea în revendicare imobiliara, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii E., G. şi F. şi D. A dispus obligarea pârâtei D. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor suprafaţa de 452 mp teren, situat în jud. Botoşani, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul H., la pct. 20,23, 8, 19, 18, 17, 16, 15 şi 20, anexa nr. l. A respins acţiunea în raport cu ceilalţi pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A dispus obligarea pârâtei D. să îşi ridice gardul de pe proprietatea reclamanţilor, precum şi la plata către aceştia a sumei de 2.740 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta D. la data de 5 februarie 2016. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 24 februarie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 625/A din 9 octombrie 2017, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta D. împotriva sentinţei civile nr. 2158 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Dorohoi.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta D., la data de 14 martie 2018 (data depunerii la oficiul poştal). Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Suceava la 28 martie 2018, sub acelaşi număr de dosar,

Prin Decizia civilă nr. 137 din 14 iunie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de aspectele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20.07.2017 şi de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 iulie 2018 şi repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, completului CNC4 Noul C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului din data de 31 iulie 2018, s-a fixat termen la 4 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Soluţia de declinare a competenţei, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este incidenţă în cauză, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Dorohoi anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României din nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, stipulează că deciziile Curţii Constituţionale sunt generai obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Ca atare, Înalta Curte reţine că deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile situaţiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare, iar dezinvestirea curţii de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanţei de contencios constituţional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legat.

În cauză, decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal, în apel.

Conform dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisa, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a îl identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că; "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă’’, astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare."

În aplicarea acestei norme, faţa de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Botoşani revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâta D. împotriva Deciziei civile nr. 625/A din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04.10.2018.