Competence conflict in class labor action resolved in favor of originally seized court due to optional joinder

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017, sub nr. Dosar x/2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost precizată la 20 iunie 2017, reclamanţii (în număr de 438) au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi intimatul - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtei la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti specificate.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VlIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 395 din 22 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, disjuns din Dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în favoarea Tribunalului Neamţ.

S-a reţinut. în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile referitoare la coparticiparea procesuala, întrucât nu există interdependenţa între cereri la care face referire art. 59 C. proc. civ.

Pornind de la dispoziţiile art. 269 din Codul muncii şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi în funcţie de domiciliul reclamantei, s-a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de aceasta în favoarea Tribunalului Neamţ.

Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 869/C din 26 iunie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de reclamanta A. şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de aceasta în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului, în regulator de competenţă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a reţinut, în esenţă, din coroborarea prevederilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, că reclamanta avea posibilitatea, fie de a sesiza Tribunalul Neamţ, în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, fie instanţa competentă teritorial pentru oricare din ceilalţi 437 reclamanţi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală.

Or, în cauza, s-a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele art. 59 C. proc. civ., întrucât toţi reclamanţii au calitatea de angajaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, pretenţiile formulate de aceştia şi motivarea în fapt şi drept a acestora fiind identice.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) raportate la cele ale art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul dedus judecăţii şi care a generat conflictul de competenţă priveşte acţiunea, având ca obiect drepturi salariale, formulată de mai mulţi reclamanţi şi adresată instanţei de la locul domiciliului majorităţii acestora.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi A., fiind adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii reclamanţilor.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativa, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum, în speţă, drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe o cauză juridică comună, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, dispoziţiile legale citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativa.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se constată că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nit putea să atragă (şi) consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Bucureşti a fost legal sesizat în temeiul dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă. Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.