Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions in low-value civil claims following the unconstitutionality of the legislative appeal threshold

Prin sentinţa civilă nr. 538 din 22 septembrie 2017, Judecătoria Jibou a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect pretenţii. A respins, ca nefondată, cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Tribunalul Sălaj, secţia civilă, prin decizia nr. 551 din 10 mai 2018, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu. A admis, în parte, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în despăgubiri. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Sălaj la data de 23 iulie 2018.

Tribunalul Sălaj, prin adresa dosar nr. x/2016 din 3 august 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 6 august 2018.

Prin rezoluţia din 8 august 2018, s-a fixat termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, pe care o va admite, în considerarea minatoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON, respectiv 1.686,7 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. I lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat ca, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie publicată ulterior deciziei nr. 369/2017, respectiv decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mal 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va constata că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Astfel, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în. cauza a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. I C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres al normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.

Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină şi circumscrie conform normei de competenţă stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit dispoziţiei procedurale arătate, pentru a fi competentă instanţa supremă în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în privinţa altor hotărâri.

În speţă însă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunţată de tribunal în apel, în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea instanţei supreme.

În sensul celor de mai sus, s-a statuat şi prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în dosarul nr. x/2018, stabilindu-se că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj împotriva deciziei nr. 551 din 10 mai 2018 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.