Supreme Court jurisdiction for cassation appeals against tribunal judgments under 200,000 RON limited to Court of Appeals

Prin sentinţa nr. 1668 din 31 martie 2017, Judecătoria Botoşani, secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis, în parte, acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Mavromati, pe care 1-a obligat să achite reclamantei suma de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată formulată pe cale separată. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar, ca neîntemeiată.

Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, prin decizia nr. 620 din 5 octombrie 2017, a admis apelul declarat de Spitalul Judeţean de Urgenţă Mavromati împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs. înregistrat la Tribunalul Botoşani la data de 9 martie 2018.

Competenţa soluţionării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de către Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin decizia nr. 140 din 14 iunie 2018.

S-a reţinut, în esenţă, în raport de art. 483 alin. (3) şi (4), precum şi art. 96 pct. 3 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ., că situaţiile în care competenţa de soluţionare a recursurilor revine curţilor de apel sunt "anume prevăzute de lege", în acestea neintrând acţiunea dedusă judecăţii care are ca obiect cheltuieli de judecată din alt dosar.

Curtea de apel a mai constatat că această interpretare rezidă şi din considerentele obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 iulie 2018.

Prin rezoluţia din 31 iulie 2018, s-a fixat termen la 3 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 1.600 RON, soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisa în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

În sensul celor de mai sus, s-a statuat şi prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în dosarul nr. x/2018, stabilindu-se că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apei de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezinvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

4 în consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Suceava, căreia ti revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 620 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului Botoşani, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.