Judicial partition appeal remitted to Court of Appeal due to lack of supreme court jurisdiction

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2395 din 17 aprilie 2015, Judecătoria Buftea a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta - pârâtă A. în contradictoriu cu pârâtul - reclamant B. A admis, în parte, cererea reconvenţională. A atribuit pârâtului - reclamant imobilul, teren şi construcţie, identificat conform rapoartelor de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie şi construcţii civile, A obligat pe pârâtul - reclamant la plata către reclamanta - pârâtă a sumei de 26.852,5 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de sultă, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. A compensat cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa, civilă nr. 627 din 8 februarie 2016, Judecătoria Buftea a respins cererea de completare dispozitiv formulată de A., ca neîntemeiată.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin Decizia nr. 4706/A din 18 decembrie 2017, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de A.

Împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie. A luat act că aceasta a renunţat la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 627/2016 (completare dispozitiv). A respins apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 2395/2015, ca nefondat, A obligat pe apelantul B. la plata către A. a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat), reduse.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâtul B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Ilfov la data de 25 iulie 2018.

Tribunalul Ilfov a înaintat la 27 iulie 2018 cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 6 august 2018.

Prin rezoluţia din 8 august 2018, s-a fixat termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţata de tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar, a cărui competenţă de soluţionare aparţine în primă instanţă, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă;

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum si a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres ai normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ., normă ce reglementează natura şi scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.

Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi decimată către Curtea de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 4706/A din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.