Judicial fee refund ineligibility where real estate claim dismissed on merits rather than as devoid of object by legal provisions

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 18.03.2014 la Tribunalul Timiş sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând, instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare autentic pentru imobilul situat în Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara cu nr. cad. - top. x, al cărui preţ de vânzare a fost convenit la suma de 340.000 euro, respectiv 1.510.416 RON (4,4424 RON/1 euro).

În drept, a invocat art. 1528 C. civ.,la data de 18.08.2014 reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul ca temeiul juridic este reprezentat de art. 1669 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 343 din 28.03.2017, Tribunalul Timiş a respins acţiunea, reţinând că, în cauza dedusă judecăţii, lucrul nu se mai găseşte în patrimoniul promitentei-vânzătoare - lipsind un element esenţial al validităţii contractului.

Reclamantul A. a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 343 din 28.03.2017 a Tribunalului Timiş, arătând că instanţa a omis, prin sentinţa pronunţată, să se pronunţe asupra cererii privind restituirea taxei judiciare solicitate prin cererea de repunere pe rol şi prin notele de şedinţă depuse la dosar, invocând art. 442 şi art. 444 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1103 din 11.07.2017, Tribunalul Timiş a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 343 din 28.03.2017, în sensul că a respins cererea reclamantului de restituire a taxei de timbru, constatând că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele constatate de art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Reclamantul A. a declarat, în termen legal, apel împotriva încheierii din 18.10.2016 şi a considerentelor sentinţei civile nr. 343 din 28.03.2017, pronunţate de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2014, cu motivarea ca, deşi incidenţa lipsei obiectului a fost corect reţinută, nu a fost indicată cauza respectivei lipse de obiect a litigiului soluţionat.

Reclamantul a declarat apel în termenul legal şi împotriva sentinţei civile nr. 1103 din 11.07.2017 a Tribunalului Timiş, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 216 din 13 decembrie 2017, a respins apelul declarat de reclamant împotriva încheierii din 18 octombrie 2016 şi a considerentelor sentinţei civile nr. 343/2017 pronunţată de Tribunalul Timiş. A respins apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1103/2017 pronunţată de aceeaşi instanţă.

Împotriva Deciziei nr. 216 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv schimbarea hotărârilor pronunţate în cauză şi admiterea cererii privind acordarea restituirii taxei judiciare de timbru.

Susţine recurentul, în motivarea recursului, că în cursul judecăţii prezentei cauze, aceasta a rămas tară obiect întrucât, prin admiterea apelului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de dare în plată, respectiv restabilirea situaţiei anterioare de Carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, ca urmare a hotărârii definitive dată în Dosarul nr. x/2014 a Curţii de Apel Timişoara, pârâta din prezenta cauză a pierdut din patrimoniu său imobilul ce face obiect al prezentei cauze.

Apreciază că taxa plătită pentru acţiunea pendinte nu mai era datorată întrucât cererea introductivă de instanţă a rămas fără obiect, fără ca părţile să aibă vreo culpă procesuală, fiind îndeplinite condiţiile pentru restituirea în tot a taxei judiciare de timbru achitate.

A criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut la pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., considerând, în esenţă, că instanţa a săvârşit un "exces de putere" atunci când a contestat puterea textului de lege reprezentat de art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013.

Consideră că motivul de recurs constând în "excesul de putere" trebuie valorizat în cauză nu de pe platforma separaţiei puterilor în stat, ci în sensul denegării de dreptate.

Excepţia lipsei obiectului procesului este o excepţie de fond, peremptorie si absolută. Practica judiciară anterioară Noului Cod a consacrat soluţia de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de către pârât de bunăvoie, înainte de finalizarea procesului ori pârâtul a intrat în imposibilitatea dovedită de a executa pretenţia în cursul judecăţii mai presus de propria voinţă; deşi nu este consacrată legislativ, ea se deduce pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.,civilă de la 1865 (ce au corespondent în art. 194 lit. c) C. proc. civ.). Fiind o împrejurare intervenită ulterior introducerii cererii, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 (ce au corespondent în art. 196 alin. (1) C. proc. civ.), care are în vedere, ca orice nulitate, inexistenţa obiectului la data cererii (or, prin ipoteză, la acel moment exista, dar a dispărut ulterior); în acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina actuală.

Motivul de recurs circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ. a fost apreciat de către recurent ca vizând şi alte texte din legea comună de procedură civilă sau din legi speciale care prevăd ipoteze de nulitate a actelor de procedură, eu consecinţe şi asupra hotărârii judecătoreşti adoptate, respectiv şi alte situaţii decât cele de încălcare a competenţei, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încălcarea autorităţii lucrului judecat, considerând că nulitatea semnifică de fapt anulabilitatea hotărârii recurate, ea trebuind să fie constatată sau declarată de instanţă.

Susţine că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., poate invoca nulitatea absolută "în orice stare a judecăţii cauzei", inclusiv în recurs, dacă pentru dovedirea ei nu este necesară administrarea altor probe decât, eventual, înscrisurile noi. In acest sens a invocat nulitatea actului de procedură a judecării pe fond a dreptului în condiţiile în care a timbrat doar judecarea considerentelor pentru care i se refuză restituirea unei taxe judiciare pe care a achitat-o dar pentru care nu a mai beneficiat de judecată, cererea fiindu-i respinsă pe motiv că nu există obiect material.

În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că reprezintă motiv de casare nu numai inexistenţa motivării, ci şi insuficienţa acesteia. Consideră, în acord cu doctrina, că în interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între motive cu privire la chestiuni de procedură, chestiuni de fapt şi chestiuni de drept substanţial, toate fiind deopotrivă susceptibile de verificare şi eventuală sancţionare de către instanţa de recurs.

Recurentul a arătat că5 dacă se va trece peste primele trei motive, înţelege a se prevala şi de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Pentru acest motiv, recurentul a prezentat o serie de consideraţii teoretice asupra încadrării criticilor formulate în exigenţele textului de lege.

În esenţă, apreciază că judecata de nulitate permite, în forme limitate, constatarea ex officio din partea instanţei, în condiţiile în care, în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui act, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel act este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operaţiune intrând în puterile naturale pe care instanţa le exercită incidental atunci când examinează speţa.

Consideră că motivele invocate în prezenta cerere trebuie să fie primite întrucât acestea ori nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Solicită a se observa că motivul de casare invocat nu este unul exclusiv de "fapt", motivele de recurs fiind precise, clar formulate, întemeiate, fără carenţe şi sunt operante, în sensul teoriei "erorii cauzale".

Cu privire la calitatea motivării hotărârii, arată că, astfel cum, în măsura posibilului, "părţile sunt ţinute să expună pretenţiile lor într-o manieră clară, lipsită de ambiguităţi şi în mod raţionai structurată" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 29 august 2000, în cauza Jahnke şi Lenobie), asemenea trebuie sa fie şi considerentele instanţelor care soluţionează cererea petentului, astfel ea motivul de apel sau de recurs să nu rămână fără consecinţe asupra dispozitivului hotărârii atacate.

În final, recurentul, în conformitate cu dispoziţiile art. 519-521 C. proc. civ., a solicitat sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemelor de drept care s-au ivit pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv referitor la circumscrierea noţiunii de beneficiar al dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Urmare comunicării motivelor de recurs, intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin raportul întocmit în procedura de filtru, s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu, motivele de recurs putând fi încadrate în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin încheierea de dezbateri din data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru formularea unei sesizări pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare:

În esenţă, litigiul poartă asupra cererii reclamantului de restituire a taxei de timbru pe care a achitat-o în litigiul principal în care cererea sa de validare a unui antecontract de vânzare cumpărare şi pronunţare a unei hotărâri ce ţine ioc de act de vânzare a fost respinsă pe motiv că bunul nu se mai află în patrimoniul promitentului vânzător.

Recurentul susţine că, în această situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, care dispun în sensul că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie "când acţiunea sau cererea rămâne tară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale".

Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe potrivit căruia reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege invocat, întrucât cererea sa de chemare în judecată nu a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ci a fost soluţionată pe fond, fiind respinsă pe considerentul că, în urma constatării nulităţii titlului pârâtei asupra imobilului în litigiu, pe cale judecătorească, într-o cauză ce a făcut obiectul unei judecăţi distincte, antecontractul de vânzare-cumpărare dintre părţi a rămas fără obiect material, fiind astfel lipsit de una din condiţiile de validitate, aceea ca lucrul să se găsească în patrimoniul promitentei-vânzătoare.

Apreciază instanţa de apel că acţiunea ar fi rămas tară obiect doar dacă reclamantul ar fi obţinut ceea ce a solicitat ca urmare a unor dispoziţii legale, ceea ce nu s-a întâmplat însă.

Deşi recurentul a formulat critici în temeiul art. 488 pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin raportul asupra admisibilităţii recursului s-a reţinut că respectivele critici se încadrează în cazurile reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nefiind formulate critici care să corespundă situaţiilor reglementate de pct. 4 şi 5.

În acest sens se constată că recurentul a susţinut, în cadrul primului motiv de recurs, că instanţa de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate, săvârşind un "exces de putere" atunci când a contestat puterea textului de lege, reprezentat de art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, ignorând împrejurarea că excepţia lipsei obiectului procesului, este o excepţie de fond, peremptorie si absolută. Apreciază că, în practica judiciară anterioară Noului Cod şi în doctrina actuală, a fost consacrată soluţia de respingere a cererii ca rămasă Iară obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de către pârât de bunăvoie,

6 înainte de finalizarea procesului ori pârâtul a intrat în imposibilitatea dovedită de a executa pretenţia în cursul judecăţii mai presus de propria voinţă.

Aceste argumente nu susţin motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de recurent, întrucât, pe de o parte, procedând la identificarea obiectului acţiunii instanţa nu săvârşeşte un exces de putere în sensul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, excesul de putere presupunând o ingerinţă a instanţei în atribuţiile unei alte puteri din ordinea constituţională prin săvârşirea unui act pe care doar această putere îl putea face.

Pe de altă parte, nu se pune problema, în această situaţie, a unui refuz de a judeca, prin negarea forţei juridice obligatorii a unui text de lege. Dimpotrivă, instanţa a procedat, în limitele atribuţiilor sale jurisdicţionale, la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, iar incorecta apreciere, în opinia recurentului, asupra subzistenţei obiectului acţiunii, ce a determinat reţinerea ca neincident a textului de lege menţionat, reprezintă un aspect ce poate fi analizat exclusiv din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nici dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu se regăsesc în critica subscrisă acestui motiv. Astfel, recurentul a invocat o presupusă nulitate a actului de procedură în condiţiile în care dreptul său a fost judecat pe fond deşi, susţine ei, a timbrat doar judecarea considerentelor pentru care i se refuză restituirea unei taxe judiciare pe care a achitat-o fără a mai beneficia de judecată. Se constată că reclamantul a criticat în căile de atac calificarea pe care instanţa de fond a dat-o noţiunii de "obiect al acţiunii" atât prin încheierea premergătoare din 18.10.2016 şi în considerentele litigiului principal, cât şi la momentul soluţionării cererii completat oare, critici cărora instanţa de apel le-a răspuns, în limitele obiectului judecăţii. Raţionamentul instanţei cu privire la "obiectul acţiunii" ţine tot de corecta aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013, urmând a fi analizat prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi nu de încălcarea unei reguli de procedură, ce ar atrage nulitatea absolută a deciziei recurate.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul invocă o motivare insuficientă a deciziei recurate, care ar fi trebuit să verifice, fără distincţie, deopotrivă, chestiuni de procedură, chestiuni de fapt şi chestiuni de drept substanţial.

Recurentul nu precizează care anume aspect dedus judecăţii în apel a primit o motivare insuficientă, în condiţiile în care analiza acestui motiv de recurs se raportează la limitele în care recurentul a atacat decizia pronunţată în apel.

Or, cu privire la acest aspect, se reţine că, deşi prin cererea de apel, recurentul a solicitat o nouă judecată asupra fondului, date fiind limitele învestirii fixate prin cererea de apel, situaţia de fapt şi dispoziţiile de drept aplicabile nu pot. privi decât modalitatea în care dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 au fost interpretate şi aplicate, operaţiune juridică pe care instanţa de apel a efectuat-o cu o motivare ce reţine atât situaţia de fapt, cât şi temeiul de drept aplicabil.

În fine, ultima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează efectul pe care constatarea nulităţii unui act juridic îi are asupra subzistenţei obiectului acţiunii în dovedirea căreia respectivul act nu mai poate fi valorificat, recurentul susţinând că, în acesta situaţie, procesul devine lipsit de obiect, ceea ce impune restituirea taxei de timbru. Consideră recurentul că în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui act, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze, pe cale incidentală, dacă acel act este valid sau nu pentru sistemul juridic.

Formulând o astfel de critică, recurentul confundă obiectul acţiunii, ca mijloc procedural de sesizare a instanţei, cu obiectul material al contractului, a cărui existenţă în patrimoniul vânzătorului constituie un aspect al validităţii convenţiei deduse judecăţii.

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie "când acţiunea sau cererea rămâne tară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale".

În mod corect instanţele de fond au apreciat că textul de lege nu este aplicabil în situaţia reclamantului procedând la verificarea incidenţei acestuia prin stabilirea a însuşi obiectului acţiunii.

Obiectul acţiunii civile este reprezentat de protecţia unui drept subiectiv civil ce se concretizează, în funcţie de forma de manifestare a acestuia, în obiect al litigiului. In cauză, pretenţia concretă a reclamantului a fost aceea de a se dispune, pe cale judiciară, transferul dreptului de proprietate întemeiat pe promisiunea de vânzare încheiată între părţi, de la promitenta vânzătoare la reclamant prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare.

invalidând promisiunea de vânzare pe motiv că bunul ce constituie obiect al convenţiei între părţi nu se mai află în patrimoniul debitorului obligaţiei de a vinde, prima instanţă nu a verificat doar existenţa obiectului acţiunii ca şi condiţie de exercitare a acesteia reglementată de art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât situaţia în care pârâtul se află în imposibilitate de a executa pretenţia în cursul judecăţii dintr-o cauză mai presus de propria voinţă, nu lipseşte, cum susţine greşit recurentul, de obiect acţiunea.

În acest sens, corect instanţa de apel a apreciat că cererea ar fi devenit lipsită de obiect atunci când pretenţia concretă s-ar fi îndeplinit printr-o dispoziţie expresă a legii de natură a înlătura procedura judiciară.

Or, în cauză, nu s-a ivit o atare situaţie juridică, ci au fost analizate condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru validarea unei promisiuni de vânzare şi pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act de vânzare cumpărare, ceea ce presupune o judecată asupra fondului pretenţiilor şi nu constatarea ca neîndeplinită a unei condiţii de formă pentru exercitarea acţiunii, respectiv indicarea obiectului cererii, în acest sens, instanţa a procedat la o verificare a condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru transferul valabil al dreptului de proprietate, astfel cum impune art. 1669 C. civ. raportat la dispoziţiile art. 1673 C. civ., norme de drept substanţial a căror incidenţă presupune o analiză a fondului dreptului dedus judecăţii. Nulitatea juridică a titlului de proprietate al promitentei vânzătoare nu reprezintă o excepţie de procedură care împiedică judecata fondului, ci o sancţiune juridică a actului civil, ale cărei efecte se produc pe fondul dreptului subiectiv ce nu mai poate opera în forma pentru care reclamantul solicită protecţie juridică.

Prin urmare nu se poate susţine că acţiunea dedusă judecăţii ar fi rămas iară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale, pentru a fi aplicabilă teza restituirii taxei de timbru.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge recursul ca ne fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 216 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.