Supreme Court jurisdiction over cassation appeals against first-instance tribunal decisions under the 1865 Code of Civil Procedure

Prin acţiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 22 noiembrie 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie construcţia identificată, parte din imobilul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 5019 din 17 decembrie 2015, Judecătoria Cornetu a respins acţiunea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin Decizia nr. 1319/A din 24 aprilie 2017, a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis acţiunea. L-a obligat pe pârât să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, construcţia C1 în suprafaţă de 58,80 mp situată în Pantelimon. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.289 RON (fond şi apel).

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâtul B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Ilfov la 5 mai 2017, iar la 20 decembrie 2017 au fost înregistrate, la aceeaşi instanţă, motivele de recurs.

Tribunalul Ilfov, prin adresa Dosar nr. x/2012 din 9 iulie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 iulie 2018 şi a primit termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluţionare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanţa supremă.

Astfel, dosarul a fost înregistrat pe roiul instanţelor la 22 noiembrie 2012, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speţei îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Aşadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţa, prin adăugarea la lege, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, obiectul controlului de constituţionalitate reprezentându-l sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dispoziţia legală nefiind, de altfel, incidenţă litigiului care este guvernat, cum s-a arătat, de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel".

Cum în speţă, acţiunea a învestit în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanţa imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 13I9/A din 24 aprilie 2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03.10.2018.