Reimbursement for real property improvements: unjust enrichment vs. artificial accession and bad-faith construction

Asupra recursului civil, de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 30.11.2010, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L.. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloare construcţiilor şi instalaţiilor edificate pe terenul în suprafaţă de 2.533,4 mp situat în Bucureşti, şi instituirea, unui drept de retenţie asupra acestora până la soluţionarea irevocabilă a cererii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, faptul că între părţi s-au deraiat litigii legate de imobilul menţionat, împotriva sa fiind demarată procedura executării silite în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, împotriva căreia formulat contestaţie la executare, solicitând atât anularea actelor de executare silită, cât şi lămurirea întinderii, înţelesului şi aplicării dispozitivului, acesta neputând fi pus în executare.

S-a mai susţinut că pe teren există în prezent construcţii noi, edificate cu bună credinţă, construcţiile care au fost edificate la începutul anilor 1900 nemaiexistând în prezent.

La data de 15.11.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus ia dosar cerere modificatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume (evaluate provizoriu): 800.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de construcţie realizate conform autorizaţiei de construcţie nr. x din 09.10.2003; 361.390 RON, reprezentând contravaloare lucrări de construcţie realizate conform autorizaţiei de construcţie nr. x din 03.10.2007; 753.800 RON, reprezentând contravaloare lucrări de construcţie realizate în baza autorizaţiei de construcţie nr. x din 30.12.2009; 430.000 lei, reprezentând contravaloare lucrări infrastructură (apă, canalizare, energie electrică); 85.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de infrastructură şi racordare ia utilităţile de apă, canalizare şi energie electrică; 85.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de îmbunătăţire a zonei de producţie (montare de sisteme de încălzire, iluminat, ventilare a aerului, sisteme de alimentare cu apă şi evacuări speciale, gresie, panouri speciale fonoabsorbante, accesare automatizată; 85.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de îmbunătăţire a zonei showroom (montare de gresie şi faianţă, separatoare speciale de birouri, sisteme de iluminat speciale, parchet, sisteme de ventilaţie şi încălzire, sisteme de scări şi mână curente, placare cu alcobond); 85.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de îmbunătăţire a zonei administrative (montare de gresie şi faianţă, parchet, sisteme de încălzire şi ventilaţie, sistem de iluminat exterior, tâmplărie de aluminiu cu geam termopan, luminatoare speciale de ventilaţie, placare cu alcoband); 85.000 RON, reprezentând contravaloare lucrări de îmbunătăţire a zonei de producţie şi depozitare (montare de căi de acces automatizate, gresie şi faianţă, centrale termice şi calorifere, tâmplărie de aluminiu cu geam termopan); 85.000 RON, reprezentând contravaloare manoperă lucrări de construcţie, modernizare şi consolidare.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 07.11.1994, Ministerul Culturii a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x prin care a trecut în patrimoniul exclusiv al societăţii S.C. C. S.A. imobilul situat în Bucureşti.

La data de 01.08.2003, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x, S.C. C. S.A. a vândut către reclamantă imobilul în suprafaţă de 2.061,27 mp situat în Bucureşti.

La data de 25.09.2001, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x, S.C. C. S.A. a vândut către reclamantă imobilul în suprafaţă de 509,73 mp, situat în Bucureşti.

La data de 21.12.2007, s-a. pronunţat sentinţa civilă nr. 1613 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care reclamantă a fost obligată să lase către B., în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 2.533,14 mp, precum şi construcţiile aferente acestuia P-H, respectiv P+2, cu o suprafaţă desfăşurată la sol de 1.650 mp. Această sentinţă a devenit irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 251 din 21.01.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa nr. 1613 din 21.12.2007 s-a reţinut faptul că imobilul a aparţinut autorilor numitei B., fiind naţionalizat prin Decretul nr. 192 din 25.10.1951 şi dat în folosinţa Comitetului pentru Artă pentru întreprinderea de stat C. în continuare, tribunalul a reţinut faptul că imobilul a intrat în mod abuziv în proprietatea statului (tara titlu valabil) şi a admis acţiunea formulată de B.

La data de 14.06.2011 şi respectiv 15.06.2011, executorul judecătoresc s-a prezentat la adresa din Bucureşti, şi a dispus evacuarea reclamantei şi punerea în posesie a pârâtei B. pentru o suprafaţă de 2.533,14 mp teren şi 1.946 mp construcţii P+l, P+2 şi P+3. In aceste condiţii, având în vedere faptul că, în mare parte, construcţiile aflate pe terenul restituit pârâtei B. au fost ridicate de reclamantă, din fonduri proprii, s-a văzut pusă în situaţia de a formula acţiunea de faţă, prin care a solicitat restituirea contravalorii îmbunătăţirilor realizate.

Prin sentinţa civilă nr. 13788 din 15.11.2011, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2010, a fost admisă excepţia necompetentei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11.11.2013, sub nr. x/2012.

La data de 28.03.2013, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că valoarea în RON a pretenţiilor formulate în cauză este de 8.090.351 RON (echivalentul sumei de 1.837.380 euro, la cursul BNR din 27.03.2013), iar prin precizările din data de 05.04.2013, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei, fie la plata contravalorii manoperei şi materialelor reprezentând îmbunătăţirile aduse imobilului situat în Bucureşti, fie la plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului situat în Bucureşti, prin lucrările de îmbunătăţire efectuate.

Printr-o nouă cerere precizatoare, formulată ia data de 07.02.2014, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei, în principal, la plata sumei de 10.576.485 RON, reprezentând sporul de valoare dobândit de imobilul situat în Bucureşti, ca urmare a construcţiilor şi lucrărilor efectuate de reclamantă, aşa cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul D.; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 9.030.724 RON, reprezentând contravaloarea manoperei şi materialelor încorporate în vederea realizării construcţiilor şi lucrărilor efectuate la imobilul situat în Bucureşti, aşa cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul D.

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 17.03.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.969.294 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate la imobilele CI, C3 şi C4 din Bucureşti, identificate prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii efectuat de expertul D., a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 52.307,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.09.2001 de BNP F., S.C. C. S.A. a înstrăinat reclamantei S.C. A. S.R.L. imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 509,73 mp şi construcţii cu destinaţia "ateliere şi depozite" edificate pe acesta, cu o suprafaţă utilă de 286,08 mp, având număr cadastral x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 01.08.2003 de BMP F., S.C. C. S.A. a înstrăinat reclamantei S.C. A. S.R.L. imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 2.061,27 mp (teren acoperit de construcţii pe o suprafaţă de 1.518,92 mp şi teren liber ele construcţii cu o suprafaţă de 542,35 mp, cu număr cadastral x) şi construcţii edificate pe o suprafaţă de 1.518,92 mp, În baza autorizaţiilor de construire nr. x din 09.10.2003, nr. x din 03.10.2007 şi nr. x din 30.12.2009 eliberate de Primăria sectorului 2, reclamanta S.C. A. S.R.L. a realizat lucrări de consolidări, modernizări, amenajări la imobilul situat în Bucureşti, cât şi lucrări de construire a unui imobil birouri P+2E+M la aceeaşi adresă.

Prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, rectificată prin încheierea din data de 08.02.2011, a fost admisă acţiunea formulată de pârâta din prezenta cauză B., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Cultelor şi reclamanta S.C. A. S.R.L. şi au fost obligate acestea din unită să-i lase pârâtei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2.533,14 mp şi construcţiile aferente P+l, respectiv P+2, cu o suprafaţa desfăşurată la sol de 1.650 mp, identificat prin anexa nr. 3 la raportul de expertiză nr. x din 14.05.2007.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut ca imobilul mai sus menţionat a aparţinut autorilor pârâtei B., G. şi H., în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 16.09.1943 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, fiind preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 192/1951. S-a mai reţinut că titlul pârâtei din prezenta cauză asupra imobilului este preferabil, titlul autoarei reclamantei, S.C. C. S.A. provenind de la stat, adică de la un neproprietar.

Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 668 din 17.09.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 251 din 21.01.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate.

Prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii întocmit de expertul D. au fost identificate construcţiile menţionate în sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, situate în Bucureşti, după cum urmează: un corp de clădire denumit CI, situat la stradă, având regim de înălţime P+1E+Supantă, cu o suprafaţă construită la sol de 489 mp, structură de rezistenţă din cadre de beton armat (stâlpi, grinzi, planşee), închideri din zidărie de cărămidă, acoperiş terasă; un corp de clădire denumit C2, aflat pe partea dreaptă în curtea interioară, lipit pe o latură de corpul CI, având regim de înălţime parter şi suprafaţă construită la sol de 1.070 m. S-a precizat de expert ca acest corp de construcţie, aşa cum este prezentat în anexa 3 la raportul de expertiză nr. x din 14.05.2007, nu a putut fi identificat, deoarece pe locul unde a existat această construcţie a fost edificată una nouă; un corp de clădire denumit C3, aflat pe partea stângă în curtea interioară, lipit pe o latură de corpul CI, având regim de înălţime S parţial+P+2E, cu o suprafaţă construită la sol de 123 mp, având structura de rezistenţă realizată din cadre de beton armat (stâlpi, grinzi, planşee), închideri din zidărie de cărămidă, acoperiş tip terasă; un corp de clădire denumit C4, lipit pe o latură de corpul C3, având regim de înălţime P+1E, cu o suprafaţă construită la sol de 214 mp, structură de rezistenţă din zidărie portantă de cărămidă, planşee de lemn, acoperiş şarpantă, învelitoare tablă.

Prin acelaşi raport de expertiză au fost identificate lucrările efectuate de reclamantă în baza autorizaţiilor de construire nr. x din 09.10.2003, nr. x din 03.10.2007 şi nr. x din 30.12.2009. S-a menţionat de expert că în baza autorizaţiei de construire nr. x din 09.10.2003 s-au executat următoarele lucrări: ia corpul CI, având regim de înălţime P+IE+Supantă - consolidare structură (plasă Buzău dublă), modificări goluri în zidăria exterioară, la et. 1 s-a construit o supantă cu acces printr-o galerie de la el, cu structură din cadre de beton armat şi având compartimentări şi închideri din zidărie şi tâmplărie aluminiu cu geam termopan, tencuieli şi glet la pereţi, pardoseli gresie (la el, casa scării), pardoseli parchet (la et. 2), placat stâlpi cu panouri tip "Alucobond" la etl, balustradă galerie scară acces din inox, tâmplărie exterioară din aluminiu cu geam termopan, tavane false casetate din ghips-carton la etl, uşi exterioare acces magazin parter tip "Hormann", toate instalaţiile sunt noi (electricitate, canalizare, apă, gaz metan, sistem de climatizare), încălzirea se face prin centrale termice pe gaze; la corpul C2 -

6 săpătură, fundaţii izolaţie şi continue, structură beton armat, închideri din zidărie, tencuieli pereţi, placări pereţi cu faianţă pe tot conturul până la înălţimea de 2,20 m, pardoseli beton, strat protector pardoseli beton tip cuarţ, rezistent trafic, tâmplărie metalică cu policarbonat, uşi acces tip "Hormann", ferme metalice la structura acoperişului, învelitoare din panouri tip sandwich, luminator pe 75% din lungimea coamei învelitorii, instalaţie specială ventilaţie, încălzire prin sistem radiant fixat pe tavan, toate instalaţiile sunt noi (apă, canalizare, gaz metan, electricitate).

Conform autorizaţiei nr. x din 30.12.2009 au fost executate lucrările pentru construirea corpului C5, având regim de înălţime P+3E, construcţie noua, având suprafaţa construită la sol de 52 mp, situată în spatele curţii, având o latură lipită de corpul C2. Lucrările executate şi identificate sunt: fundaţie tip radier general, structură cadre beton armat (stâlpi, grinzi, planşee), închideri din zidărie de cărămidă, tâmplărie din aluminiu cu geam tip termopan, interior nefinisat (fără tencuială), izolaţie termică la exterior eu polistiren pe trei faţade, faţada spre curte nefiind termoizolată.

Tot prin raportul de expertiză în construcţii au fost identificate lucrările de îmbunătăţire efectuate de reclamantă şi de autoarea acesteia la construcţiile existente pe terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 2.533,40 mp. S-a menţionat că au fost executate lucrări de îmbunătăţiri la corpul CI, de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în baza autorizaţiei de construire nr. x din 09.10.2003, respectiv: consolidare structură (plasă Buzău dublă), modificări goluri în zidăria exterioară, la et. l s-a construit pe o anumită porţiune o supantă cu acces printr-o galerie de la et. l, cu structură din cadre de beton armat şi având compartimentări şi închideri din zidărie şi tâmplărie aluminiu cu geam termopan, tencuieli şi glet la pereţi, pardoseli gresie (la et. l, casa scării), pardoseli parchet (la et. 2), placat stâlpi cu panouri tip "Alucobond" la et. l, balustradă galerie scară acces din inox, tâmplărie exterioară din aluminiu eu geam termopan, tavane false casetate din ghips-cartort la et. l, uşi exterioare acces magazin parter tip "Hormann", toate instalaţiile sunt noi (electricitate, canalizare, apă, gaz metan, sistem de climatizare), încălzirea se face prin centrale termice pe gaze. S-a menţionat, de asemenea, că au fost executate lucrări de îmbunătăţiri şi la corpul C3, de către reclamanta S.C. A. S.R.L., pentru care nu a fost necesară obţinerea unei autorizaţii de construire şi anume: lucrări executate la interior-tavane false casetate din ghips-carton, placare pereţi din ghips-carton, pardoseli gresie ia holuri şi grupuri sanitare, pardoseli parchet în restul încăperilor; lucrări executate la exterior - faţadă placată cu plăci tip "Alucobond", tâmplărie exterioară din PVC cu geam termoizolant, instalaţii noi (electrice, are condiţionat, încălzire cu centrală proprie pe gaze, radiatoare noi).

Totodată, au fost executate lucrări de îmbunătăţiri şi la corpul C4, de către reclamanta S.C. A. S.R.L., pentru care era necesară obţinerea unei autorizaţii de construire şi anume: refacerea parţială a zidăriei, montarea unei uşi automate duble din aluminiu tip "Hormann" şi a unei uşi într-un canat din aluminiu. S-a precizat de expert că toate lucrările de consolidare, recompartimentare, instalaţii, finisaje interioare şi exterioare efectuate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de autoarea acesteia, S.C. C. S.A. au fost necesare şi utile, deoarece au creat o stabilitate şi durabilitate a construcţiei, un confort şi o siguranţă în desfăşurarea activităţilor la interiorul şi exteriorul construcţiei.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata contravalorii lucrărilor de construcţie şi a îmbunătăţirilor executate pe terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 2.533,40 mp, invocând, în drept, dispoziţiile art. 48 şi 50 din Legea nr. 10/2001 şi pe cele ale art. 494 C. civ., precum şi principiul îmbogăţirii tară justa cauză.

Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Astfel, pe de o parte, imobilul situat în Bucureşti, nu a fost restituit prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun introduse cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestei legi (la 11.04.1996). Pe de altă parte, imobilul mai sus menţionat nu are destinaţie de locuinţă, fiind vorba de mai multe corpuri de clădire reprezentând birouri, ateliere, showroom.

Totodată, tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, chiriaşii au dreptul la restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilelor (după cum contractele de vânzare cumpărare s-au încheiat cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995). Astfel, pe de o parte, imobilul în litigiu nu a fost restituit prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, acesta nu a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

Prima instanţă a reţinut că art. 494 C. civ. reglementează unul din cazurile de accesiune imobiliară artificială, respectiv pe acela în care construcţia sau plantaţia a fost făcută de o persoană, cu materialele sale pe terenul altcuiva.

În acest caz, pot fi identificate două situaţii: situaţia constructorului de rea-credinţă (cel care cunoaşte că terenul aparţine altcuiva şi totuşi face construcţia, plantaţia, lucrarea).

În această situaţie, proprietarul terenului are la îndemână două posibilităţi: să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate; să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului.

O a doua situaţie este cea a constructorului de bună-credinţă (care nu ştia că terenul aparţine altuia, crezând că aparţine lui şi construieşte pe acei teren).

În această situaţie, proprietarul terenului devine obligatoriu proprietar al construcţiei, fam a mai putea cere dărâmarea şi ridicarea construcţiilor, trebuind însă să-1 dezdăuneze pe constructor. Proprietarul poate opta pentru întinderea despăgubirii: să achite contravaloarea materialelor şi a muncii; sa plătească o sumă egală cu creşterea valorii fondului ca urmare a efectuării construcţiei.

În privinţa domeniului de aplicare a art. 494 C. civ., în practica judiciară s-a decis că el cuprinde numai situaţiile în care un terţ ridică pe terenul altuia construcţii noi, nu şi atunci când lucrările efectuate reprezintă reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilului, situaţia acestora din urmă urmând a fi soluţionată după regulile de la cheltuielile necesare, utile şi voluptorii.

Tribunalul a reţinut că în speţă nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a devenit incidenţă accesiunea imobiliară artificială, reglementată de dispoziţiile art. 494 C. civ., în ceea ce priveşte corpurile de construcţie C1, C2, C3 şi C4 edificate pe terenul situat în Bucureşti,.

Astfel, nu s-a reţinut faptul că aceste construcţii ar fi fost edificate de reclamanta S.C. A. S.R.L. sau de autoarea acesteia, S.C. C. S.A. pe terenul aparţinând pârâtei B., faţă de cele reţinute, cu putere de lucra judecat, prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin această sentinţă civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de pârâta din prezenta cauză B. şi au fost obligate Consiliul General al Municipiului Bucureşti Ministerul Culturii şi Cultelor şi reclamanta S.C. A. S.R.L. să-l lase în deplină proprietate şi liniştită posesie construcţiile identificate prin anexa nr. 3 la raportul de expertiză nr. x din 14.05.2007 (respectiv construcţiile C1 - C4 identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauza de faţă de expertul D.), reţinându-se că aceste construcţii au fost dobândite de autorii reclamantei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 16.09.1943 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, fiind preluate în proprietatea statului, tara titlu valabil, în baza Decretului de expropriere nr. 192/1951, titlul pârâtei fiind preferabil celui prezentat de reclamantă.

Prin urmare, prin sentinţa civilă evocată s-a reţinut că imobilele-construcţii edificate pe terenul situat în Bucureşti, astfel cum au fost identificate prin anexa nr. 3 la raportul de expertiză nr. x din 14.05.2007 au fost dobândite de autorii pârâtei, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 16.09.1943 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi, ca atare, în cauza de faţă, tribunalul nu a putut să reţină o situaţie diferită, respectiv că aceste construcţii ar fi fost edificate de autoarea reclamantei sau de reclamantă, aşa cum aceasta a susţinut.

S-a apreciat că, puterea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de artJ2GÎ C. civ. (obiect, părţi, cauză) nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ei putând cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Cu privire la corpul de construcţie C5 şi corpul C2, în actuala configuraţie, tribunalul reţine că reclamanta S.C. A. S.R.L. are calitatea de constructor de rea-credinţă al acestora.

Sub acest, aspect, s-a avut în vedere că, în literatura de specialitate şi practica judiciară s-a arătat că aprecierea bunei-credinţe se face în raport de momentul efectuării construcţiei şi că aceasta încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului. S-a stabilit că buna-credinţă se socoteşte încetată din ziua cererii în justiţie făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să creadă că proprietarul a pornit acţiunea împotriva sa rară drept.

În speţă, corpul C2, în actuala configuraţie şi corpul de construcţie C5 au fost executate în baza autorizaţiilor de construire nr. x din 09.10.2003 şi nr. x din 30.12.2009.

Se constată că lucrările la corpul C2 au fost realizate ulterior introducerii acţiunii în revendicare formulate de pârâta B. în contradictoriu cu autoarea reclamantei, S.C. C. S.A. (la data de 11.04.1996), pe parcursul soluţionării cauzei în care a fost introdusă, în calitate de pârâtă şi S.C. A. S.R.L..

Corpul de construcţie C5 a fost realizat începând cu anul 2009, când deja se pronunţase sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care fusese admisă acţiunea în revendicare formulată de pârâtă, iar aceasta devenise definitivă prin respingerea apelurilor declarate, prin Decizia civilă nr. 668 din 17.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, fiind evident că nu se mai poate vorbi de buna-credinţă a reclamantei la realizarea acestei construcţii.

În situaţia constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are la îndemână două posibilităţi, astfel cum s-a reţinut anterior: să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii; respectiv, să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru prejudiciile produse.

Tribunalul a reţinut că pârâta a declarat în faţa instanţei că nu înţelege să invoce accesiunea cu privire la lucrările edificate de reclamantă şi că nu doreşte să o despăgubească pe aceasta. Or, faţă de opţiunea exprimată de pârâtă, proprietara terenului pe care au fost edificate construcţiile, aceasta nu poate fi obligată la plata de despăgubiri constând în contravaloarea materialelor şi preţul muncii, astfel cum s-a solicitat de reclamantă, aceasta din urmă având posibilitatea să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa.

În ceea ce priveşte îmbunătăţirile aduse construcţiilor, acestea nu întră în domeniul de aplicare al art. 494 C. civ., astfel cum s-a arătat mai sus, situaţia lor urmând a fi soluţionată după regulile de la cheltuielile necesare, utile şi voluptuarii.

Astfel, posesorul de bună sau de rea-credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea cheltuielilor necesare (tăcute pentru conservarea lucrului) şi a celor utile (care nu sunt necesare, dar sunt de folos, căci sporesc valoarea lucrului). Posesorul de bună sau de rea-credinţă nu are dreptul la restituirea cheltuielilor voluptuarii (acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului); el poate să ridice lucrările tăcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora bunul imobil.

Cu privire la cheltuielile necesare şi utile, în doctrină şi în practica judiciară s-a reţinut că obligaţia proprietarului de a restitui posesorului de bună sau rea-credinţă aceste cheltuieli este justificată prin împrejurarea că nu trebuie să se realizeze o îmbogăţire fără just temei a primului în detrimentul celui de-al doilea.

Prin cererea modificatoare, reclamanta a indicat drept temei al solicitării de plată a îmbunătăţirilor şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Îmbunătăţirile necesare şi utile aduse construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, str. x, sector 2, în suprafaţă de 2.533,40 mp au fost identificate prin raportul de expertiză în construcţii întocmit de expertul D., Aceste îmbunătăţiri au fost evaluate prin răspunsul la obiecţiunile ia raportul de expertiză, după cum urmează: lucrările de îmbunătăţire efectuate la corpul CI - 4.040.271 RON; lucrările de îmbunătăţire efectuate la corpul C3 - 840.277 RON; lucrările de îmbunătăţire efectuate la corpul C4-88.746 RON. Prin urmare, lucrările de îmbunătăţire realizate la corpurile CI, C3, C4 totalizează suma de 4.969.294 RON.

Tribunalul a constatat că în cauză sunt întrunite condiţiile cererii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză (adio de în rem verso); mărirea patrimoniului pârâtei, eu valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri necesare şi utile aduse construcţiilor; micşorarea patrimoniului reclamantei, cu aceeaşi valoare; existenţa unei legături între sporirea patrimoniului pârâtei şi diminuarea patrimoniului reclamantei; absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului pârâtei în detrimentul reclamantei; absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamantă a pierderii suferite.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind plata lucrărilor de construcţie realizate pe terenul din Bucureşti, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele deja expuse.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta, proporţional pretenţiilor admise.

Se reţine că taxa de timbru aferentă sumei de 4.969.294 RON, la care a fost obligată pârâta este în cuantum de 53.803,94 RON. Prin încheierea de şedinţă din data de 06.02.2013 s-a dispus reducerea taxei de timbru datorată de reclamantă de la 84.955 RON la 42.477,5 RON şi eşalonarea taxei de timbru reduse în 12 rate lunare, începând cu 25.02.2013. Până la momentul pronunţării sentinţei, reclamanta a achitat din taxa de timbru redusă ia 42.477,5 RON suma de 38.937,37 RON, conform chitanţelor depuse ia dosarul cauzei, această sumă urmând a fi inclusă în cheltuielile de judecată (restul sumei, până la 42.477,5 RON urmând a fi recuperată de reclamantă printr-o cerere separată). La această sumă se adaugă onorariul avocatului, în. sumă de 13.370 RON.

Astfel, tribunalul a apreciat că, întrucât pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, aceasta nu este îndreptăţită să recupereze întreaga sumă achitată cu titlu de onorariu de avocat (26.739,36 iei), ci doar o parte din acesta, respectiv suma de 13,370 lei (1/2 din suma plătită ca onorariu).

Prin urmare, suma la care a fost obligată pârâta cu titlu de cheltuieli de judecată este de 52.307,37 RON (38.937,37 RON+13,370 RON).

Conform art. 19 din O.U.G nr. 50/2008, cheltuielile pentru care reclamanta a beneficiat de reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar (taxa de timbru) s-a reţinut că vor rămâne în sarcina statului.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apei atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta B.

În motivarea apelului declarat de apelanta pârâtă B. s-a arătat că, deşi instanţa a reţinut în considerentele sale că "în baza autorizaţiilor de construire nr. x/2003, nr. x/2007 şi nr. x/2009 eliberate de Primăria sectorului 2, reclamanta A. a realizat lucrări de consolidări, modernizări, amenajări la imobilul situat în Bucureşti, cât şi lucrări de construire a unui imobil birouri P+2E+M la aceeaşi adresă " în fapt aceste autorizaţii au fost emise pentru construcţii aflate la un al număr postai, iar instanţa a dat eficienţă întregului raport de expertiză, cât şi răspunsului ia obiecţiuni formulat de către expertul D. care, susţine ca toate lucrările evaluate au fost efectuate în baza acestor autorizaţii.

Astfel, din probele administrate de pârâtă, înscrisuri şi planşe foto ce au avut ca teza probatorie starea de fapt a construcţiilor, a presupuselor lucrări de îmbunătăţiri, data la care a intrat în posesia acestora precum şi reaua credinţă a reclamantei, rezultă fără echivoc că instanţa a considerat expertiza efectuată în dosar "regina probelor" şi a dat eficientă doar acesteia, ignorând refuzul expertului de a calcula contravaloarea îmbunătăţirilor raportat la materiale şi manoperă şi de a indica data la care au fost efectuate.

Din probele administrate de reclamanta intimată ce au avut ca teză probatorie efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi contravaloarea acestora rezultă următoarele;

- autorizaţiile de construire nr. x/2003, nr. x/2007 şi nr. x/2009 eliberate de Primăria sectorului 2 au fost eliberate pentru imobilul situat în Bucureşti, altul decât cel pentru care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate;

- nu au fost administrate înscrisuri, facturi, contracte de prestări servicii, procese-verbale de recepţie a lucrărilor din care să rezulte materialele cumpărate, valoarea acestora şi faptul că au fost folosite la îmbunătăţirea construcţiilor, probe din care să rezulte micşorarea patrimoniului 1 reclamantei.

Apelanta - pârâtă arată că, în concluziile raportului de expertiză, la obiectivul nr. 4, expertul răspunde evaziv, indică o perioada 2003 - 2007 în care ar fi fost efectuate pretinsele lucrări, susţinând că au fost efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. x/2003.

Astfel, la obiectivul nr. 5, expertul desemnat nu arată, concret, ce anume reprezintă ceea ce, personal, consideră a fi lucrări necesare şi utile şi se mulţumeşte să susţină ca toate lucrările efectuate de A. (fără a avea dovada ca au fost realizate de aceasta) sunt necesare şi utile; la obiectivul nr. 6, în mod eronat, cu ignorarea datelor şi a informaţiilor pe care ar fi trebuit sa le stabilească şi sa le prezinte instanţei, precum şi cu ignorarea prevederilor Legii nr. 99 din 12.04.2013 pentru aprobarea O.G. nr. 24/2011 - privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, expertul determină valoarea materialelor, fără a preciza însă tipul acestei valori: valoare tehnică de înlocuire, cost de înlocuire, valoare de piaţă, etc Expertul porneşte calculul de la o valoare de înlocuire (a construcţiei şi nu a lucrărilor de îmbunătăţiri) de 900/RON mp, aplicând apoi termeni de corecţie pentru presupusele lucrări-finisaje superioare, placaje de aluminiu etc, iar la obiecţiunile formulate răspunsului dat de expert la obiectivul nr. 5, expertul răspunde instanţei arătând că îşi menţine punctul de vedere expus în raportul de expertiza şi refuză să lămurească instanţa cu privire la evaluarea lucrărilor de îmbunătăţiri separat de evaluarea construcţiilor.

În fapt, concluziile raportului de expertiză nu reflectă realitatea, sunt întocmite într-un mod neprofesional, imparţial şi nu reprezintă un răspuns pertinent la obiectivele stabilite de instanţa de fond. Faţă de cerinţele instanţei, răspunsul expertului desemnat este în cea mai mare parte nelegal întocmit, eronat, incomplet şi vădit tendenţios în favoarea reclamantului, denaturând starea de fapt din teren. Expertul desemnat ing. D. nu prezintă instanţei, corect şi obiectiv, starea de fapt reală şi apreciază greşit situaţia din teren, tăcând afirmaţii nefondate, evident fără nicio susţinere cu dovezi pertinente şi concludente.

Din raportul de expertiza efectuat de expertul D., raport necontestat de către reclamanta, cât şi din probatoriul administrat în cauza rezultă fără echivoc că reclamanta nu deţine autorizaţii de construire pentru lucrările pretinse şi nici nu a făcut dovada în mod clar a lucrărilor de construcţii, montaj executate, distinct de clădirile şi elementele de construcţie existente Sa momentul pronunţării sentinţei civile 1613/2007, nu a prezentat instanţei şi implicit expertului, devizele pe categorii de lucrări întocmite pe baza consumurilor reale de materiale, manopera, utilaje, data punerii în lucrare, preturile acestora.

Apelanta pârâtă consideră că, pentru ca instanţa să aprecieze în mod corect asupra pretinsului drept al reclamantei, expertiza tehnică trebuia realizata prin identificarea materialelor şi stabilirea valorii acestora şi a manoperei necesară efectuării îmbunătăţirilor. Expertul desemnat de instanţă nu a adus nicio dovadă pertinentă a existenţei concrete a unui Proiect tehnic de punere în execuţie a soluţiilor de consolidare şi nici a unei Autorizaţii de construire eliberate legal de autorităţile competente între anii 1998 - 2003 pentru realizarea fizică a consolidărilor preconizate de S.C. C. S.A. şi nici a unui Proiect tehnic de punere în execuţie a soluţiilor de consolidare pentru realizarea consolidărilor presupus a fi efectuate de către reclamantă.

Nicăieri în cuprinsul raportului de expertiza, expertul desemnat nu prezintă o analiza şi o enumerare - cuantificare (măcar estimativă) a naturii şi a cantităţilor efective de materiale şi de manoperă ce eventual ar fi fost achiziţionate şi puse legai în operă de către reclamant. în această situaţie, apelanta-pârâtă arată că este evident faptul că toate calculele şi evaluările făcute de expertul desemnat doar pe baza unor procente, stabilite arbitrar şi subiectiv (fără a se putea aprecia corectitudinea şi realitatea lor) sunt false, nerelevante şi nepertinente în speţă.

Expertul desemnat a susţinut că toate lucrările de consolidare, recompartimentare, instalaţii, finisaje interioare şi exterioare efectuate de S.C. A. S.R.L. şi de S.C. C. S.A., identificate prin expertiză, sunt necesare şi utile deoarece au creat o stabilitate şi durabilitate a construcţiei, un confort şi o siguranţa în desfăşurarea activităţilor la interiorul şi exteriorul construcţiei. Or, lucrările executate de reclamant au modificat destinaţia şi structurile clădirilor în speţa fără acordul proprietarului şi tară a avea avizele şi autorizările legale. Ignorând solicitarea instanţei, expertul desemnat nu identifică şi nu descrie explicit şi exhaustiv lucrările de construcţie executate de reclamant fără a avea autorizare de construire. Faţă de lipsa autorizaţiilor pentru pretinsele lucrări de consolidare efectuate de către reclamanta, apelanta pârâtă a considerat că aceste lucrări nu aduc spor de valoare, ci, dimpotrivă scad valoarea construcţiilor, aspect ce trebuia avut în vedere atât de expert, cât şi de instanţa de fond. Deşi aminteşte de "un proiect", expertul nu arată instanţei ce lucrări au fost avizate, dacă s-a respectat proiectul tehnic care a stat la baza autorizaţiei de construcţie, dacă există certificate de calitate pentru materialele puse în operă, dacă există procese-verbale de lucrări ascunse pentru lucrările executate etc.

Apelanta pârâtă a arătat instanţei de fond că expertul desemnat nu a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 99/2013, pentru aprobarea O.G. nr. 24 din 30 august 2011, elaborând evaluări imobiliare în afara cadrului stabilit prin standardele naţionale/internaţionale de evaluare - ediţia 2011, obligatorii în România.

În răspunsul la obiecţiuni, expertul nu a identificat lucrările de îmbunătăţiri şi nu le-a evaluat distinct de valoarea construcţiilor, ci a păstrat calculul pornind de la o valoare de înlocuire (a construcţiei şi nu lucrărilor de îmbunătăţiri) de 900/RON mp construit, aplicând apoi termeni de corecţie pentru presupusele lucrări-finisaje superioare, placaje de aluminiu etc Deşi expertul a reţinut ca parterul corpului C I nu este finisat şi a omis să descrie instanţei adevărata stare a acestui spaţiu, a calculat suprafaţa de aproximativ 350 mp asupra căreia nu s-a intervenit la aceiaşi preţ cu restul suprafeţelor asupra cărora s-a intervenit cu presupusele îmbunătăţiri. La construcţia C I s-au aplicat termeni de corecţie (înainte de actualizare), adică a adăugat la cei 900 RON pentru 1467 mp construit, valori pentru finisaje superioare.

Expertul a adăugat la costuri centrala termica: 70 RON/mp, adică 102.690 lei, când la parter nu sunt realizate nici măcar instalaţiile electrice sau de încălzire, iar etajul şi supanta nu sunt deservite de centrala termica, încălzirea realizându-se cu ajutorul instalaţiilor de aer condiţionat. Cele trei centrale la care accesul este din C1 deservesc, de fapt, construcţia C3 la instalaţii iluminat, placaje de aluminiu etc. Astfel cum s-a probat, centralele termice sunt din anul 2002 achiziţionate de S.C. C. S.R.L. şi deservesc corpul C3, iar instalaţia electrică a fost dezafectata în cea mai mare parte de către reclamantă. Mai mult, expertul a înşiruit, generic, materialele folosite la efectuarea îmbunătăţirilor fără a indica în mod clar data când acestea au fost realizate, partea din imobil la care au fost realizate, ce materiale a folosit, preţui lor, costul manoperei, uzura etc.

La construcţia C1 s-a utilizat Catalogul 120 "Clădiri şi construcţii comerciale". Deci, s-a tratat de la început construcţia ca fund una de tip comercial. Cu toate acestea, expertul a adăugat 30% pentru "imobil cu spaţiu comercial". De asemenea, s-au adăugat procente importante pentru apropierea de unităţi comerciale, amplasare în zona cu dotări socio-urbane (Liceul lulia Haşdeu, Policlinica Tancului, Primăria Sectorului 2) şi imobil cu curte, când, de fapt, acestea se adaugă în cazul proprietăţilor de tip rezidenţial, la care toate acestea constituie facilitaţi (apropierea de scoală, spatii comerciale, mijloace de transport în comun etc).

Expertul desemnat a susţinut că S.C. A. S.R.L. a executat în perioada 2003-2007 lucrări de amenajare interioară şi exterioara. Lucrări executate la interior: tavane false casetate din gips-carton, placare pereţi din gips-carton, pardoseli gresie la holuri şi grupuri sanitare, pardoseli parchet în restul încăperilor. Lucrări executate la exterior: faţada placată cu placi tip "Alucobond", tâmplărie exterioara din PVC cu geam termoizolant. instalaţii noi (electrice, aer condiţionat, încălzire cu centrala proprie pe gaze, radiatoare noi). A susţinut expertul că pentru aceste lucrări nu a fost necesară obţinerea unei autorizaţii de construire, însă prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, precum şi ale H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism sunt foarte clare în acest sens. Arată că, deşi a vizionat acest spaţiu, expertul a omis să arate instanţei că instalaţia electrică este dezafectata parţial, că încălzirea nu se face cu centrala proprie a corpului C3 şi că lucrările de îmbunătăţire menţionate - placări cu gipscarton - ascund de fapt pereţii şi tavanele construcţiei vechi, neizolate, nerefăcute, ceea ce a condus la infiltraţii şi uzura "îmbunătăţirilor". Expertul a adăugat greşit costuri de 1300 RON/mp pentru echipare centrala termică, tară a avea în vedere că aceste centrale termice au fost puse în funcţiune în 01.12.2002 şi au peste 10 ani de utilizare (centralele termice au durata de viaţa de 10 ani). Cu toate acestea, expertul nu aplica niciun fel de uzură. De asemenea, la aceasta construcţie s-au adăugat 100.000 RON pentru "uşi tip Hormann, instalaţie speciala ventilaţie, cabina vopsitorie", construcţia fiind una de tip birouri şi s-a adăugat "iluminat fluorescent, instalaţie de aer condiţionat" pe care le considera lucrări utile şi necesare, nu voluptorii.

Pentru Corpul C4, construcţie P+1E, expertul desemnat a susţinut că aceasta este o construcţie existentă la data achiziţionării, la care S.C. C. S.A. a efectuat adăugiri descrise la obiectivul 3 din expertiză şi că S.C. I. S.R.L a intervenit parţial, în anul 2009, cu lucrări la parterul construcţiei prin refacerea parţială a zidăriei, montându-se o uşă automată dublă din aluminiu tip "Hormann" şi o uşă într-un canat din aluminiu. Pentru aceste lucrări era necesară obţinerea autorizaţiei de construire şi totodată sunt lucrări pe care reclamanta poate să le ridice. Nu s-a arătat de expert ce reprezintă "refacerea parţială a zidăriei" şi se contrazice în raport cu susţinerea de la obiectivul nr. 1 "nu s-au adus îmbunătăţiri construcţiei, ea prezentându-se într-o stare avansată de degradare (tencuieli căzute, crăpături în zidărie, pardoseli din lemn putrede, tavane şi şipci căzute, etc"). Deşi a reţinut că nu a au fost făcute îmbunătăţiri, expertul a susţinut doar pe baza afirmaţiilor reclamantei că, contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamantă corpului C4 este în cuantum de 88.746 RON şi nu a arătat data la care au fost efectuate şi nici daca aceste lucrări au fost autorizate.

În ceea ce priveşte soluţia dată ca urmare a incompletei ori eronatei aprecieri asupra întregului probator administrat în cauză, apelanta pârâtă a apreciat că raţionamentul juridic final al instanţei este fals, apreciind că, pentru a stabili în mod legal dacă lucrările pretins a ti efectuate de reclamanta, au fost evaluate în mod corect prin expertiză, instanţa trebuia să lămurească data la care au fost efectuate, care sunt materialele folosite, care este contravaloarea acestora şi a manoperei, astfel cum, de altfel, a stabilit prin obiectivele expertizei şi nu în ultimul rând, reclamanta trebuia să dovedească cheltuiala făcută, în speţă, diminuarea patrimoniului său.

Dovada îmbunătăţirilor, a lucrărilor necesare şi utile, se face cu înscrisuri doveditoare, iar cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor.

Cheltuielile efectuate cu construcţiile în litigiu nu reprezintă un spor de valoare al proprietăţii retrocedate, ci consecinţa exploatării imobilului. Reclamanta a exploatat aceste construcţii pentru a-şi mări cifra de afaceri, realizând lucrări pentru desfăşurarea activităţii sale economice. Cheltuielile necesare sunt cele făcute pentru conservarea bunului, or din probatoriul administrat de către pârâtă rezultă că reclamanta a "cosmetizat" construcţiile şi nu le-a adus îmbunătăţiri în sensul conservării bunului câtă vreme nu există autorizaţii de construire din care sa rezulte că a consolidat, că a efectuat lucrări în conformitate cu dispoziţiile legale, lucrări cu caracter necesar şi util care să sporească patrimoniul pârâtei, nu sa îl micşoreze cu costuri de reabilitare a construcţiilor folosite de reclamantă şi cu costuri de intrare în legalitate în ceea ce priveşte lucrările ce trebuiau autorizate conform Legii nr. 50/1991.

Fără a da eficientă probatoriului administrat în cauză, instanţa de fond a considerat că sunt întrunite condiţiile cererii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, stabilind în sarcina apelantei pârâte obligaţia de a restitui suma de 4.969.294 RON pentru presupuse lucrări de îmbunătăţiri, cheltuiala pe care reclamanta nu a dovedit-o. Reclamanta nu a tăcut dovadă "micşorării patrimoniului" cu suma reprezentând contravaloarea presupuselor lucrări, iar concluziile raportului de expertiză nu pot fi reţinute, întrucât ele nu reprezintă un în final, apelanta pârâtă a solicitat admiterea apelului, respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, să se constate că instanţa de fond a obligat-o la restituirea unei sume de bani a cărei dimensiune valorică rezultată din administrarea probelor nu corespunde realităţii şi nu este dovedită.

În motivarea apelului declarat de apelanta reclamanta S.C. A. S.R.L. se arată că hotărârea primei instanţe este, parţial, eronată, fiind necesară modificarea în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim motiv de apel s-a susţinut că, în primă instanţă, nu a fost invocată şi nu a fost pusă în discuţia părţilor excepţia puterii de lucru judecat, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În cazul speţă, judecătorul de primă instanţă a respins, în parte, cererea de chemare în judecată, prin raportare la un incident/apărare (puterea de lucru judecat) care nu a fost invocat de către părţi sau de către instanţa din oficiu şi care nu a fost pus în discuţia părţilor. Procedând în această manieră, s-a ajuns în situaţia, ca ambele părţi litigante să fie surprinse de apărarea în raport de care instanţa a soluţionat în parte litigiu!. Faţă de aceste împrejurări, apelanta reclamantă a solicitat înlăturarea considerentelor ce ţin de incidentul puterii de lucru judecat şi să se soluţioneze cererea de chemare în judecată fără a ţine cont de acesta.

O altă critică adusă de apelanta reclamantă vizează faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că prin sentinţa civilă nr. 1613/2007 s-ar fi stabilit că imobilele C1, C2, C3 şi C4 ar fi aparţinut autorilor pârâtei B.

Din analiza raportului de expertiză întocmit de J., dar şi a sentinţei civile nr. 1613/2007, se observă că atât expertul, cât şi instanţa se referă la clădirile existente pe teren la momentul efectuării expertizei, nefiind făcută niciun fel de cercetare cu privire la istoricul clădirilor existente pe acel teren. în aceste condiţii, apare evident faptul că soluţia pronunţată cu privire la clădirile P+l şi P+2 este o consecinţă normală (automată) a admiterii acţiunii în revendicare cu privire la teren, iar nu o consecinţă a concluziei că aceste clădiri (aşa cum se găseau ele la nivelul anului 2007) ar fi aparţinut autorilor pârâtei B.

Din contră, în măsura în care ar fi fructificat cele două expertize aflate la dosarul cauzei, judecătorul fondului ar fi putut observa faptul că niciuna dintre clădirile ce au aparţinut autorilor pârâtei B., nu mai era în fiinţă la momentul anilor 2007, fiind înlocuite cu altele noi.

Astfel, răspunzând obiectivelor stabilite de instanţă, expertul D. precizează următoarele:Corp clădire C1 (an construcţie după 1950 - adică ulterior rechiziţionării terenului de către stat); Corp clădire C2 (an construcţie 2003); Corp clădire C3 (an construcţie după 1950); Corp clădire C4 (construit parţial înainte de 1950 şi parţial după 1950); Corp clădire C5 (construcţie nouă - "la roşu")- La aceeaşi concluzie ajunsese şi expertul K., acesta precizând faptul că, ulterior preluării, Statul Român a demolat toate încăperile şi anexele iniţiale, în locul acestora fiind ridicate construcţii noi. Or, dacă ar fi fructificat şi coroborat toate aceste elemente, judecătorul fondului ar fi constatat faptul că niciuna dintre construcţiile identificate ca fiind corp C1, Corp C2 şi Corp C3 nu au aparţinut autorilor pârâtei B., tară ca prin aceasta sa fie adusă atingere efectului puterii de lucru judecat generat de sentinţa nr. 1613/2007.

Or, având în vedere faptul că soluţia de restituire (în realitate de acordare) a clădirilor nu este rezultatul concluziei că acestea ar fi aparţinut autorilor pârâtei B., face ca cererea prin care apelanta solicită acordarea contravalorii acestor clădiri să nu aducă atingere puterii de lucru judecat sub a cărei protecţie se află problemele de drept dezlegate prin sentinţa nr. 1613/2007.

Apelanta pretinde că, prin sentinţa nr. 1613/2007 nu s-a reţinut împrejurarea că imobilele-construcţii P+1 şi P+2 în suprafaţă de 1.650 mp (actualmente CI, C2, C3 şi C4) ar fi aparţinut autorilor pârâtei B., motiv pentru care cererea prin care se solicită contravaloarea acestora apare ca fiind întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, de fapt şi de drept, apelanta reclamantă a solicitat modificarea, în parte, a sentinţei apelate şi obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor integrale pentru ridicarea construcţiilor CI, C2, C3 şi C4, iar nu doar la acea parte a despăgubirilor aferentă lucrărilor de consolidare, conservare şi îmbunătăţire a exploatării.

Apelanta reclamantă a arătat ca instanţa de fond i-a reţinut eronat calitatea de constructor de rea-credinţă faţă de construcţiile C2 şi C5.

Deşi instanţa de fond a reţinut împrejurarea că cele două construcţii C2 şi C5 au fost ridicate de către reclamantă, a calificat conduita societăţii ca fiind cea a unui constructor de rea-credinţă şi a respins cererea prin care a solicitat despăgubiri în legătură cu aceste două corpuri de clădire. în acest sens, instanţa a reţinut faptul că, potrivit doctrinei şi literaturii de specialitate, buna-credinţă încetează din ziua cererii în justiţie făcută împotriva posesorului, ambele construcţii au fost ridicate ulterior formulării cererii de chemare în judecata ce a format obiectul Dosarului nr. x/2006.

Apelanta reclamantă a precizat că a ridicat corpul C2 în calitate de constructor de bună-credinţa, clădire care a fost ridicată în baza autorizaţiei de construcţie nr. x din 09.10.2003, adică cu mult înainte de introducerea reclamantei în Dosarul nr. x/2006. Potrivit considerentelor teoretice şi practice reţinute de instanţa de fond, buna-credinţă încetează din ziua chemării In justiţie făcută împotriva posesorului. Cum în speţă posesorul era chiar S.C. A. S.R.L., buna-credinţă (prezumată de lege) a încetat din ziua introducerii reclamantei în Dosarul nr. x/2006, adică cel mai devreme posibil la data de 18.09.2007 (dată la care a fost pronunţată încheierea de şedinţă prin care s-a dispus introducerea reclamantei în Dosarul nr. x/2006). Fiind vorba despre o atitudine subiectivă a apelantei reclamante (convingerea intimă eronată), buna sau reaua-credinţă trebuie analizată prin raportare la momentul la care s-a formulat cererea în justiţie împotriva reclamantei (data la care a fost introdusă în proces), iar nu prin raportare la data începerii procesului (proces despre a cărui existenţă reclamanta nu a ştiu nimic până în cursul lunii septembrie 2007).

Apelanta reclamantă consideră că aceasta este abordarea corectă, întrucât atitudinea subiectivă a fiecărei persoane urmează a fi analizată în funcţie de situaţia concretă proprie, iar nu în funcţie de situaţia în care se află un terţ. Cu alte cuvinte, faptul că autoarea reclamantei, S.C. C. S.R.L., figura în dosar în calitate de pârâtă, încă din anul 1996, nu poate produce efecte şi nu poate răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită prin lege în favoarea societăţii reclamante. în aceste condiţii, construcţia C2 fiind ridicată la nivelul anului 2003, (cu 4 ani anterior introducerii reclamantei în dosarul de revendicare), apelanta apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod eronat calitatea de constructor de rea-credinţă, deoarece la data când a ridicat construcţia C2 a avut convingerea intimă şi fermă a faptului că este proprietarul terenului aferent acesteia şi fără a cunoaşte (la nivelul anului 2003) de existenţa Dosarului nr. x/2006.

Apelanta reclamanta a arătat că a ridicat corpul C5 în calitate de constructor de bună-credinţă, iar la momentul ridicării acestei construcţii, imobilul figura la o altă adresă decât cea a imobilului aflat în litigiu. Aşa cum se poate observa şi din cuprinsul înscrisurilor ataşate la momentul introducerii apelantei reclamante în dosarul de revendicare şi pe toată durata de soluţionare a acestui dosar, construcţia identificată de experţi ca şi corp C5 figura înregistrată ia adresa Aleea x, adică o altă adresă decât cea la care se afla imobilul ce forma obiectul dosarului de revendicare (str. x). Mai mult decât atât, aşa cum s-a reţinut şt prin raportul de expertiză întocmit de expertul D., această construcţie este ridicată parţial pe terenul restituit intimatei-pârâte şi parţial pe terenul proprietate privată a numitului L. Având în vedere aceste împrejurări, la momentul ridicării corpului C5, apelanta reclamantă arată că terenul aferent acestei construcţii (situat la adresa: Aleea x) nu face parte din lotul revendicat de intimata-pârâtă B. în cadrul Dosarului nr. x/2006, şi, prin urmare, construcţia identificată ca fiind corpul C5, a fost ridicată cu convingerea că apelanta reclamantă este proprietarul terenului şi că acest teren nu face obiectul Dosarului nr. x/2006 Apelanta, a solicitat să se constate că a ridicat construcţia corp C5 în calitate de constructor de bună credinţă, fapt pentru care consideră că este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor solicitate în legătură cu această construcţie.

Se precizează că intimata-pârâtă se face vinovată de săvârşirea unui abuz de drept, aceasta afirmând în mod fals faptul că nu înţelege să invoce accesiunea cu privire la construcţia C2, în condiţiile în care, în realitate, se comportă ca un adevărat proprietar.

În subsidiar, apelanta reclamanta a solicitat să se constate că în realitate, contrar celor afirmate în faţa instanţei, intimata-pârâtă B. a profitat de efectul accesiunii imobiliare artificiale şi exploatează imobilul corp C2 ca un adevărat proprietar. Astfel, aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa apelată, intimata-pârâtă B. nu şi-a exprimat o poziţie clară în sensul invocării accesiunii cu privire la corpul C2 sau obligării reclamantei la ridicarea construcţiei pe cheltuiala sa. De fapt, poziţia procesuală a intimatei-pârâte a fost una neclară, aceasta afirmând simplist faptul că nu înţelege să invoce accesiunea cu privire la construcţia Corp C2.

Cu toate acestea, în realitate, intimata-pârâtă B. a intrat în stăpânirea construcţiei Corp C2 odată cu preluarea terenului aferent acesteia şi stăpâneşte construcţia ca un adevărat proprietar, exploatând-o şi încasând venituri sub formă de chirii.

Apelanta reclamantă a arătat că, ulterior evacuării sale din imobilul revendicat, pentru a-şi putea desfăşura în continuare obiectul de activitate a fost nevoită să închirieze de la intimata-pârâtă B. întregul spaţiu din care fusese iniţial evacuată, inclusiv corpul de clădire C2. în acest sens au fost încheiate contractele de închiriere nr. x din 18.11.2010 şi nr. x din 10.08.2011 (Anexa 3), prin care apelanta reclamantă a închiriat de la intimata B. întregul imobil în suprafaţă de 2.533,14 mp (inclusiv construcţia corp C2), situat în Bucureşti,. Prin urmare, apelanta arată că se află în situaţia în care intimata-pârâtă stăpâneşte şi exploatează ca un veritabil proprietar (exercitând toate atributele dreptului de proprietate) întregul corp de clădire C2. Deşi contractul de închiriere nr. x din 10.08.2011 nu este semnat de intimata-pârâtă, acesta este în derulare, iar intimata-pârâtă încasează chirie din partea reclamantei.

În aceste condiţii, apare ca fiind evident faptul că intimata B. a înţeles să dobândească dreptul de proprietate asupra construcţiei corp C2 prin intermediul accesiunii imobiliare artificiale (altfel nu ar avea de ce să se comporte ca un adevărat proprietar) şi, că, afirmaţia făcută în faţa instanţei de fond, în sensul că nu înţelege să invoce accesiunea, este rezultatul relei-credinţe şi a abuzului de drept săvârşit de aceasta. Apelanta reclamantă consideră că afirmaţia a fost făcută din rea-credinţă şi cu unicul scop de a frauda interesele societăţii, întrucât aceasta contravine realităţii faptice, iar scopul urmărit a fost acela de a obţine proprietatea asupra clădirii în lipsa plăţii vreunei despăgubiri.

Afirmaţia este rezultatul săvârşirii unui abuz de drept, întrucât intimata-pârâtă s-a folosit de dispoziţiile legale care îi permit să refuze accesiunea, nu pentru că nu intenţiona să dobândească proprietatea asupra imobilului Corp C2, ci pentru că dorea să dobândească proprietatea asupra acestui imobil tară să fie obligată la plata vreunei despăgubiri. Apelanta reclamantă a precizat că, în realitate, intimata-pârâtă a devenit proprietarul imobilului corp C2, comportându-se ca un veritabil proprietar şi că se impune obligarea acesteia la plata către reclamantă a unei despăgubiri constând în contravaloarea materialelor şi a manoperei (conform dispoziţiilor art. 494 C. civ.).

Solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul acordării de despăgubiri, aşa cum ele au fost stabilite prin raportul de expertiză, inclusiv pentru corpul de clădire C2.

Referitor la critica soluţiei pronunţată cu privire la cheltuielile de judecată, se precizează că, soluţionând cauza în primă instanţă, judecătorul fondului a reţinut împrejurarea că din totalul taxei judiciare de timbru în valoarea de 42.477,5 (aşa cum fusese redusă), reclamanta achitase doar suma de 38.937,37 RON. Faţă de această împrejurare, judecătorul fondului a reţinut faptul ca diferenţa de taxă de timbru dintre suma stabilită (42.477,5 iei) şi cea efectiv achitată (38.937,37 RON) va putea ti recuperată pe calea unei acţiuni separate. Contrar celor reţinute de prima instanţă, apelanta a arătat că la momentul soluţionării cauzei, pe fond, achitase integrai suma de 42.477,5 RON. În aceste condiţii, apelanta reclamantă a solicitat modificarea, în parte, a sentinţei apelate şi obligarea intimatei-pârâte B. la plata integrală a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată de către reclamantă.

Prin Decizia nr. 1110 A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de apelanta-pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 323 din 17.03.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2012; a schimbat, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.941.023,751 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate la imobilele C1, C2, C3 şi C4 situate în Bucureşti, şi a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei şi suma de 3.540,13 RON, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă şi a menţinut dispoziţiile primei instanţe cu privire la obligaţia de plată a sumei de 52.307,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a respins cererea de obligare a apelantei-pârâte la plata sumei reprezentând dobândă legală aferentă debitului principal, pentru perioada 12.06.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, ca inadmisibilă; a obligat apelanta pârâtă să plătească apelantei reclamante suma de 39.042,2 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a majorat onorariul pentru expertiza în specialitatea construcţii de la 6.000 la 12.000 RON, câte 2.000 RON pentru fiecare expert şi a obligat apelanta pârâtă să plătească onorariul de expert majorat, în cuantum de 4.000 RON, iar pe apelanta - reclamantă o obligă să plătească, cu acelaşi titlu, suma de 2.000 RON.

În pronunţarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Apelanta-pârâtă a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, în sensul că s-ar fi reţinut greşit faptul că reclamanta a edificat construcţii pe terenul proprietatea sa sau că ar fi tăcut lucrări de îmbunătăţiri la construcţiile existente. în susţinerea acestui motiv de apel, pârâta a susţinut pe de o parte, faptul că autorizaţiile de construire invocate de reclamantă ar fi fost avute în vedere la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 3613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, iar pe de altă parte, ca autorizaţiile de construire vizează imobilul de la nr. x, iar nu pe cel de la nr. y, acesta din urmă fiind imobilul cu privire la care s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei din prezenta cauză.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerile pârâtei nu sunt întemeiate.

S-a avut în vedere faptul că, prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de B. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Cultelor, S.C. C. S.A., S.C. A. S.R.L., fiind obligate pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2533,14 mp şi construcţii aferente P+1, P+2, cu o suprafaţă desfăşurată la sol de 1650 mp, astfel cum este identificat în anexa 3 a raportului de expertiză înregistrat la BLET sub nr. x din 14.05.2007. Sentinţa a rămas definitivă la 17.09.2008 prin respingerea apelurilor şi irevocabilă, la 21.01.2010, prin respingerea recursurilor.

Apelanta pârâtă a procedat la executarea silită a debitoarei S.C. A. S.R.L., formându-se Dosarul de executare nr. x/2013 al BEJ M. In cadrul acestei executări silite a fost emis procesul-verbal de constatare nr. x.10.2013, act de executare contestat de creditoarea B. Prin sentinţa civilă nr. 3814 din 5.06.2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea apelului, s-a anulat procesul-verbal contestat şi s-a dispus continuarea executării silite împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L.

În considerentele sentinţei prin care s-a soluţionat contestaţia la executare s-a reţinut că imobilul la care face referire sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007, menţionat ca fiind la adresa x, este imobilul care, în prezent, este compus din imobilele cu numerele cadastrale x şi y, primul având numărul poştal str. x, iar cel de-al doilea str. y.

S-a avut în vedere că, S.C. A. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.061,27 mp şi construcţii edificate pe o suprafaţă de 1.518,92 mp, situate în str. x, cu numărul cadastral x, de la S.C. C. S.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 1.08.2003 de BNP F. . Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.09.2001 S.C. A. S.R.L. a dobândit tot de la S.C. C. S.A. imobilul cu numărul cadastral x, dezmembrat din numărul cadastral x, compus din teren în suprafaţă de 509,73 mp şi construcţii cu destinaţia "ateliere şi depozite" edificate pe acesta, în suprafaţă utilă de 286,08 mp.

Prin autorizaţia de construire nr. x din 9.10.2003 emisă în favoarea beneficiarului S.C. A. S.R.L. s-a autorizat executarea lucrărilor de consolidare, modernizare, amenajare, refacere împrejmuire pentru imobilul din str. X. în autorizaţia de construire se menţionează că lucrările autorizate vor fi efectuate cu respectarea certificatului de urbanism nr. x din 24.02.2003. Certificatul de urbanism nr. x din 24.02.2003 menţionează ca regim juridic al terenului pentru care s-a solicitat eliberarea autorizaţiei de construire, că acesta se află în proprietatea unor persoane diferite, al treilea teren menţionat fiind cel dobândit de S.C. A. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.09.2001, iar un al patrulea teren fiind în curs de achiziţionare la acea vreme, de S.C. A. S.R.L., acest din urmă teren fiind situat tot în str. x.

La 10.02.2005 s-a încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x, beneficiar fiind S.C. A. S.R.L., iar ulterior a fost emisă autorizaţia de construire nr. x/3.10.2007 prin care s-a autorizat finalizarea lucrărilor construire imobil P+2+M, în conformitate cu prevederile autorizaţiei nr. x din 9.10.2003. în cuprinsul autorizaţiei s-a menţionat că din lucrările autorizate prin autorizaţia nr. x/2003 au mai rămas de construit corpul C - birouri P+2+M, cu gang de trecere la parter, închis pe ambele laturi cu uşi rulante. La 11.01.2011 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x, pentru lucrările executate în baza autorizaţiei de construire nr. x şi x, pentru lucrările de construire la imobilul din str. x, iar prin încheierea nr. x din 17.06.2011 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 2 Bucureşti, în baza autorizaţiilor de construire nr. x/2003, nr. x/2007, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 1.08.2003 şi a procesului-verbal de recepţie nr. x din 11.01.2011 şi, ca urmare, a modificării documentaţiilor cadastrale, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea S.C. A. S.R.L. asupra imobilului din str. x, cu numărul cadastral x.

Din aceste înscrisuri instanţa de apel a reţinut că lucrările edificate în baza celor două autorizaţii au fost realizate pe terenul din str. x, teren dobândit de S.C. A. S.R.L. şi, ulterior, restituit pârâtei prin sentinţa civilă invocată de aceasta.

Curtea de Apel reţine că, într-adevăr, autorizaţiile au fost emise cu menţionarea imobilului de la nr. 8 B, însă din restul înscrisurilor, mai ales certificatele de urbanism eliberate în vederea obţinerii celor două autorizaţii, procesele-verbale de recepţia la terminarea lucrărilor, precum şi încheierea prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiilor astfel edificate, sunt neîndoielnice în sensul că lucrările au fost edificate pe terenul ce a făcut obiectul sentinţei civile invocate de pârâtă, prin care reclamanta a fost obligată la restituire, imobilul de la nr. x.

Eventualele inadvertenţe ale celor două autorizaţii cu privire la adresa imobilului pentru care s-au eliberat nu sunt de natură să conducă la concluzia, greşit afirmată de pârâtă, în sensul că aceste lucrări nu ar fi fost edificate pe acest teren, câtă vreme din coroborarea tuturor înscrisurilor menţionate se desprinde cu prisosinţă concluzia edificării acestora pe terenul de la nr. x. De altfel, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă de unde s-a utilizat numărul poştal 8 B, în condiţiile în care din corespondenţa avută cu Primăria Municipiului Bucureşti nu a rezultat atribuirea nr. poştal str. x.

Ca situaţie de fapt, contrar celor susţinute de pârâtă, Curtea de Apel reţine că aceste lucrări au fost efectuate de reclamantă. In acest sens au fost avute în vedere înscrisurile analizate din care rezultă că beneficiarul acestor lucrări a fost reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta fiind cea care a solicitat eliberarea autorizaţiilor de construire, cu aceasta s-au încheiat procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor şi, în cele din urmă, în favoarea acesteia a fost intabulat dreptul de proprietate asupra construcţiilor rezultate.

Cât priveşte susţinerea apelantei-pârâte în sensul că nu este ţinută să răspundă în sensul suportării costului lucrărilor realizate de reclamantă, considerând că ţinut să răspundă faţă de reclamantă este cea de la care aceasta a cumpărat, S.C. C. S.A., s-a considerat nefondată şt această susţinere.

Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de îmbogăţirea fără justa cauză. Prin urmare, cel care se pretinde creditor poate îndrepta acţiunea împotriva celui care a beneficiat de lucrările efectuate de creditor şi a al cărui patrimoniu s-a mărit în acest mod, corelativ cu micşorarea patrimoniului creditorului. Cum apelanta pârâtă este cea căreia i s-a restituit terenul şi construcţiile aflate pe acesta, astfel cum au fost identificate prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, rezultă că patrimoniul său s-a mărit prin lucrările edificate de reclamantă, şi, în condiţiile îmbogăţiri i fără justă cauză, pârâta este cea obligată la dezdăunare.

Existenţa contractului de vânzare-cumpărare între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.A. şi, prin urmare, existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a S.C. C. S.A., care poate presupune şi suportarea de către aceasta a cheltuielilor necesare şi utile aduse imobilului de care cumpărătorul a fost evins, nu înseamnă că apelanta reclamantă-cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare, se poate îndrepta numai împotriva vânzătorului pentru repararea acestui prejudiciu. Dimpotrivă, având în vedere dispoziţiile art. 1345-1346 C. civ., în primul rând, cel obligat va fi cel căruia îi profită aceste lucrări, terţul evingător, în cauza de faţă terţ evingător fiind apelanta pârâtă, iar numai în subsidiar, va fi ţinut să răspundă vânzătorul.

Instanţa de apel a reţinut că, printr-un alt motiv de apei, apelanta pârâtă a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei de dezdăunare, susţinând, în esenţă, că prin expertiza administrată în faţa primei instanţe nu s-au stabilit elemente esenţiale cum sunt valoarea materialelor folosite, valoarea manoperei, caracterul lucrărilor ca fiind necesare şi utile, dacă acestea aduc un spor de valoarea construcţiilor. Apelanta pârâtă a mai susţinut, totodată, că lucrările efectuate nu aduc un spor de valoare, ci, dimpotrivă, reduc din valoarea construcţiilor, precum şi faptul că lucrările au fost realizate tară acordul proprietarului şi fără existenţa avizelor necesare.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt cu privire la lucrările realizate de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că o primă problemă se ridică în legătură cu identificarea construcţiilor noi şi a celor vechi, prin raportare la construcţiile menţionate în sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti. în această privinţă, instanţa apel a acordat relevanţă raportului de expertiză întocmit în primă instanţă de expert D., ale cărei concluzii, sub acest aspect, nu au fost contestate de niciuna din părţi. S-a stabilit, astfel, că au fost identificate construcţiile menţionate în sentinţă ca fiind cele notate în raportul de expertiză cu C1, C3 şi C4, iar clădiri noi C2 (edificată în perioada 2003-2006) şi C5 - edificată după septembrie 2007.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la valoarea manoperei şi a materialelor aferente corpurilor C1, C3 şi C4, reţinând valoarea totală a acestora ca fiind de 4.969.293 RON. în ceea ce priveşte construcţiile C2 şi C5, a reţinut că acestea sunt construcţii noi, cărora Ii se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale şi, întrucât s-a reţinut reaua credinţă a reclamantei la edificarea acestora, conjugat cu refuzul pârâtei de a şi ie apropria, prima instanţă a respins cererea cu privire la valoarea aferentă acestor două construcţii.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei că lucrările efectuate nu aduc un spor de valoare construcţiilor, întrucât ar fi fost realizate prin schimbarea destinaţiei, rară acordul proprietarului şi fără a avea autorizaţiile necesare, Curtea constată critica ca fiind lipsită de suport probator. Dimpotrivă, în cauză au fost administrate probe din care rezultă că lucrările efectuate la corpurile C1, C3 şi C4 sunt lucrări necesare şi utile.

Se reţine ca fiind relevant faptul că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către S.C. A. S.R.L., construcţiile aveau destinaţia de "ateliere şi depozite", în acest sens fiind chiar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25.09.2001 de BNP F. în prezent, astfel cum rezultă din concluziile rapoartelor de expertiză administrate în cauză (atât în primă instanţă, cât şi în apel), corpurile C1, C3 şi C4 au destinaţia de magazin auto, spaţii birouri şi magazie/atelier, astfel încât nu se poate susţine că prin lucrările realizate a fost schimbată destinaţia bunului. De altfel, Curtea a constat că apelanta pârâtă doar s-a rezumat la a susţine că s-a schimbat destinaţia construcţiilor, rară a arăta care a fost destinaţia anterioară, la ce moment s-a raportat şi nici nu a indicat probele care să susţină această afirmaţie.

Cât priveşte susţinerea că lucrările au fost realizate fără acordul proprietarului şi fără autorizaţiile necesare, instanţa de apel a constat, de asemenea, că apărarea este nefondată. La momentul edificării acestor lucrări, pentru corpurile C1, C3, C4, perioada 2003-2006, proprietarul acestora era considerat a fi S.C. A. S.R.L., chiar cea care a efectuat aceste lucrări. în ceea ce priveşte autorizaţiile necesare, s-a reţinut deja că lucrările au fost realizate în baza celor două autorizaţii de construire, în temeiul cărora, de altfel, s-a şi dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei. Niciuna din cele două autorizaţii nu au fost anulate, astfel încât ele produc consecinţele juridice prevăzute de lege. De asemenea, ele au stat la baza intabulăm dreptului de proprietate, iar reclamanta nu a făcut dovada rectificării cărţii funciare în ceea ce priveşte construcţiile astfel realizate.

În cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la plata manoperei şi a materialelor folosite, indicându-se ca temei, accesiunea imobiliară artificială şi îmbogăţirea tară justă cauza, în acest sens fiind cererea precizatoare depusă în primă instanţă de reclamantă.

Toate expertizele administrate, atât cele din primă instanţă, cât şi cele din apel, au concluzionat în sensul că lucrările efectuate la corpurile de 26 construcţii C1, C3 şi C4 sunt lucrări necesare şi utile, singurele diferenţe între expertizele administrate fiind reprezentate de valoarea acestor lucrări. S-a avut în vedere că apelanta pârâta a susţinut că lucrările nu au caracter necesar şi util, fără însă să arate care sunt probele pe care se întemeiază sau care ar fi, motivat, categoria acestor lucrări. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, aceasta se întemeiază pe concluziile tuturor expertizelor administrate în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză în specialitatea construcţii, administrat în apel, astfel cum acestea au fost finalizate prin răspunsul la obiecţiuni, precum şi concluziile raportului de expertiză instalaţii, faţă de care niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni. Se reţine, astfel, din concluziile expertizei în construcţii, că valoarea lucrărilor necesare şi utile la corpurile de construcţii C1, C3, C4 sunt: C1 - 1.464.154 RON (321.860 euro), C3- 682.230 RON (149.970 euro), C4- 28870 RON (6350 euro), iar valoarea lucrărilor de instalaţii, expertizate separat, este de 1.058.722 RON pentru corpul C1, restul fiind pentru corpul C2, analizat separat.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei cu privire la împrejurarea că în cauză nu s-ar fi dovedit, prin înscrisuri constând în contracte, facturi fiscale sau chitanţe de plata, valoarea materialelor sau a manoperei, Curtea de Apel reţine că, în condiţiile în care s-a demonstrat că aceste lucrări au fost realizate de reclamanta asupra construcţiilor proprietatea pârâtei şi, că, prin intermediul expertizelor administrate în cauză, ce au aceeaşi forţă probatorie cu cea a înscrisurilor, s-a putut stabili cuantumul acestor cheltuieli, cererea reclamantei este dovedită şi sub acest aspect. în plus, pentru cea mai mare parte din lucrări, aceasta a fost în măsură să depună înscrisuri constând în chitanţe de plată, facturi fiscale, contracte de vânzare-cumpărare materiale, care se coroborează cu concluziile expertizelor, mare parte din aceste înscrisuri stând la baza concluziilor expertizelor administrate în cauză. Totodată, comparând valorile stabilite prin expertizele administrate în apel, faţă de expertiza administrată în primă instanţă, s-a constat că pentru construcţiile C1, C3 şi C4 valorile rezultate în apel sunt mai mici, situaţie în care, Curtea de Apel a constat caracterul întemeiat al motivului de apel prin care a fost contestată întinderea obligaţiei reţinută în sarcina apelantei pârâte.

Cât priveşte motivul de ordine publică prin intermediul căruia s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel l-a considerat neîntemeiat, reţinându-se faptul că cererea reclamantei este întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Din perspectiva prescripţiei dreptului la acţiune sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ce reglementează un termen de prescripţie de 3 ani, precum şi dispoziţiile art. 8 din acelaşi decret, potrivit cu care prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, reclamanta a cunoscut faptul îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei cel devreme la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva sa, respectiv la data de 17.09.2008, sentinţa rămânând definitivă prin Decizia civilă nr. 668 din 17.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Prin urmare, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 17.09.2011 şi, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 15.11.2010, s-a reţinut că aceasta a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, motivul de apel fiind, astfel, nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că aceasta contestă hotărârea primei instanţe sub mai multe aspecte: reţinerea de către prima instanţă a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1613/2007 cu privire la constatarea că imobilele C1-C4 ar fi aparţinut autorilor pârâtei, încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin nepunerea în discuţia părţilor a efectelor sentinţei civile nr. 1613/2007, reţinerea de prima instanţă a calităţii reclamantei de constructor de rea-credinţă, pentru imobilele C2 şi C5, din perspectiva accesiunii imobiliare artificiale.

Relativ la motivul de apel referitor la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1613/2007, instanţa de apel l-a respins, ca nefondat.

Relativ la critica care vizează încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, s-a constat că prima instanţă a dat eficienţă juridică efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1613/2007. Hotărârea menţionată a fost administrată în cauză ca înscris, reclamanta avea cunoştinţă de existenţa acesteia, de altfel, fiind parte în litigiul finalizat prin această hotărâre, situaţie în care Curtea de apel a constat că reclamanta a avut posibilitatea să îşi expună punctul de vedere cu privire la relevanţa acestui înscris faţă de litigiul pendinte.

Nefiind o veritabilă excepţie, prima instanţă nu avea obligaţia să pună în mod expres în discuţia părţilor toate consecinţele juridice ale unui înscris, cum este şi hotărârea la care s-a făcut referire, pentru respectarea dreptului la apărare fiind suficient ca partea să fie în posesia acestui înscris şi să îşi exprime punctul de vedere cu privire la acesta. Or, din actele dosarului se constată că reclamanta a avut cunoştinţă de acest înscris, a beneficiat de asistenţă juridică specializată, a avut posibilitatea să pună concluziile pe care le-a considerat necesare faţă de toate probele administrate în cauză, inclusiv cu privire la această hotărâre judecătorească.

S-a apreciat în privinţa legalităţii sentinţei primei instanţe referitoare la reţinerea puterii de lucrului judecat a sentinţei civile nr. 1613/2007 cu privire la apartenenţa dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1-C4. Într-adevăr, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că dreptul de proprietate asupra acestor construcţii, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză la care face trimitere dispozitivul hotărârii, sunt proprietatea pârâtei, printr-o hotărâre ulterioară nu se poate stabili contrariul, în sensul că ele nu aparţin pârâtei şi că au fost edificate de reclamantă sau de autoarea acesteia.

În ceea ce priveşte construcţia C2, Curtea de Apel a constat întemeiat motivul de apel.

Prima instanţă a reţinut că pentru acest corp de construcţie lucrările s-au realizat după formularea cererii de chemare în judecată soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1613/2007 şi, prin urmare, reclamanta este constructor de rea-credinţă, astfel încât nu i se cuvine contravaloarea lucrărilor necesare şi utile efectuate la această construcţie.

S-a apreciat a fi greşită concluzia la care a ajuns prima instanţă.

Curtea notează faptul că în procesul de revendicare, cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Reclamanta din prezenta cauză a fost introdusă în acel litigiu, în calitate de pârâtă, abia la 18.09.2007. Numai din acest moment reclamantei i se poate reţine calitatea de constructor de rea-credinţă, acesta fiind momentul în care putea cunoaşte viciul titlului său, în condiţiile în care aceasta a dobândit dreptul de proprietate de la S.C. C. S.A. în anul 2001, respectiv 2003 şi nu s-a făcut dovada că i s-ar fi adus la cunoştinţă, în altă modalitate, împrejurarea că împotriva societăţii de la care a dobândit dreptul de proprietate există un litigiu anterior, purtând tocmai asupra dreptului de proprietate.

Instanţa de apel reţine, ca situaţie de fapt, că potrivit sentinţei nr. 1613/2007, corpul de construcţie C2 face parte din cele menţionate în dispozitivul acestei hotărâri, iar din concluziile tuturor expertizelor construcţii administrate a rezultat că acesteia i s-au adus multe modificări, astfel încât, în prezent apare ca o construcţie nouă, cu destinaţia de atelier auto. Prin urmare, în ceea ce priveşte construcţia C2, motivul de apel este întemeiat, reclamanta fiind constructor de bună credinţă, realizând lucrări necesare şi utile asupra unui bun aparţinând pârâtei. Potrivit concluziilor expertizelor administrate în apel, valoarea lucrărilor de construcţie pentru corpul C2 este de 2.022.500 RON (444.600 euro), iar valoarea lucrărilor de instalaţii este de 684.547.019 RON, sumă la care reclamanta este îndreptăţită.

În ce priveşte corpul de construcţie C5, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică. în susţinerea calităţii sale, de constructor de bună-credinţă, s-a susţinut că imobilul figura la o alta adresă decât cea a imobilului aflat în litigiu.

În această privinţă, instanţa de apel reţine că imobilul corp C5, a fost realizat potrivit concluziilor tuturor rapoartelor de expertiză administrate în cauză, ulterior anului 2009, aşadar ulterior momentului la care reclamanta a dobândit calitatea de pârâtă în acţiunea în revendicare cu privire la imobilul din str. x.

De asemenea, terenul la care face referire reclamanta, cu adresa Aleea x, este parte din terenul din str. x, dobândit de reclamantă în anul 2001, despre care avea cunoştinţă că este parte din terenul din str. x, astfel cum rezultă din sentinţa civilă prin care s-a admis contestaţia la executare. Prin urmare, la momentul edificării construcţiei, în anul 2009, reclamanta avea cunoştinţă că edifică o construcţie, pe un teren care, în parte, face obiectul unei acţiuni în revendicare, situaţie în care, în mod corect, prima instanţă a reţinut calitatea sa de constructor de rea-credinţă.

În plus, fiind în discuţie o construcţie nouă, realizată în parte pe terenul proprietatea pârâtei (astfel cum a rezultat din concluziile rapoartelor de expertiză), în mod corect a reţinut tribunalul că pentru acest corp de construcţie sunt aplicabile regulile accesiunii imobiliare artificiale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 493-494 C. civ.

În concret, în aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. (2) şi (3) C. civ., în mod corect s-a reţinut că pentru ipoteza constructorului de rea-credinţă, pe terenul altuia, proprietarul terenului are dreptul să solicite fie ridicarea construcţiilor, fie păstrarea lor, în acest din urmă caz cu obligarea sa ia plata valorii manoperei şi a materialelor. în măsura în care proprietarul terenului refuză să păstreze construcţiile, el nu poate fi obligat la păstrarea lor, şi, prin urmare, nici la obligarea sa la suportarea valorii manoperei şi a materialelor utilizate.

Aceasta este ipoteza şi în cauza de faţă, în care pârâta a declarat neîndoielnic că nu înţelege să păstreze construcţia corp C5, edificată, în parte, pe terenul său.

Refuzul pârâtei de a păstra construcţia nu poate fi calificat ca o exercitarea abuzivă a dreptului său privind opţiunea între a păstra construcţia sau a cere ridicarea ei. Argumentul adus de reclamantă, în sensul că aceasta se foloseşte de acei bun ca un proprietar, încheind chiar contracte de închiriere cu privire la acest bun nu este apt să conducă la concluzia exercitării abuzive a drepturilor sale. Din analiza contractului de locaţiune depus la dosar se constată că obiect al contractului a fost întreaga proprietate a reclamantei, tară distincţie între corpurile de clădire, iar contractul de locaţiune a fost încheiat în anul 2010, la un moment în care între părţi nu era actuală divergenţa cu privire la aplicabilitatea regulilor accesiunii imobiliare artificiale, reclamanta neavând la acel moment reprezentarea unor eventuale consecinţe viitoare ale actului încheiat prin raportare la accesiune.

Relativ la motivul de apel prin care a fost criticată soluţia primei instanţe cu privire la cheltuielile de judecată s-a apreciat a fi întemeiat.

Prima instanţă a acordat reclamantei, în măsura admiterii cererii de chemare în judecată, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 13.370 RON, cu titlu de onorariu de avocat şi suma de 38.937,37 RON, parte din taxa judiciară de timbru, cu motivarea că numai această sumă a fost efectiv plătită de reclamantă până la soluţionarea cauzei, restul sumei fiind eşalonată în continuare, iar la momentul pronunţări hotărârii obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru rămase nu era exigibilă.

Curtea constată că raţionamentul primei instanţe nu a avut în vedere natura încheierii prin care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru a fost eşalonată. Potrivit dispoziţiilor art. 212 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 potrivit cu care "în cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plata ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite."

Rezultă că, având în vedere natura încheierii prin care s-a eşalonat obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru de a fi titlu executoriu, ratele încă neeligibile reprezintă debite bugetare ale reclamantei, care va fi obligată să le plătească la momentul scadenţei fiecărei rate. Prin urmare, la momentul soluţionării cererii de chemare în judecată raportul juridic fiscal există între reclamantă şi stat, situaţie în care, sumele datorate, dar încă nescadente, reprezintă cheltuieli de judecată ce trebuie stabilite în sarcina părţii adverse, în limita în care aceasta a căzut în pretenţii.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a apelantei-pârâte la plata sumei reprezentând dobândă legală aferentă debitului principal, pentru perioada 12.06.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, instanţa a respins cererea, ca inadmisibilă. Potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri Ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală."

Prin cererea formulată reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, pentru perioada 12.06.2014 şi până la data plăţii efective. S-a apreciat că cererea formulată de reclamantă în apel nu poate fi apreciată ca incluzându-se în ipoteza art. 294 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la dobânzi, căci ipoteza vizată de textul legai este cea în care, în primă instanţă, s-a solicitat obligarea pârâtului la dobânzi, prima instanţă le-a acordat până la momentul pronunţării hotărârii, iar ulterior, după darea hotărârii primei instanţe, dobânda pentru perioada următoare devine scadentă. în cauză însă, se observă că în primă instanţă reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la dobânzile aferente creanţei principale pretinse, iar în apel, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzilor pentru o perioadă ulterioară momentului pronunţării hotărârii primei instanţe, astfel încât, concluzia care se impune este aceea că cererea reclamantei formulată, direct în apel, este o cerere nouă şi, prin urmare, inadmisibilă.

În consecinţă, au fost admise ambele apeluri, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.941.023,751 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de 31 îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate la imobilele C1, C2, C3 şi C4 situate în Bucureşti str. x, sector 2, în rest cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei şi suma de 3.540,13 RON, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă, fiind menţinute dispoziţiile primei instanţe cu privire la obligaţia de plată a sumei de 52.307,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Cererea de obligare a apelantei-pârâte la plata sumei reprezentând dobândă legală aferentă debitului principal, pentru perioada 12.06.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, reţinând că numai apelanta reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată în această fază procesuală, precum şi împrejurarea că apelul acesteia a fost admis, în ceea ce priveşte construcţia C2, dar şi cu privire la cheltuielile de judecată, iar apelul pârâtei a fost admis în considerarea faptului că valorile rezultate pentru construcţiile C1, C3 şi C4 au fost micşorate ca urmare a probelor administrate în apel, instanţa de apel a obligat apelanta pârâtă să plătească cu acest titlu suma de 13.887,69 RON - onorariu de avocat, 22.154,51 RON - taxă judiciară de timbru (corespunzătoare valorii construcţiei C2), precum şi 300 RON onorariu de expert (onorariu provizoriu şi onorariu majorat stabilit în sarcina apelantei reclamante), în total rezultând suma de 39.042,2 RON.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.

1. Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. decizia pronunţată de instanţa de apel a fost criticată, exclusiv, prin raportare la soluţia, de respingere, a despăgubirilor solicitate în legătură cu corpul de construcţie C5, solicitându-se modificarea, în parte, a deciziei apelate, în sensul admiterii cererii de apei şi acordării de despăgubiri, inclusiv, pentru lucrările de construcţie, amenajare, consolidare şi modernizare efectuate la imobilul corp C5 situat la adresa din Bucureşti, Aleea x (fostă y) în sumă de 439.000 RON, cu obligarea intimatei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că decizia apelată a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ. şi art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ. relativ la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective şi procesuale.

Relativ la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ. consideră că trebuie avut în vedre faptul că este constructor de bună-credinţă cel care ridică o construcţie sau face o plantaţie pe un teren proprietatea altuia, având convingerea eronata că acel teren este proprietatea sa. Buna-credinţă trebuie să existe ia momentul efectuării lucrărilor, reaua-credinţă intervenită ulterior nemaiavând nicio semnificaţie juridică, deoarece buna sau reaua-credinţă nu reprezintă decât atitudinea subiectivă a constructorului, respectiv convingerea eronată a acestuia în legătură cu calitatea sa de proprietar al terenului.

Prin urmare, în ipoteza unei acţiuni în revendicare formulată împotriva constructorului posesor, relevantă nu este soluţia din litigiu (care poate fi de admitere sau de respingere), ci convingerea intimă a constructorului vis a vis de calitatea sa de proprietar. Cu alte cuvinte, buna-credinţă nu depinde după cum constructorul a avut sau nu câştig de cauză în proces, ci situaţia din perspectiva intimei sale convingeri.

Sub acest aspect, arată că, S.C. A. S.R.L. a fost introdusă în procesul de revendicare care se desfăşura între S.C. C. S.R.L. şi B. de aproximativ 10 ani şi, în care, soluţiile pronunţate de instanţă de-a lungul timpului au fost desfiinţate şi/sau modificate în mai multe rânduri. Astfel, iniţial, prin sentinţa civilă nr. 5507 din 6.04.1999, Tribunalul Bucureşti a respins iniţial acţiunea formulată de B.; prin Decizia nr. 359/A din 15.06.2000, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut ca legală şi temeinică soluţia pronunţată de tribunal. Ulterior, prin Decizia nr. 692 din 31.01.2001, Curtea Suprema a casat atât decizia din apel, cât şi sentinţa de primă instanţă şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, iar prin sentinţa civilă nr. 1726 din 13.11.2001 a Tribunalului Bucureşti acţiunea a fost, din nou, respinsă. Prin Decizia civilă nr. 358 din 09.09.2003, Curtea de Apel Bucureşti a rejudecat cauza pe fond şi a respins ca nefondată acţiunea în revendicare formulată de B., iar, apoi, prin Decizia nr. 799 din 04.04.2006 a ICO, decizia din apel a fost casată, cauza fiind trimisă, la tribunal, în vederea rejudecării.

Arată recurenta reclamantă că, în procesul de revendicare, patru hotărâri judecătoreşti au apreciat că acţiunea în revendicare formulată de B. este neîntemeiată, fiind legitim să se creadă că S.C. C. S.R.L. este adevăratul proprietar al terenului în discuţie. Faptul că, în final, acţiunea în revendicare a fost admisă, nu schimbă cu nimic situaţia, relevantă fiind convingerea intimă a constructorului la momentul ridicării construcţiei corp C5.

Mai mult, imobilul C5 se află amplasat parţial pe un teren situat ia o altă adresă (învecinat) decât cea a terenului ce a format obiectul procesului de revendicare, aspect ce consolidează şi mai mult calitatea de constructor de bună-credinţă a societăţii S.C. A. S.R.L. Astfel cum rezultă şi din extrasele de CF ataşate cererii de apel, la momentul introducerii S.C. A. S.R.L. în Dosarul nr. x/2006 (dar şi în prezent), construcţia C5 figura înscrisă la o altă adresă poştală (x) decât cea a imobilului ce forma obiectul acţiunii în revendicare (x).

În aceste condiţii, reţinând calitatea de constructor de rea-credinţă a reclamantei prin raportare exclusivă la soluţia finală pronunţată în dosarul de revendicare, instanţa de apel a Scut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ., fără a fi analizate condiţiile concrete în care s-a aflat şi a acţionat S.C. A. S.R.L. la momentul edificării corpului C5.

Printr-un alt motiv de recurs a fost invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. relativ la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective şi procesuale.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ., atât drepturile subiective, cât şi cele procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi scopului pentru care au fost recunoscute şi ocrotite prin lege. în măsura în care o parte deturnează o dispoziţie legală de ia scopul pentru care a fost recunoscută şi ocrotită prin lege, respectiva persoană se face vinovată de săvârşirea unui abuz de drept şi urmează a fi obligată la repararea prejudiciului cauzat.

În speţă, deşi intimata B. a afirmat în cadrul procesului că nu doreşte să preia în proprietate corpul de clădire C5, ea a făcut totuşi demersuri în vederea intabulării unui drept de proprietate propriu asupra acestei clădiri, şi s-a comportat efectiv ca un veritabil proprietar. Din înscrisurile depuse în apel rezultă, însă că, pârâta-intimată s-a adresat GCPI cu solicitarea de intabulare a dreptului de proprietate asupra construcţiilor C2 şi C5. Urmare a respingerii acestei solicitări, intimata-pârâta a formulat acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. x din 16.10.2014, prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară la înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate inclusiv asupra construcţiilor C2 şi C5. Acest aspect relevă ca afirmaţia făcută de B. în cadrul procesului a fost una nesinceră, intimata dorind, în realitate, să preia corpul de clădire C5 fără plata vreunei despăgubiri.

Apreciază că, odată constatat abuzul de drept, sancţiunea cea mai potrivită este chiar înlăturarea afirmaţiilor făcute cu rea-credinţă şi obligarea intimatei B. la plata contravalorii lucrărilor de construcţie efectuate în legătură cu corpul C5, astfel cum au fost stabilite prin răspunsul la obiecţiuni depus în dosarul de apel pentru termenul din 09.10.2017.

2. Prin recursul declarat, pârâta B. a susţinut netemeinicia şi nelegalitatea deciziei atacată, solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei şi, urmarea a admiterii apelului declarat, a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii formulată de reclamantă.

În motivarea recursului, pârâta a criticat, în esenţă, decizia atacată pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a reţinut greşit faptul că reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi edificat construcţii pe terenul proprietatea pârâtei sau că ar fi efectuat lucrări constând în îmbunătăţiri la construcţiile existente ce aparţin pârâtei. Recurenta susţine că nu se poate reţine din analiza materialului probator administrat în cauză împrejurarea potrivit căreia construcţiile din litigiu ar fi fost edificate de reclamantă sau de autoarea acesteia, S.C. C. S.A., deoarece prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în str. x, iar pârâţii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Cultelor, S.C. C. S.A., şi S.C. A. S.R.L. au fost obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren şi construcţii, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiza efectuat în cauza respectivă de către d-na expert D.

Consideră ca, de vreme ce prin această hotărâre judecătoreasă s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că, aceste lucrări au fost dobândite de autorii săi, B. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 16.09.1943 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, fiind preluate în proprietatea statului, tară titlu valabil, în baza Decretului de expropriere nr. 192/1951, instanţa de apel a reţinut greşit o altă situaţie de fapt şi de drept, respectiv că aceste construcţii ar fi fost edificate de autoarea reclamantei, în speţă, S.C. A. S.R.L.

Sub acest aspect, recurenta evocă faptul că nicio instanţă de judecată nu poate ignora principiul puterii lucrului judecat care corespunde necesitaţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzis a fi readus în faţa instanţelor de judecată chestiuni litigioase deja rezolvate într-un litigiu anterior.

Consideră că instanţa de apel a reţinut, greşit, faptul că lucrările la corpurile de clădire C1-C4 ar fi fost realizate de către S.C. A. S.R.L. în contextul în care apare, evident, că reclamanta nu deţine autorizaţii de construire pentru lucrările pretinse şi nu a făcut dovada în mod clar a lucrărilor de construcţii şi montaj executate, distinct, de clădirile şi elementele de construcţie existente la momentul pronunţării sentinţei civile care a statuat în favoarea sa în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului din str. x.

De asemenea, reclamanta nu a prezentat instanţei şi, implicit, expertului, devizele pe categorii de lucrări, întocmite pe baza consumurilor reale de materiale, manopera, preţurile, data punerii în lucrare.

Instanţa de apel a constatat, greşit, faptul că lucrările invocate de reclamantă ar fi fost efectuate de către aceasta, deşi autorizaţiile de construire (nr. x/2003, y/2007 şi nr. z/2009 invocate de S.C. A. S.R.L. vizează imobilul de la nr. x, adică construcţii aflate la un alt număr postai, evident fiind emise pentru alt imobil decât cel pentru care, în speţa, s-a recunoscut dreptul de proprietate.

Greşit instanţa de apel a dat eficienţă raportului de expertiză, prin care se reţine că aceste lucrări au fost efectuate în baza acestor autorizaţii de construire, fiind ignorat faptul că reclamanta, în dovedirea lucrărilor de îmbunătăţiri şi contravaloarea acestora, nu a administrat alte probe, respectiv facturi, contracte de prestări-servicii, procese-verbale de recepţie a lucrărilor din care să rezulte materialele cumpărate, valoarea acestora şi faptul că, au fost folosite la îmbunătăţirea construcţiilor, probe care să demonstreze, practic, micşorarea patrimoniului reclamantei.

Din acest punct de vedere, recurenta a arătat că înţelege să critice soluţia instanţei de judecata şi în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei de dezdăunare stabilita în sarcina sa, apreciind că justa soluţionare a dreptului pretins de reclamanta S.C. A. S.R.L. nu putea fi realizat decât dacă prin expertiza tehnică efectuată în cauză se identificau materialele şi se stabilea valoarea acestora şi a manoperei necesară efectuării îmbunătăţirilor pretinse.

Soluţia instanţei de apel este criticată şi din perspectiva reţinerii greşite a obligaţiei de dezdăunare a reclamantei, cu ignorarea însă a existentei contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.A., contract în baza căruia opera obligaţia de garanţie pentru evicţiune a S.C. C. S.A., ceea ce presupunea ca vânzătorul să suporte cheltuielile necesare şi utile aduse imobilului de care cumpărătorul evins, obligaţie care impunea reclamantei ca pentru repararea prejudiciului său să-şi îndrepte cererea împotriva vânzătorului, respectiv, împotriva S.C. C. S.A.

Relativ la corpurile de clădire C2 şi C5, recurenta solicită a se constata că S.C. A. S.R.L. are calitatea de constructor de rea-credinţa al acestor construcţii şi, că, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut buna credinţa a constructorului în ceea ce priveşte C2, fiind ignorată împrejurarea că aprecierea asupra bunei-credinţe se face în raport de momentul efectuării construcţiei şi că aceasta încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului.

În privinţa corpurilor de clădiri C2 şi C5, se arată că acestea au fost executate în baza autorizaţiilor de construire nr. x din 09.10.2003 şi nr. y din 30.12.2009. Lucrările efectuate la corpul C2 au fost executate ulterior Introducerii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu autoarea reclamantei, S.C. C. S.A. (la data de 11.04.1996), pe parcursul soluţionării cauzei fiind introdusă, în calitate de pârâtă, şi S.C. A. S.R.L.

Consideră relevant şi faptul că autoarea reclamantei, S.C. C. S.A., figura în dosar în calitate de pârâtă încă din anul 1996, aspect care atrage răsturnarea prezumţiei de buna-credinţa instituita prin lege în favoarea societăţii reclamante, întrucât, este de necontestat faptul ca, reclamanta S.C. A. S.R.L. este reprezentată legal prin administrator L., care a fost acţionar majoritar la chiar însăşi autoarea reclamantei, respectiv, la S.C. C. S.A., sens în care solicită a se analiza contractul de vânzare cumpărare nr. x din 08.10.1996 şi contractul de vânzare cumpărare nr. x din 25.09.2001 coroborat cu răspunsul la interogatoriu administrat în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti). In aceste circumstanţe consideră că este lesne de constatat faptul ca, însăşi reclamanta, S.C. A. S.R.L., prin administrator L., a avut cunoştinţa de situaţia juridica a terenului revendicat, astfel încât, privinţa corpului de construcţie C2, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa din apel a reţinut buna credinţa a constructorului S.C. A. S.R.L.

Corpul de construcţie C5 a fost realizat începând cu anul 2009, când deja se pronunţase sentinţa civilă nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care fusese admisă acţiunea în revendicare, fiind evident ca nu se poate vorbi de bună-credinţă a reclamantei la realizarea acestei construcţii, fiind reţinută corect, de instanţa de fond şi apel, reaua credinţa a reclamantei în construirea corpului de construcţie C5.

În ceea ce priveşte îmbunătăţirile aduse construcţiilor, recurenta consideră că acestea nu intră în domeniul de aplicare al art. 494 C. civ., situaţia acestora fiind analizată după regulile de la cheltuielile necesare, utile şi voluptuarii. Astfel, posesorul de bună sau de rea credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea cheltuielilor necesare (făcute pentru conservarea bunului) şi a celor utile (care nu sunt necesare, dar sunt de folos căci sporesc valoarea lucrului). Posesorul de bună sau de rea credinţă nu are dreptul la restituirea cheltuielilor voluptuarii (acelea făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului).

Cu privire la cheltuielile necesare şi utile, în doctrina şi în practica judiciara s-a stabilit că, obligaţia proprietarului de a restitui posesorului de bună sau de rea credinţă aceste cheltuieli este justificată prin împrejurarea că, nu trebuie să se realizeze o îmbogăţire fără just temei a primului în detrimentul celui de-al doilea.

Astfel, s-a reţinut în fata instanţei de fond faptul că, îmbunătăţirile necesare şi utile aduse construcţiilor edificate pe terenul situat în str. x în suprafaţa de 2.533,40 mp, au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de către d-na expert D. Aceste îmbunătăţiri au fost evaluate prin răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiza: lucrările de îmbunătăţire efectuate la corpul CI de 4.040.271 RON; lucrările de îmbunătăţire efectuate la corpul C3 de 840.277 RON; lucrările de îmbunătăţire efectuate ia corpul C4 de 88.746 RON. Prin urmare, lucrările de îmbunătăţire realizate la corpurile C1, C3, C4 totalizează suma de 4.969.294 RON.

Astfel, instanţa de fond a reţinut ca în cauza sunt întrunite condiţiile cererii în restituire întemeiata pe îmbogăţirea fără justa cauza (actio de în rem verso) mărirea patrimoniului subsemnatei pârâte cu valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri necesare şi utile aduse construcţiilor; micşorarea patrimoniului reclamantei, cu aceeaşi valoare; existenţa unei legături între sporirea patrimoniului pârâte şi diminuarea patrimoniului reclamantei; absenta unei cauze legitime a măririi patrimoniului pârâtei în detrimentul reclamantei; absenta oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamanta a pierderii suferite.

Solicită ca instanţa de recurs să constate faptul că, iară a da eficienţă întregului probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut a fi incidente condiţiile cererii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză, stabilind în sarcina sa obligaţia de a restitui reclamantei S.C. A. S.R.L., iniţial, suma de 4.969.294 RON pentru presupuse lucrări de îmbunătăţiri, suma pe care reclamanta nu a dovedit-o şi care, în mod nelegal a fost majorata în apel, la suma de 5.941.023,751 RON cu titlu de despăgubiri - contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate la imobilele C1, C2, C3, C4 situate în str. x.

În ceea ce priveşte cererea societăţii S.C. A. S.R.L. de obligare la plata sumei reprezentând dobânda legala aferenta debitului principal, pentru perioada 12 iunie 2014 până la data plăţii efective a sumelor datorate, solicită a se constata ca cererea a fost corect respinsă, ca inadmisibilă.

În final, recurenta a criticat soluţia instanţei de judecata prin care a fost obligată la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată, pe de o parte, necorespunzătoare cu valoarea reala a despăgubirilor solicitate de reclamantă, iar, pe de alta parte, vădit exagerate în raport de volumul şi complexitatea cauzei.

Concluzionând, sub aspectul cheltuielilor de judecata solicită instanţei de recurs ca, în virtutea dreptului de apreciere, să protejeze partea căzută în pretenţii de orice abuz din partea celeilalte părţi, prin raportarea sumelor solicitate cu titlu de onorariu de avocat la pretenţiile şi complexitatea cauzei.

Face referire la jurisprudenţa Curţii europene care, în numeroase cauze împotriva României (Costin împotriva României - cererea nr. 57810/2000, lacob împotriva României - cererea nr. 13524/2005 etc.) a statuat ca obligarea ia plata cheltuielilor de judecată se va realiza numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare şi care au fost tăcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Ambele părţi au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Cu privire la recursul pârâtei B.;

Cu titlu preliminar, sub aspectul încadrării juridice a criticilor deduse judecăţii, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici se referă la aprecierea eronată şi trunchiată a probelor administrate, modul de stabilire a situaţiei de fapt, modalitatea de identificare, dovedire şi cuantificare a obligaţiei de desdăunare, aprecierea incorectă a rapoartelor de expertiză efectuate în cauza, oportunitatea reducerii cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat la care pârâta a fost obligată.

Aceste critici, însă, nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Cadrul legislativ actual nu mai conferă instanţei de recurs competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, ci doar prerogativa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. în contextul normativ expus, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs.

Tot cu caracter preliminar, se impune a se semnala că, deşi cu ocazia concluziilor orale apărătorul recurentei-pârâte a invocat motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dezvoltarea criticilor prezentate nu se încadrează în motivul de nelegalitate evocat, deoarece nu vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest context, urmează a fi examinate doar acele critici care permit încadrarea în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

1. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că instanţa de apel a ignorat principiul puterii lucrului judecat. în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susţinut, în esenţă, faptul că, în pofida celor statuate cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, instanţa de apel a obligat-o greşit şa plata contravalorii lucrările efectuate la construcţiile existente pe terenul său. Din această perspectivă, recurenta apreciază că soluţia instanţei de apel ignoră puterea lucrului judecat a sentinţei judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare, hotărâre în cuprinsul căreia s-a reţinut că edificarea construcţiilor, în legătură cu care se poartă prezentul litigiu, au fost realizate de către autorii săi.

Pretinzându-se greşita aplicare a dispoziţiilor legale cu referire la efectele juridice pe care ie produce o hotărâre judecătorească, pronunţată între aceleaşi părţi, într-un litigiu anterior, criticile astfel formulate, deşi sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate şi nu fac aplicabil cazul de modificare evocat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a procedat la reevaluarea situaţiei de fapt şi de drept tranşată prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului Bucureşti (irevocabilă prin Decizia nr. 251 din 21.01.2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie), ci a valorificat, corect, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al unei hotărârii judecătoreşti irevocabile, care se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă ce vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase, fără posibilitatea de a se statua diferit într-adevăr, cum corect susţine şi recurenta, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate - de părţi, obiect şi cauză - cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, tară posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine sa asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, aspect reţinut corect şi instanţa de apel. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate, neputându-se statua contrar celor stabilite deja de o instanţă de judecată,

Potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, însemnând că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, rară posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

În considerarea aspectelor de ordin teoretic sus evocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta B. şi s-a dispus obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Cultelor, S.C. C. S.A., şi S.C. A. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2.533,14 mp şi construcţii aferente P+1, P+2, cu o suprafaţă desfăşurată la sol de 1.650 mp.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a ignorat statuările obligatorii ale acestei hotărâri judecătoreşti, de vreme ce, în privinţa dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1 - C4, s-a reţinut că există deja o statuare jurisdicţională irevocabilă, respectiv cea regăsită în hotărârea din 2007, pronunţată într-un litigiu anterior derulat între părţile actualului dosar ce a avut drept obiect revendicarea unui imobil compus din teren şi construcţii, hotărâre în cuprinsul căreia s-a reţinut, cu caracter irevocabil, că pârâta-recurentă este proprietara terenului şi a construcţiilor ce sunt amplasate pe teren.

Considerentele şi dispozitivul acestei hotărâri, care au fundamentat soluţia în privinţa dreptului de proprietate atât asupra terenului, cât şi a construcţiilor C1 - C4 se bucură - într-adevăr - de autoritate de lucru judecat, impunându-se unei judecăţi ulterioare.

Trebuie, însă, observat că obiectul acţiunii de faţă este diferit de cel care a format obiectul judecăţii dosarului anterior finalizat prin sentinţa civilă nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti, circumstanţe în raport cu care nu se poate invoca încălcarea puterii lucrului judecat al acestei din urmă hotărâri, cu atât mai mult cu cât examinarea realizată de instanţa de apel relativ la pretenţiile reclamantei rezultate din contravaloarea lucrărilor necesare şi utile executate la corpurile de clădire C1 - C4 a pornit tocmai de la premisa recunoaşterii dreptului de proprietate al recurentei-pârâte B. atât asupra

40 terenului, cât şi a construcţiilor C1 - C4, menţionate în dispozitivul sentinţei nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti.

2. Printr-un alt motiv de recurs, pârâta a criticat soluţia prin care a fost obligată ia plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea unor lucrări în privinţa cărora reclamanta nu a administrat dovezi pertinente din care să rezulte realizarea lucrărilor respective. Sub acest aspect, a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a dat valoare probatorie absolută raportului de expertiză, în cuprinsul căruia s-a menţionat că lucrările au fost realizate în baza unor autorizaţii de construire care, de altfel, vizează un alt imobil, fără a fi administrate şi alte probe pertinente (facturi, contracte de prestări-servicii, procese-verbale de recepţie a lucrărilor din care să rezulte materialele cumpărate, valoarea acestora) care să facă dovada deplină a lucrărilor pretinse de reclamantă şi a contravalorii acestora.

Susţinerile recurentei nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu pot fi supuse examinării întrucât, în realitate, criticile nu reclamă încălcarea vreunor prevederi legale în materia probelor relativ la determinarea şi cuantificarea obligaţiei de desdăunare, ci vizează nemulţumirea recurentei în privinţa concluziilor raportului de expertiză, cărora instanţa le-a dat eficienţă, precum şi modul în care a fost stabilită situaţia de fapt pe baza evaluării a probatoriului administrat. Or, din modul de expunere a acestor argumente, Înalta Curte constată că aspectele semnalate reclamă chestiuni ce ţin de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, în fapt recurenta urmărind să obţină reaprecierea probelor şi, deci, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, procedeu care excede competenţelor instanţei de recurs în raport de actuala configurare a căii extraordinare de atac a recursului.

3. Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că instanţa de apei nu a avut în vedere împrejurarea că obligaţia de plată a contravalorii lucrărilor pretinse de reclamantă nu cad în sarcina sa, ci a celui care are obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Critica recurentei potrivit căreia doar vânzătorul poate fi obligat să răspundă faţă de reclamantă pe temeiul obligaţiei pentru evicţiune, deşi susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiată şi nu atrage incidenţa cazului de modificare evocat.

Obligaţia de garanţie pe care trebuie să o acorde vânzătorul pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., nu înlătură, cum eronat se pretinde în recurs, antrenarea răspunderii pârâtei, cea care a obţinut un beneficiu de pe urma evingerii reclamantei, întemeiat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în raportat de circumstanţele care au determinat situaţia litigioasă de faţă, context în considerarea căruia instanţa de apel procedat corect la verificarea condiţiilor actio de în rem verso.

Într-adevăr, noţiunea de "evicţiune" semnifică pierderea dreptului asupra unui lucru printr-o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia unui terţ i s-a recunoscut un drept asupra acelui lucru, dreptul terţului excluzându-l pe cel al cumpărătorului.

În speţă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate şi a constatării, prin sentinţa civilă nr. 1613/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a ineficacităţii titlului de proprietate al reclamantei S.C. A. S.R.L., în raport cu cel al pârâtei B., reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, compus din teren şi construcţii, dobândit prin acte succesive de vânzare-cumpărare, aspect care are semnificaţia juridică a producerea evicţiunii.

În contextul în care recurenta pârâtă a redobândit imobilul litigios, instanţa de apel a reţinut corect că obligaţia de garanţie a vânzătorului, reglementată de art. 1337-1344 C. civ. nu înlătură prezentul demers judiciar promovat de reclamantă, ce a fost întemeiat pe o altă cauză juridică, care îi dă dreptul - în calitate de cumpărător evins - de a se îndrepta, direct, cu acţiune în despăgubire, după regulile îmbogăţirii iară justă cauză, împotriva celui căruia, în calitate de proprietar ai construcţiilor C1-C4, îi profită lucrările incorporate la imobilele sale, ceea ce produce un dezechilibra patrimonial ce se cere a fi restabilit pe calea acţiunii în restituire dedusă judecăţii, fondată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel posibilitatea reclamantei de a se îndrepta împotriva pârâtei pentru recuperarea cheltuielilor pentru executarea lucrărilor la imobilele restituite recurentei, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, dat fiind faptul că odată cu restituirea imobilelor în care sunt incorporate lucrările de construcţie s-a creat, după cum s-a arătat, un dezechilibru patrimonial prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, datorită unei cauze unice, ce naşte un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia» cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei de restituire, către cei care, în mod corespunzător, şi-a micşorat patrimoniul şi, care, devine la rândul său creditor ai aceleiaşi obligaţii, acestuia din urmă fiindu-i recunoscută posibilitatea intentării unei acţiuni injustiţie prin care să pretindă restituirea.

4. Recurenta-pârâta a mai formulat susţineri în legătură cu reţinerea calităţii reclamantei de constructor de rea credinţă în realizarea lucrărilor de construcţii efectuate la corpul de clădire C5, precum şi cu privire la solicitarea reclamantei, formulată în apel, de plată a dobânzii legale aferentă debitului principal.

Întrucât despăgubirile solicitate de reclamantă pentru lucrările de construcţie, amenajare, consolidare şi modernizare realizate la corpul de clădire C5 au fost respinse prin sentinţa primei instanţe, soluţia fiind menţinută în apel, iar în privinţa solicitării reclamantei referitoare la acordarea dobânzii legale instanţa a constat inadmisibilitatea acesteia motivat de faptul că reprezintă o cerere nouă, formulată în apel, rezultă că recurenta nu justifică un interes în formularea acestor critici, motiv pentru care respectivele susţineri nu vor fi analizate de prezenta instanţă.

5. Relativ la soluţia instanţei de apel referitoare la admiterea despăgubirilor solicitate în legătură cu lucrările efectuate la imobilele sale, recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate motivat de greşita desdăunare a reclamantei pentru sporul de valoare adus construcţiei C2 care îi aparţine, întrucât instanţa de apel ar fi apreciat, greşit, în privinţa bunei credinţe a reclamantei în realizarea lucrărilor pretinse.

Criticile recurentei referitoare ia încălcare şi aplicarea greşită a legii sub aspectul determinării eronate a momentului în raport de care a fost stabilită buna credinţă a reclamantei S.C. A. S.R.L. relativ la construcţia C2, nu sunt fondate.

Buna credinţă trebuie stabilită în raport de momentul edificării construcţiei, această atitudine subiectivă încetând în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea celui care posedă un bun cu privire la legitimitatea titlului său.

Contrar susţinerilor recurentei, semnalând judicios diferenţele dintre regulile accesiunii imobiliare artificiale şi îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de apel a determinat, corect, normele de drept substanţial aplicabile în cauză. Din evaluarea materialului probator, instanţa de apel a reţinut că lucrările la imobilul C2 au fost realizate în baza autorizaţiei de construire nr. x din 09.10.2003, context în care, deşi acţiunea în revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti a fost demarată anterior acestei date, reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost introdusă în proces, în calitate de pârâtă, abia ia data de 18.09.2007, moment procedural care se situează, temporal, ulterior datei la care lucrările de construcţie au fost finalizate. Astfel, în circumstanţele factuale reţinute, instanţa de apei a calificat conduita societăţii reclamante ca fiind a unui constructor de bună credinţă prin raportare la atitudinea subiectivă proprie a acesteia şi situaţia concretă în care reclamanta putea cunoaşte viciul titlului său.

Argumentele pentru care instanţa de apel a reţinut buna credinţă a intimatei-reclamante au fost în detaliu prezentate de instanţă în cadrul raţionamentului judiciar de evaluare şi apreciere a probelor administrate în cauză, fiind evidenţiată, după cum deja s-a semnalat, atitudinea subiectivă a intimatei la momentul începerii şi efectuării lucrărilor la construcţia C2, moment la care reclamanta avea ferma convingere că era proprietarul imobilului respectiv.

Fiind vorba despre o atitudine subiectivă, buna-credinţă încetează la momentul formulării acţiunii în revendicare împotriva posesorului şi nu la data formulării acţiunii împotriva oricărei alte persoane, iar faptul că reclamanta a efectuat lucrări de construcţie la imobilele restituite pârâtei-recurente, anterior introducerii sale, ca parte, în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea terenului şi a construcţiilor, o plasează în ipoteza constructorului de bună-credinţă, deoarece la momentul realizării lucrărilor reclamanta era recunoscută proprietar al imobilelor şi nu pârâta-recurentă. În acest context, este lipsit de relevanţă juridică făptui că autoarea reclamantei figura, în calitate de pârâtă, în acţiunea iniţiată la nivelul anului 1996 şi care a format obiectul Dosarului nr. x/2006, deoarece această împrejurare nu a condus la răsturnarea prezumţiei de buna credinţă instituită de lege în favoarea reclamantei.

Raportat fa situaţia existentă la data realizării lucrărilor de către reclamantă la imobilele C1 - C4 - moment la care validitatea titlului său de proprietate asupra imobilului litigios nu era contestată pe calea acţiunii în justiţie, nu se poate imputa reclamantei că deţinea imobilul în baza unui titlu ilegal şi, că, edificarea lucrărilor de construcţii la imobil s-ar fi realizat cu încălcarea dreptului de proprietate al altei persoane, respectiv al pârâtei-recurente, circumstanţe care denotă împrejurarea că instanţa de apei a reţinut corect că raportul juridic dedus judecăţii se circumscrie condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauza, devreme ce îşi are izvorul într-un fapt juridic licit.

Faptul că ulterior realizării lucrărilor la construcţiile C1-C4, s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă obligarea şi a S.C. A. S.R.L. să lase în deplină proprietate recurentei B. imobilul situat în str. x, compus din teren în suprafaţă de 2.533,14 mp şi construcţiile aferente P+l, P+2, cu suprafaţă desfăşurată la sol de 1.650 mp, recunoscându-i-se, astfel, pârâtei B. calitatea de proprietar al imobilului, nu are nicio relevanţă pe aspectul în discuţie, relevantă fiind situaţia existentă la momentul realizării lucrărilor incorporate imobilelor care au fost, ulterior, restituite pârâtei-recurente.

6. Relativ la critica pârâtei-recurente prin care contestă reţinerea calităţii societăţii-reclamante de constructor de bună credinţă în edificarea lucrărilor de construcţii motivat de împrejurarea că S.C. A. S.R.L. ar fi reprezentată legal prin administratorul L., care a fost acţionar majoritar la însăşi autoarea reclamantei, respectiv S.C. C. S.A., susţinerea nu poate fi primită deoarece critica a fost formulată direct în faza procesuală a recursului, nefiind invocată şi pe calea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile a Tribunalului Bucureşti.

Or, conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunţată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac "subsecventă", în sensul că nu poate fi exercitată omisso medio, regulă care se aplică nu numai situaţiei în care partea nemulţumită de soluţia adoptată în primă instanţă nu a declarat apel, ci şi situaţiei în care decizia a fost recurată pentru motive care nu au fost supuse examinării instanţei de apel, fiind invocate direct în faza procesuală a recursului. Totodată, susţinerile recurentei - formulate tot cu caracter generic - care vizează statuările instanţei de fond referitoare la cheltuielile necesare şi utile aduse construcţiilor amplasate pe terenul din str. x nu pot fi supuse verificărilor instanţei de recurs deoarece obiectul recursului îl poate constitui hotărârile date în apel şi nu cele ale instanţei de fond, atunci când recursul succede apelului, ipoteză regăsită în situaţia de faţă.

7. În cuprinsul cererii de recurs, au fost evocate şi consideraţii de ordin teoretic şi doctrinar relativ la distincţia dintre constructorul de bună credinţă şi cel de rea credinţă, din cuprinsul art. 494 C. civ., între precum şi modalitatea de desdăunare a acestora în raport de cefe două repere avute în vedere de legiuitor la editarea normei legale sus menţionate, în funcţie de care se poate opta pentru dezdăunarea proprietarului construcţiei.

Alegaţiile recurentei, însă, nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în lipsa unei argumentaţii prin care să se demonstreze, în concret, care ar fi deficienţele care ar atrage nelegalitatea deciziei atacate. Recurenta nu a formulat critici concrete în cuprinsul acestor afirmaţii, care au un conţinut generic, astfel încât aceste susţineri nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate care vizează aplicarea ori interpretarea greşită a normei legale enunţate ori în alt caz de nelegalitate în limita cărora sa poată fi exercitat controlul judiciar în recurs.

8. Relativ la motivul de recurs prin care se critică soluţia de obligare a recurentei-pârâte ia plata cheltuielilor de judecată, instanţa o găseşte, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală în declanşarea litigiului, avându-se în vedere şi cuantumul pretenţiilor încuviinţate reclamantei.

În acest context, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut corect în sarcina pârâtei obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilite proporţional cu pretenţiile admise atât la instanţa de fond, cât şi în apelul formulat de reclamanta, respectiv a taxelor de timbru aferente pretenţiilor încuviinţate, stabilite la valoarea totală de 5.941.023.751 RON.

Critica recurentei prin care se solicită diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată cu titlu de onorariu de avocat, motivat de faptul că acestea sunt disproporţionat de mari în raport de obiectul pretenţiilor şi complexitatea cauzei, nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, deoarece susţinerea recurentei nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recurenta solicită, în fapt, a se reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul diminuării cuantumului cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat, în raport de pretenţiile şi complexitatea cauzei.

Solicitarea recurentei excede prerogativelor instanţei de recurs, deoarece, criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pe care recurenta le invocă pentru micşorarea onorariului de avocat suportat de partea adversă şi pus în sarcina sa, respectiv valoarea pricinii, munca îndeplinită de avocat reprezintă criterii de apreciere lăsate la latitudinea instanţei, punând, astfel, în discuţie o chestiune de temeinicie a hotărârii atacate, iar nu de legalitate, sustrasă controlului judiciar în recurs, cale extraordinară de atac deschisă exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate,

Faţă de considerentele prezentate, reţinând netemeinicia criticilor formulate de pârâtă din perspectiva întrunirii condiţiilor cererii întemeiate pe îmbogăţirea tară justa pentru antrenarea obligaţiei sale de desdăunare, Înalta Curte va constata că recursul pârâtei B. este nefondat sub toate aspectele contestate şi urmează a fi respins ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Reclamanta a susţinut nelegalitatea decizia pronunţată de instanţa de apel exclusiv prin raportare la soluţia, de respingere, a despăgubirilor solicitate în legătură cu corpul de construcţie C5.

1. Critica recurentei referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 C. civ. în sensul reţinerii eronate a calităţii sale de constructor de rea credinţă în realizarea lucrărilor noi de construcţie la C5, nu este întemeiată.

Consideraţiile deja expuse în legătură cu momentul determinării bunei sau a relei credinţe a constructorului, funcţie de atitudine subiectivă a acestuia raportat la calitatea sa de proprietar al imobilului în legătură cu care au fost executate lucrările pretinse îşi menţin pe deplin valabilitatea.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, este edificator în stabilirea atitudinii subiective a reclamantei cu privire la edificarea corpului de clădire C5, împrejurarea că la momentul începerii lucrărilor de construcţii, respectiv anul 2009, titlul de proprietate al reclamantei era deja contestat, aceasta figurând ca pârâtă în acţiunea în revendicare formulată de intimata B., dosar în cadrul căruia era disputat dreptul de proprietate în legătură cu terenul pe care recurenta a edificat nona construcţie. în circumstanţele factuale arătate, fiind stabilită calitatea reclamantei-recurente de constructor de rea-credinţa, rezultă că instanţele de fond au realizat o corectă aplicare a regulilor de drept substanţial care reglementează instituţia accesiunii imobiliare artificiale, reglementate de art. 494 alin. (3) C. civ., referitor la construcţia nou edificată.

În opinia recurentei ar fi justificată calitatea sa de constructor de bună credinţă motivat de împrejurarea că edificarea construcţiei C5 ar fi fost realizată la o altă adresă poştală decât cea a imobilului în privinţa căruia plăţile şi-au disputat dreptul de proprietate în cadrul procedurii jurisdicţionale care a format obiectul Dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti.

Această teză nu poate fi primită, raportat la situaţia concretă a imobilului litigios, existentă la momentul efectuării lucrărilor de investiţie şi care interesează în stabilirea poziţiei subiective a reclamantei de la acel moment.

Contrar susţinerilor recurentei, pe baza probelor administrate, instanţele de fond au stabilit că reclamanta a demarat lucrărilor de execuţie a corpului de clădire C5, cu regim de înălţime P+3, în baza autorizaţiei de construire nr. x din 30.12.2009, însă la acel moment era deja soluţionată acţiunea în revendicare formulată de pârâta B. Astfel, în urma examinării titlurilor de proprietate pe care părţile şi le-au opus reciproc cu privire la imobilul litigios, prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21.12.2007 (definitivă, prin Decizia civilă nr. 668/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca urmare a respingerii apelurilor declarate), Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dat preferabilitate titlului proprietate exhibat de pârâta B. în aceste circumstanţe, este lipsită de relevanţă juridică apărarea recurentei potrivit căreia, anterior introducerii sale în procesul de revendicare, dosarul parcursese mai multe cicluri procesuale în care soluţiile pronunţate de instanţe de-a lungul timpului fuseseră desfiinţate şi/sau modificate în mai multe rânduri, de vreme ce, edificator în stabilirea bunei sau a relei credinţe a constructorului este atitudinea subiectivă a acestuia în legătură cu calitatea sa de proprietar al terenului la momentul executării construcţiei şi nu ulterior sau anterior acestui moment. Prin urmare, faptul că reclamanta a efectuat lucrările de investiţii după ce calitatea sa de proprietar a fost contestată în justiţie, o plasează în ipoteza constructorului de rea credinţă.

De asemenea, relativ stabilirea calităţii de constructor de rea credinţă a reclamantei, contrar susţinerilor acesteia cu privire la condiţiile concrete avute în vedere la momentul edificării investiţiei, se constată că instanţele de fond au stabilit, ca situaţie de fapt, că imobilele construcţii C1-C4 fac parte din cele menţionate în dispozitivul sentinţei prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare, iar în privinţa corpului de clădire C5 s-a stabilit că este o construcţie nouă, realizată - în parte - tot pe terenul care a format obiectul acţiunii în revendicare. La momentul edificării construcţiei C5 reclamanta avea cunoştinţă că realizează lucrări de construcţii pe un teren în legătură cu care se derula o procedură judiciară în cadrul căreia titlul său de proprietate era contestat. De asemenea, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că terenul la care face referire recurenta, situat în Aleea x, face parte din terenul situat în str. x menţionat în dispozitivul sentinţei civile nr. 1613/2007, aspect ce rezultă şi din considerentele sentinţei civile nr. 3814/2014 prin care, ca efect al admiterii contestaţiei la executare formulată de B. s-a dispus continuarea executării silite a debitoarei S.C. A. S.R.L., instanţa având în vedre faptul că imobilul de la adresa x este cel menţionat în dispozitivul hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea în revendicare, imobil care, în prezent, este compus din numerele cadastrale x şi y, primul având numărul poştei str. x, iar al doilea str. x.

Prin urmare, raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond la momentul realizării investiţiei, Înalta Curte reţine că, în legătură cu identificarea adresei poştele la care s-a realizat noua construcţie, recurenta nu a evocat aspecte de nelegalitate în legătură cu încălcarea legii în administrarea probelor, ci doar chestiuni de fapt care ţin de identificarea amplasamentului terenului şi adresei poştale din cuprinsul autorizaţiei de construire obţinută pentru corpul de clădire C5, în raport cu care s-a apreciat asupra atitudinii subiective a reclamantei cu ocazia edificării noului corp de clădire, aceste critici fiind, în realitate, aspecte care vizează temeinicia hotărârii şi nu legalitatea acesteia, deoarece urmăresc stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza reaprecierii probelor, care este, însă, atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Fiind stabilită calitatea de constructor de rea credinţă a reclamantei în raport de situaţia existentă la data realizării investiţiei, moment la care validitatea titlului său de proprietate era pusă ia îndoială, Înalta Curte urmează a constat că soluţia dată cererii reclamantei de desdăunare pentru lucrările la C5 este legală, fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 494 alin. (3) C. civ.

2. Relativ la critica recurentei prin care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ. în raport de conduita procedurală a pârâtei (calificată abuzivă, de recurentă) prin care şi-ar fi exprimat dezacordul în legătură cu păstrarea construcţiei C5 de pe terenul proprietatea sa, Înalta Curte reţine că această susţinere nu este întemeiată şi nu poate atrage incidenţa cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la abuzul de drept, art. 723 C. proc. civ. stipulează că "drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 "drepturile civile sunt ocrotite de lege; ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social". Dispoziţii evocate, deşi nu consacră expres criteriile de determinare a abuzului de drept, scot în evidenţiază un criteriu obiectiv care se referă ia caracterul excesiv ai exercitării dreptului, dat fiind faptul că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi drepturile subiective ale altor persoane.

Din perspectiva examinării dispoziţiilor legale sus evocate, Înalta Curte reţine că, în ipoteza constructorului de rea credinţă, dispoziţiilor înscrise în art. 494 alin. (3) C. civ., conferă în favoarea proprietarului terenului, pe care a fost edificată construcţia, dreptul de opţiune între a păstra construcţia sau de a cere ridicarea acesteia. în acest context normativ, rezultă că dreptul de opţiune al pârâtei s-a născut în condiţiile în care s-a stabilit că reclamanta se plasează în ipoteza constructorului de rea credinţă în edificarea corpului de clădire C5. Or, în aceste circumstanţe, exercitarea dreptului de opţiune al pârâtei în sensul refuzului acesteia de a păstra construcţia s-a realizat în limitele imperativului consfinţit de legiuitor, respectiv a cerinţelor legale înscrise în art. 494 alin. (3) C. civ. Astfel, manifestarea acestei opţiuni de către titularului dreptului substanţial nu poate avea semnificaţia juridică a abuzului de drept, deoarece nu a fost exercitat într-un mod exagerat, ci a fost valorificat cu respectarea limitelor sale şi a scopului în considerarea căruia a fost recunoscut de legiuitor.

Cum în cauză au fost corect reţinute condiţiile care au generat dreptul de opţiune, se constată că instanţa de apel a apreciat judicios asupra faptului că dreptul pârâtei B., conferit de art. 494 alin. (3) C. civ., a fost exercitat în condiţii legale şi normale, astfel încât refuzul acesteia de a păstra construcţia nu poate primi calificarea unei exercitări abuzive a dreptului său substanţial, iar orice alt demers, ulterior al acesteia este lipsit de relevanţă juridică, context în care aceasta nu poate fi obligată la despăgubiri, reclamanta având posibilitatea să-şi ridice construcţia, pe cheltuială proprie, cum corect a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând netemeinicia criticilor formulate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 1110/A din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.