State liability for border police omission to prevent minor's exit: failure to prove illicit act under civil delict regime

Asupra recursului de faţa, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti la plata sumei de 2.250.000 RON, reprezentând daune materiale şi morale, conform prevederilor art. 1349, 1357 şi 1359 C. civ.

2. Hotărârile pronunţate în cauză:

Prin sentinţa civilă nr. 1028 din data de 26 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava, în Dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 164 din data de 09.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile către Tribunalul Suceava; s-a suspendat judecarea cauzei şi a fost înaintat Dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin Decizia civilă nr. 3564 din 11.11.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, la data de31.05.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 1370 din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin Decizia nr. 736 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1370 din 8 noiembrie 2016 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă, în Dosar nr. x/2015, intimat fiind pârâtul Ministerul Administraţiei şi internelor - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

3. Cererea de recurs şi întâmpinarea:

împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1370 din 8 noiembrie 2016 a Tribunalului Suceava, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în materie de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, în legătură cu modalitatea de îndeplinire de către pârât a obligaţiilor datorate potrivit H.G. nr. 445/2002, de instituire a consemnelor, şi cu condiţiile în care minorii pot circula în străinătate, respectiv în materie de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral invocat.

Primul motiv de recurs s-a raportat la faptul că, în mod nelegal, a apreciat instanţa de apel că nu ar fi îndeplinită condiţia răspunderii civile delictuale referitoare ia existenţa unei fapte ilicite.

Astfel, instituirea măsurilor pentru prevenirea ieşirii din ţară a fiului reclamantului nu echivalează cu ducerea la îndeplinire a acestor măsuri; aceasta, pentru că securizarea frontierei trebuie tratată ca un sistem complex, inteligent, de misiuni şi acţiuni şi activităţi desfăşurate la nivel central şi teritorial, prin care se asigură siguranţa la frontieră, menţinerea stării de normalitate, desfăşurarea unui control sigur şi fluent la trecerea frontierei.

Potrivit art. 24 din H.G. nr. 445/2002, consemnele la frontieră sunt acele informaţii ce se transmit poliţiei de frontieră şi autorităţii vamale cu privire la persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri, aflate în una din situaţiile prevăzute de lege şi care urmează să fie verificate pe timpul efectuării controlului de trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii intrării sau ieşirii în/din România, urmăririi ori efectuării controlului amănunţit.

Instituirea unei semnalări de tip CME (control minor la ieşire) pe o perioadă de 3 ani presupune ca, în cazul în care minorul se prezintă la unul dintre punctele de frontieră, organele abilitate să nu permită ieşirea din ţară a acestuia, fără respectarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd că minorilor li se permite ieşirea din ţară numai dacă sunt însoţiţi de o persoană majoră şi, în situaţia în care călătoreşte împreună cu unul din părinţi, numai dacă părintele însoţitor prezintă o declaraţie a celuilalt părinte din care să rezulte acordul său cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau statele de destinaţie, precum şi cu privire la perioada acesteia.

Semnalarea de tip CAE (control amănunţit la ieşire) presupune ca, în cazul în care persoana pe numele căreia a fost instituită o semnalare de acest gen se prezintă la vreunul din punctele de frontieră, să fie supusă unui control detaliat. De asemenea, în momentul în care, la punctul de frontieră, se prezintă persoana dată în consemn, se aplică următoarele măsuri: se ia legătura cu Dispeceratul I.G.P.F. pentru detalii; se "legendează" consemnul prin efectuarea unui control atent la mai multe persoane sau autoturisme, printre care şi cei avuţi în atenţie; se execută controlul amănunţit asupra persoanelor în cauză, împreună cu organul vamal; se informează beneficiarul consemnului privind concluziile rezultate în urma aplicării acestuia; pe timpul efectuării controlului şi al informării privind rezultatul acestuia, persoana este supravegheată direct, pentru a nu dispărea; în funcţie de rezultatul verificării, persoanei i se permite continuarea călătoriei sau i se întrerupe călătoria, luându-se măsurile legale.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în speţă, există o faptă ilicită săvârşită de către pârât sub forma unei omisiuni, având în vedere faptul că acesta nu a luat toate măsurile pentru a preveni ieşirea din ţară a minorului B. Pe lângă instituirea unor semnalări, pârâtul trebuia să efectueze şi un control amănunţit la momentul prezentării minorului şi a mamei acestuia la punctele de frontieră.

Instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile de drept material referitoare la circulaţia în străinătate a minorilor, încălcate de către pârât, care a permis părăsirea teritoriului României de către minorul B., cu toate că reclamantul nu şi-a exprimat acordul în acest sens.

În mod greşit au fost aplicate şi dispoziţiile legale referitoare la instituirea consemnelor, câtă vreme, în hotărârea atacată, se reţine că instituirea consemnului privind controlul la ieşirea din ţară a minorului şi a mamei acestuia s-a făcut, nu ca urmare a verificărilor întreprinse de către pârât, în urma cărora ar fi rezultat ca minorul şi mama sa se aflau pe teritoriul României la acel moment, ci ca urmare a solicitărilor reclamantului. Ceea ce doreşte să evidenţieze instanţa de apel este faptul că reclamantul nici măcar nu ar fi făcut dovada faptului că minorul şi mama sa s-ar fi aflat pe teritoriul României, la momentul formulării cererilor privind dispunerea măsurilor de prevenire ieşire din ţară minor.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanţa de apel a reţinut, cu aplicarea greşită a normelor legale referitoare la stabilirea şi cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, că reclamantul nu a făcut dovada existenţei acestui prejudiciu.

La stabilirea existenţei prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului şi în jurisprudenţă, ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori tară conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este suficientă dovada faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Astfel, deşi instanţa de apei nu neagă faptul că, în prezent, relaţiile dintre reclamant şi fiul său ar fi afectate, apreciază că acordarea unei despăgubiri este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel interesat. Or, raţionamentul instanţei de apel este în contradicţie cu normele legale şi cu doctrina referitoare la proba directă a prejudiciului moral.

Reclamantul a arătat că prejudiciul reclamat este reprezentat de atingerea ce a fost adusă relaţiilor personale cu fiul său, dreptului de a avea legături personale cu minorul, precum şi creşterii şi dezvoltării minorului, în lipsa figurii paterne din viaţa sa.

Atingerea acestor drepturi i-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, a cărui dezdăunare se poate realiza doar prin acordarea, cu titlu de compensaţie a suferinţelor încercate, a unor daune morale, în măsură sa ofere o satisfacţie pecuniară sau/şi de altă natură, astfel încât încălcarea drepturilor sale, pe de o parte, şi prejudiciul moral cauzat de pârât, pe de altă parte, să nu rămână în afara protecţiei juridice a drepturilor lezate, respectiv a obligaţiei generate de acoperirea prejudiciului cauzat unor astfel de drepturi.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că s-a reţinut obligativitatea dovedirii prejudiciului moral suferit de către reclamant, ca urmare a faptei ilicite a pârâtului.

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în tot a deciziei atacate, prin care, în mod corect, instanţa de apel a apreciat ca fiind temeinică şi legală sentinţa civilă nr. 1370/2016, pronunţată de Tribunalul Suceava, nefiind întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, constând în neluarea măsurilor ce se impuneau pentru prevenirea ieşirii din ţară a minorului, neputând fi reţinută şi, în consecinţă, nici prejudiciul.

Din analiza dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate şi art. 18 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, rezultă că organele poliţiei de frontieră pot interzice ieşirea minorului de pe teritoriul României numai în cazuri bine justificate. Textele de lege enunţate nu fac referire la ignorarea efectelor unor documente, ci la individualizarea fiecărei situaţii care face obiectul controlului de frontieră, în funcţie de specificul acesteia.

În cauză, din verificările în baza de date a poliţiei de frontieră, a rezultat faptul că minorul B. nu figurează în evidenţele Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră cu intrări/ieşire în/din România. Mai mult, au fost efectuate verificări şi s-a constatat că minorul în cauză nu figurează cu paşaport românesc. În cazul în care mama şi fiul acesteia minor s-ar fi prezentat în unul din punctele de trecere a frontierei, pentru a ieşi din România, prezentând paşapoarte greceşti, poliţistul de frontieră ar fi efectuat verificarea documentelor de călătorie pentru a depista dacă acestea sunt false sau contrafăcute, potrivit Regulamentului Uniunii Europene nr. 2016/399 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), neexistând, astfel, posibilitatea ca minorul să părăsească teritoriul României, prin niciun punct de trecere a frontierei, aşa cum afirmă apelantul-reclamant, fără just temei.

Pe de altă parte, prin instituirea unui consemn CME (control minor ieşire) privind pe minorul B., poliţia de frontieră nu a permis ieşirea minorului din România fără acordul unuia dintre părinţi, conform Legii nr. 248/2005, minorul având şi cetăţenie română.

Dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale revine recurentului, în virtutea principiului "actori incumbi onus probandi", însă, în cauza de faţă, acesta nu a înţeles să prezinte vreo probă în susţinerea afirmaţiilor inserate în cuprinsul acţiunii, situaţie în care nu poate fi vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a instituţiei pârâte pentru faptele presupus a fi săvârşite.

În aceste condiţii, chiar în cazul în care pretenţiile recurentului privind producerea unui prejudiciu moral s-ar dovedi a fi întemeiate, nu ar fi legal ca pârâtul să fie obligat la repararea unui prejudiciu pe care nu l-a creat.

În etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

4. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 23 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată la data de 26 septembrie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părţilor;

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului: Recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

În analiza primului motiv de recurs, prin care se critica faptul ca, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că, în cauză, nu există fapta ilicită imputată intimatului pârât, instanţa de recurs va avea de examinat dispoziţiile de drept material conţinute în art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cod în vigoare de la data de 1 octombrie 2011 şi căruia prezentul litigiu, declanşat ia data de 29.01.2015, i se supune.

Conform art. 1349 alin. (1) din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane."

Art. 1357 C. civ. reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, stipulând că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Doctrina juridică a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) comiterea unei fapte ilicite, ce poate fi reprezentată nu numai de o acţiune, dar şi de o omisiune sau inacţiune, ce ar putea reprezenta faptă ilicită în toate cazurile în care legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată;

b) existenţa unui prejudiciu, respectiv consecinţele sau efectele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană;

c) stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta ilicită imputată şi prejudiciul pretins; în Noul C. civ., nu se încearcă o definire a legăturii de cauzalitate, făcându-se doar referire la faptul că răspunderea este atrasă de prejudiciile cauzate (art. 1349 alin. (2) C. civ.); s-a statuat însă că exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură ca de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale şi a condiţiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acţiuni sau inacţiuni anterioare care au determinat, în mod direct şi necesar, producerea prejudiciului;

d) existenţa vinovăţiei, respectiv atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţa de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârşit-o, în sensul că este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Analiza acestor condiţii cumulative este una graduală, în sensul că neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele enunţate este suficientă pentru a nu antrena răspunderea civilă delictuală.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, ca element al acestei răspunderi, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau interesului său legitim şi juridic protejat. In general, delictul civil se manifestă ca o acţiune ilicită a unei persoane, dar poate exista şi un fapt ilicit omisiv, după cum există sau nu o obligaţie formala de a acţiona.

În cauză, reclamantul recurent a imputat intimatului pârât fapta ilicită de natură omisivă constând în neluarea măsurilor ce se impuneau pentru prevenirea ieşirii din ţară a copilului său minor B.

Instanţele de fond au considerat că fapta ilicită imputata pârâtului nu există, reţinând că, în urma sesizării reclamantului, din data de 19.09.2013, expediată la instituţia pârâtă, prin e-mail, la ora 1:18 PM, prin care a fost informată că este posibil ca fiul său minor să fie scos din ţară de către mama sa, cu acte false, prin Nota de raport nr. x din 20.09.2013, a fost instituită o semnalare de tip CME (control minor la ieşire), pe o perioada de 3 ani, potrivit H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.

De asemenea, prin această notă de raport, a fost instituită o semnalare de tip CAE (control amănunţit la ieşire), pe o perioadă de 90 de zile, pe numele cetăţenei elene C., mama minorului.

Reclamantului i s-a comunicat, prin adresa nr. x din data de 23.09.2013, că s-au dispus măsurile legale pentru a preveni ieşirea din ţara a minorului, în cazul în care aceasta s-ar produce cu încălcarea prevederilor legale.

9 în urma sesizării reclamantului din data de 27.09.2013, expediată la instituţia pârâtă prin e-mail, la ora 1:17 PM, prin care a arătat că îşi menţine cererea de interdicţie, acestuia i s-a comunicat, prin adresa nr. x din data de 4.10.2013, că s-au dispus măsurile legale pentru a preveni ieşirea din ţară a minorului, în situaţia în care acesta s-ar prezenta la controlul de frontieră Iară documentele justificative necesare.

La solicitarea reclamantului din data de 31.01.2014, prin care a cerut efectuarea de cercetări cu privire la trecerea frontierei a fiului său, relatând aspecte privind o posibilă călătorie a acestuia, cu două autoturisme, însoţit de doi cetăţeni străini, instituţia pârâtă i-a răspuns, cu adresa nr. x din data de 12.02.2014, că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Poliţia de Frontieră nu mai ţine evidenţa nominală a cetăţenilor şi mijloacelor cu care aceştia călătoresc.

Astfel, din perspectiva faptei imputate intimatului pârât, astfel cum a fost descrisă în conţinutul cererii de chemare în judecată, instanţele de fond au apreciat, în mod legal, că, instituindu-se semnalarea de tip CME (control minor la ieşire), pe o perioada de 3 ani, pentru minorul B., şi o semnalare de tip CAE (control amănunţit la ieşire), pe o perioadă de 90 de zile, pe numele cetăţenei elene C., mama minorului, intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontiera şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de H.G. nr. 442/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat.

În ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, s-a făcut aplicarea în cauză a principiului general referitor la sarcina probei, considerându-se că proba existenţei elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece aceasta este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei - actori incumbit probatio, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.

Or, aceasta fiind situaţia de fapt stabilită de aceste instanţe, în baza ansamblului probator administrat în prezentul litigiu, prin prisma cauzei juridice invocate de recurentul reclamant, instanţa de recurs consideră că, în mod legal, a apreciat instanţa de fond, soluţie confirmată de instanţa de apel, că nu poate fi reţinută în sarcina intimatului pârât o fapta ilicită de natură omisivă care să determine atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia.

În acelaşi sens, se poate constata că recurentul reclamant A. nu a demonstrat situaţia premisă necesară antrenării răspunderii civile delictuale a intimatului, respectiv ieşirea minorului din România, la o dată certă şi printr-un punct anume de trecere a frontierei, cu nerespectarea obligaţiilor legale impuse intimatului de dispoziţiile legilor speciale şi regulamentelor europene privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate şi frontiera de stat a României, iar ceea ce i se pretinde şi, corelativ, reproşează acestuia în faţa instanţei de judecată este de o vagă generalitate ce nu poate determina angajarea unei răspunderi concrete.

Astfel, este evident ca atunci când se imputa unei persoane un fapt ilicit de natură oraisivă, trebuie ca obligaţiile ce nu au fost respectate şi ar fi trebuit să fie respectate, în cazul concret dedus judecăţii, să fie descrise şi circumscrise acestui caz, într-o manieră care să facă posibilă determinarea obligaţiilor încălcate, prin raportare la dispoziţiile legale care le guvernează, pentru că, altfel, am fi în ipoteza unei obligaţii ad imposibilium.

Asupra motivului de recurs prin care se critică faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că nu s-a realizat proba prejudiciului moral suportat de reclamant, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului moral constând în imposibilitatea de a avea legături personale cu copilul său minor, instanţa de recurs, conştientă fiind de importanţa existenţei şi păstrării unor asemenea legături ce intră în domeniul de aplicabilitate şi de protecţie al art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006), apreciază că acest prejudiciu, a cărui existenţă nu poate fi negată, nu este însă consecinţa faptei ilicite imputate intimatului pârât din prezenta cauză, în forma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, care trasează limitele obiective ale judecării cauzei, în sensul art. 9 din C. proc. civ. care stipulează că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care prevede că. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel,

Astfel, nu împrejurarea că nu s-a făcut proba prejudiciului moral determină respingerea acţiunii pârâtului, ci împrejurarea ca fapta ilicită pretinsă, în modalitatea omisiunii de a lua toate măsurile legale pentru prevenirea ieşirii din ţară a copilului minor, B., nu există.

În ceea ce priveşte critica privind greşita cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral invocat, instanţa de recurs apreciază că aceasta este străină cauzei, întrucât, în prezentul litigiu, nu s-a ajuns la operaţiunea cuantificării despăgubirilor, stabilindu-se că lipsesc elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie imputată intimatului Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

Pentru argumentele expuse, care substituie parţial considerentele instanţei de apel, instanţa de recurs apreciază că aceasta a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală, atunci când a constatat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, ca element necesar pentru antrenarea acestei răspunderi.

În consecinţă, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26.09.2018.