Territorial jurisdiction for consolidated wage claims: close connection under Art. 59 CPC and effect of case disjunction on venue.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata la data de 23.05.20.17 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. unic x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

- obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VlII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost înregistrată şi cauza de faţă sub nr. x/2017, având ca reclamanţi pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P.

Prin sentinţa nr. 8749 din 4 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că instanţa competentă în soluţionarea cauzei este aceea de ia locui domiciliului/locului de muncă al părţilor, în temeiul art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/201.

S-a arătat că după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamanţii în cauză au vreo legătură cu municipiul Bucureşti şi s-a apreciat că aceştia au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr. 430 din 6 iunie 2018, Tribunalul Arad, secţia a III-a de contencios administrativ fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că, urmare a disjungerii cauzei, nu se poate reveni şi asupra competenţei teritoriale a instanţei iniţial investite, întrucât în caz de coparticipare procesuală, potrivit art. 59 C. proc. civ., instanţa competentă poate fi determinată după criteriile reglementate prin art. 269 alin. (2) Codul muncii în raport de oricare dintre coparticipanţi, drepturile băneşti solicitate angajatorului întemeindu-se pe aceeaşi cauză juridică.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea argumentelor ce succedă:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

De asemenea, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speţă, acţiunea introductivă de instanţa având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezentul dosar şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 438 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi rezultă că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată, există o strânsă legătură.

În speţă, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a Românei ia recalcularea drepturilor salariale.

Cererea, formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, ca instanţa în circumscripţia căreia se regăseau domiciliile a mai multor reclamanţi.

Cu toate ca fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor, în virtutea aceloraşi prevederile legale invocate, sens în care între cererile lor, care urmează acelaşi regim juridic şi probator, există o strânsă legătură, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Faţă de împrejurarea că reclamanţii au înţeles să învestească cu soluţionarea pretenţiilor lor Tribunalul Bucureşti, în cauză devin incidente, alături de dispoziţiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, cele ale art. 116 C. proc. civ. ce statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Chiar dacă pentru o parte dintre reclamanţi instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, o astfel de împrejurare nu face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, având în vedere că disjungerea nu împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Fiind o instituţie pusă de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiţiei, cât şi pentru respectarea dispoziţiilor legale care impun soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, măsura disjungerii nu poate fi utilizată ca argument pentru dezinvestirea instanţei de soluţionarea cererii reclamanţilor din prezenta cauză, prin invocarea necompetenţei teritoriale în dosarul nou format.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.