Jurisdictional conflict in labor dismissal: plaintiff’s election between domicile and workplace courts under alternative competence rules.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 28 septembrie 2018, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a Deciziei de concediere nr. 132, emisă de aceasta la data de 4 septembrie 2017, obligarea pârâtei la reintegrarea sa pe postul deţinut anterior şi la plata unei despăgubiri egale eu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării contractului de muncă, până la data reintegrării efective.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost salariatul pârâtei, ocupând funcţia de inginer construcţii civile şi că prin decizia a cărei anulare o solicită a fost concediat în mod nelegal, pârâta dispunând încetarea contractului său individual de muncă în baza art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 76-80, art. 266-268 din Codul muncii şi pe cele ale art. 208, art. 210 şi art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Prin concluziile scrise formulate la data de 12 decembrie 2017, aflate în dosarul Tribunalului Bucureşti, reclamantul a arătat că această instanţă este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, motivat de faptul că petentul este îndreptăţit să aleagă între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi instanţa de la locul său de muncă, acest drept de opţiune rezultând din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi ale art. 116 C. proc. civ.

Prin .sentinţa civilă nr. 9199 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocata din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, ca în ceea ce priveşte competenţa teritorială, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, aceasta revine instanţei în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are locul de muncă reclamantul,

De asemenea, instanţa a constat că, deşi reclamantul a susţinut că locul său de muncă se află în municipiul Bucureşti, nu a făcut dovada acestui aspect.

Tribunalul Bucureşti a apreciat că, potrivit menţiunilor de pe copia contractului individual de muncă, depusă la dosarul cauzei, domiciliul reclamantului este în municipiul Hunedoara.

Totodată, a reţinut că de la momentul concedierii reclamantului de către pârâtă, între părţi nu se derulează raporturi de muncă, astfel că, un loc de muncă în raport de care să se determine competenţa teritorială a instanţei nu există.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, la data de 14 martie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 581/1997 din data de 15 mai 2018, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Hunedoara a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul’'.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

A apreciat că aceste norme legale se coroborează în mod corespunzător şi eu dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. care prevăd că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Tribunalul Hunedoara a reţinut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul domiciliază în judeţul Hunedoara, iar ultimul său loc de muncă a fost în municipiul Bucureşti. Aceste aspecte reies din cuprinsul întâmpinării formulate de pârâtă, în care s-a arătat ca reclamantul a fost transferat din Hunedoara la Bucureşti, unde i s-a oferit locuinţă de serviciu pentru a lucra ia proiectul C. Bucureşti.

Faţă de această împrejurare, Tribunalul Hunedoara a apreciat că ambele instanţe sunt competente să soluţioneze prezentul litigiu, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.

Având în vedere că reclamantul şi-a exercitat această opţiune, a reţinut că a fost fixată, definitiv, competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de munca, anume Tribunalul Bucureşti.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că. în cauză, competenţa soluţionării, pricinii revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii" alin. (2) ai aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Cererile referitoare ia cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a caret circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul." Art. 216 din acelaşi act normativ prevede că "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.'"

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Din coroborarea textelor legale mai sus enunţate rezultă că în materia conflictelor de muncă competenţa teritorială este alternativă, fie cea de la locul unde reclamantul îşi are domiciliul, fie cea de la locul său de muncă, reclamantul având alegerea între aceste instanţe deopotrivă competente, opţiune care se manifestă prin învestirea uneia dintre aceste instanţe cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.

În cauză prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 28 septembrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu eu pârâta S.C. B. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a Deciziei de concediere nr. 132 din data de 4 septembrie 2017, obligarea pârâtei la reintegrarea sa pe postul deţinut anterior concedierii, precum şi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data încetării contractului de muncă până la data reintegrării efective.

Potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, precum şi din cuprinsul contractului individual de muncă, aflat în copie la dosarul cauzei, domiciliul reclamantului este în municipiul Hunedoara.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data 3 noiembrie 2017, pârâta a arătat că locul de muncă al reclamatului este în municipiul Bucureşti, unde a fost transferat pentru a lucra ia proiectul C., fiind beneficiarul unei locuinţe de serviciu.

Faţă de aspectele mai sus expuse, rezultă că atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Tribunalul Hunedoara sunt instanţe deopotrivă competente să soluţioneze cauza, în sensul prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Cum reclamantul, la data sesizării instanţei, avea locul de muncă în municipiul Bucureşti, acesta a ales sa introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Faţă de această opţiune procesuală, manifestată în sensul dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte constată incidenţa în cauza a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportate la cele ale art. 210 şi art. 216 din Legea nr. 62/2011, situaţie faţă de care competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti.

De altfel, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 12 decembrie 2017, aliate în dosarul Tribunalului Bucureşti, reclamantul a arătat că această instanţă este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, motivat de faptul că petentul este îndreptăţit să aleagă între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi instanţa de la locul său de muncă, acest drept de opţiune rezultând din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi ale art. 116 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.