Labor dismissal jurisdictional conflict resolved in favor of plaintiff's domicile court

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2017 la data de 25.07.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea Deciziei de concediere nr. 20 din 30.06.2017 emisă de către pârâtă; reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii conform art. 78 şi art. 80 din Codul muncii; obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate şi a tuturor drepturilor salariale indexate şi actualizate care i se cuvin reclamantului până, la data reintegrării efective în funcţia deţinută anterior concedierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale/profesionale pentru perioada 06.03.2017-06.06.2017, sumă care se va actualiza cu coeficientul de inflaţie şi căreia i se va aplica dobânda legală până la momentul efectuării plăţii; obligarea pârâtei la plata sumei de 7.332,864 RON [din care suma de 4.190,208 RON reprezentând drepturi salariale neachitate aferente orelor prestate suplimentar peste programul de lucru în zilele liber săptămânal (sâmbăta), în total 352 ore suplimentare x 11,904 RON/ora, iar suma de 3.142,656 RON reprezentând majorarea sumei de 4.190,208 lei cu 75% conform art. 120-123 din Codul muncii];

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 7.332,864lei şi aplicarea coeficientului de inflaţie corespunzător acestei sume, până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 1849 din 18 octombrie 2017 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locui de muncă reclamantul.

Au fost avute în vedere şi prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora cererile referitoare ia conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Reţinându-se că din copia actului de identitate, înscris depus la fila 43 dosar, reclamantul are reşedinţa în judeţul Constanţa, instanţa a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa nr. 1077 din 25 aprilie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Iaşi. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că aplicarea unei vize de reşedinţă pe documentul de identitate nu implică în nici un caz obligaţia deţinătorului de a locui numai la adresa menţionată, pentru întreaga perioadă de timp acoperită de viză, ci acesta, funcţie de interesul său actual, poate să revină la domiciliul menţionat în actul de identitate sau îşi poate stabili o nouă reşedinţă, aspect care rezultă din interpretarea art. 86 alin. (1) din C. civ.

S-a arătat că în prezent, la data de 05.03.2018, la momentul învestirii instanţei de fond Tribunalul Constanţa, nu numai că domiciliul reclamantului se află pe raza de competenţă a unei alte instanţe, Tribunalul Iaşi, dar şi viza de reşedinţă a expirat, întrucât a fost valabilă numai până ia data de 07.02.2018, astfel încât nici un element factual nu atrage competenţa Tribunalului Constanţa de a statua în fond asupra litigiului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Constanţa a reţinut ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, prin care se urmăreşte anularea deciziei de concediere emise de pârâta S.C. B. S.R.L., a fost promovată de reclamantul A., cu domiciliul în municipiul Iaşi.

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a dispoziţiilor anterior menţionate reiese că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a reglementat o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul/reşedinţa/locul de muncă reclamantul.

Noţiunea de domiciliu este definită de art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, potrivit căruia domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală.

Reşedinţa este definită de dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevăd ca reşedinţa este acolo unde persoana fizica declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că la data sesizării instanţei, anume 25 iulie 2017, reclamantul avea domiciliul în municipiul Iaşi şi reşedinţa în oraşul Năvodari, judeţul Constanţa.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 stipulează astfel: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ."

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ.:"Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

În cauza de faţă atât Tribunalul Iaşi (instanţa unde reclamantul îşi are domiciliul), cât şi Tribunalul Constanţa (instanţa în a cărei rază teritorială reclamantul avea reşedinţa la data sesizării instanţei) erau alternativ competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe.

Or reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iaşi a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.