Territorial jurisdiction of split labor claims: voluntary coparticipation preserves initial court competence despite individual disjunction

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2017, aşa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la piaţa către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea chematului în garanţie Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2017, a reţinut că pentru o parte dintre reclamanţi nu se cunoaşte situaţia juridică şi ţinând cont de precizările avocatului acestora referitoare la erorile materiale din cuprinsul cererii din data 29 iunie 2017, a dispus disjungerea cauzei şi constituirea de noi dosare cu termen de judecată la data de 9 ianuarie 2018. Cu privire la reclamantul A. a fost format dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2018, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale teritoriale, invocată în raport de domiciliul reclamantului.

Prin sentinţa nr. 403 din data de 22 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a pronunţa această soluţie, în esenţă, a reţinut că în prezenta pricină cererea principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă s-a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

A arătat că, potrivit art. 59 C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi Tribunalul Bucureşti a reţinut că prorogarea de competentă teritoriala intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din acelaşi cod în care legiuitorul foloseşte aceeaşi formulare (art. 99 referitor la acţiunea cu mai multe capete principale de cerere şi art. 139 referitor la excepţia conexităţii etc.), tribunalul a constatat că legătură dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie sa aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, iar în doctrină o astfel de legătură a fost definită ca rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte. Rezultă astfel o interdependenţă între cereri care în cauză nu există.

A arătat ca în cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept dedusă judecăţii care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii, precum şi că aceeaşi interpretare a legii o poate avea în funcţie de claritatea legii oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.

De asemenea, a apreciat că raţiunile de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale şi a precizat că şi în jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului se acceptă că posibilitatea existenţei unei jurisprudenţe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie naţională, fapt care nu determină încălcarea garanţiilor de independenţă şi echitate a procedurii, conform prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a constat ca în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru a stabili instanţa competentă teritorial în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că litigiul pendinte, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

A arătat că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social şi a constatat că din interpretarea literală a celor două texte de lege rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 C. muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare, în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Tribunalul a reţinut că, dat fiind faptul că reclamantul este salariat al pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, a constatat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantului.

A constatat că la acel moment procesual la dosar nu au fost precizate funcţia şi locul de muncă ale reclamantului, fund cunoscut doar domiciliul acestuia şi, întrucât după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamantul în cauză are vreo legătură cu municipiul Bucureşti, tribunalul a apreciat că acesta a introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial.

Prin sentinţa nr. 424 din data de 28 iunie 2018, Tribunalul Olt, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Tribunalul Olt, secţia I civilă, a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. x din data de 14 iunie 2018 s-a precizat de către pârâta Curtea de Conturi a României că reclamantul A. este angajatul său cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată pe funcţia de auditor public extern.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi a constatat că acestea permit reclamantului să aleagă instanţa la care introduce cererea de chemare în judecată, respectiv cea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau cea în a cărei rază de circumscripţie îşi are locul de muncă, iar acesta a optat pentru instanţa în a cărei rază de circumscripţie îşi are locul de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de 438 de reclamanţi (printre care şi cel din prezenta pricina) şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul mulţi dintre reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceleaşi temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecaţii fiind similare, există o strânsă legătură între pretenţiile acestora, astfel că dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

În atare situaţie devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost în mod corect şi legai sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost legal sesizat, în virtutea dispoziţiilor art. 269 din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi, întrucât în caz de disjungere instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestui tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.