Property dispute; jurisdiction declined and appeal transferred to the appellate court for lack of material competence

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8740 din 14 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Cluj-Napoca a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de reclamanţii A. şi B. prin întâmpinarea la cererea reconvenţională.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de reclamanţi prin întâmpinarea la cererea reconvenţională. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, invocată de instanţă, din oficiu. A respins, ca rămasă Iară obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor reconvenţional C. şi D.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii E., F. şi G.

A dispus obligarea pârâţilor E. şi F. sa lase reclamanţilor A. şi B., în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 214 mp, identificat prin anexa 5 la raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul H.

L-a obligat pe pârâtul G. să lase reclamanţilor A. şi B., în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 136 mp, identificat prin anexa 5 la raportul de expertiză. I-a obligat pe pârâţii E. şi F. să desfiinţeze şi să ridice de pe terenul aparţinând reclamanţilor parte din casa de locuit C3, magazia C4 şi fosa septică, identificate prin anexa 5 la raportul de expertiză, iar în caz contrar, i-a autorizat pe reclamanţi să procedeze ia ridicarea acestora, pe cheltuiala pârâţilor.

A dispus obligarea pârâţilor E., F. şi G. să desfiinţeze şi să ridice de pe terenul aparţinând reclamanţilor gardul de lemn identificat la punctele A - B din anexa 5 la raportul de expertiză, iar în caz contrar, i-a autorizat pe reclamanţi să procedeze la ridicarea acestuia, pe cheltuiala pârâţilor.

A respins, ca inadmisibilă, cererea reconvenţională formulată de pâra ţii-reclamanţi E., F. şi G., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi reconvenţional A. şi B. şi cu pârâţii-reconvenţional C. şi D., I-a obligat pe pârâţii-reclamanţi E., F. şi G. să achite în solidar, reclamanţilor A. şi B. suma de 5.777 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.402 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, 1.200 RON onorariu de avocat, iar 3.175 RON onorariu de expert.

A respins, neîntemeiate cheltuielile de judecată solicitate de pârâţii-reclamanţi.

A stabilit că cheltuielile avansate de stat» în sumă de 741 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, urmare admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar, formulată de pârâţii reclamanţi reconvenţional, vor rămâne în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentinţe, ia data de 16 decembrie 2018 (data depunerii la oficiul poştal) au declarat apel apelanţii-pârâţi E., F. şi I. (moştenitoarea pârâtului G., decedat pe parcursul procesului). Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 3 ianuarie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1611 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins apelul declarat de apelanţii-pârâţi E., F. şi I. împotriva sentinţei civile nr. 8740 din 14 octombrie 2016, pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca. A dispus obligarea apelanţilor-pârâţi să achite intimatului B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 aprilie 2019, recurenţii-pârâţi E. şi F. au declarat recurs.

Prin adresa din data de 12 iulie 2018, Tribunalul Cluj a înaintat recursul spre soluţionare, împreună cu dosarul, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia I civilă, la data de 16 iulie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Cauza a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare. Completului CNC9.

Prin rezoluţia completului din data de 18 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac formulate.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de tribunal într-un litigiu înregistrat pe roiul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 11 martie 2014, având ca obiect revendicarea unui teren cu o valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi justiţie judecă; "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacra plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună haltei Curţi ele Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitara a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest roi se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apei sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Cluj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 1611 din data de 22 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.