Real property appeal over tribunal ruling referred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2889 din data de 9 noiembrie 2016, Judecătoria Roman a admis cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâţii A. şi B. A constatat că pârâta Comuna Horia, prin reprezentant, este proprietar al suprafeţei de 500 mp, teren curţi construcţii, situat în judeţul Neamţ, nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x/N/Specială Horia, teren concesionai pârâţilor prin contractul de concesiune nr. x din 30.08.1999. A respins, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii A. şi B. A admis capătul de cerere având ca obiect grăniţuire, formulată de reclamanţi. A stabilit linia de demarcaţie dintre proprietatea reclamanţilor şi a pârâtei Comuna Horia, prin primar, ca fiind aliniamentul situat între punctele D-15-N-L, conform raportului de expertiză aflat din dosar. A respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca neîntemeiat, A compensat, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părţi în ceea ce priveşte acţiunea în grăniţuire în limita sumei de 2.000 RON. A dispus obligarea reclamanţilor, în solidar, să plătească pârâţilor A. şi B. suma de 900 RON, reprezentând diferenţa de cheltuieli de judecată necompensată.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 20 martie 2017, au declarat apel reclamanţii D. şi E. Apelul a fost înregistrat la data de 4 aprilie 2017, sub nr. x/2013*.

Prin Decizia civilă nr. 1062 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 2889 din data de 9 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Roman, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A., B. şi Comuna Horia. A dispus obligarea apelanţilor-reclamanţi să plătească intimaţilor-pârâţi B. şi A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A stabilit că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile de judecată în sumă de 2.145,5 RON pentru care au beneficiat apelanţii-pârâţi de ajutor public judiciar, rămân în sarcina statului.

La data de 28 iunie 2018 împotriva Deciziei civile nr. 1062 din 21 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii D. şi E., Recursul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe la aceeaşi dată.

Prin adresa din 13 iulie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, a înaintat recursul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 iulie 2018, sub acelaşi număr de dosar, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului CNC9.

Prin rezoluţia completului din data de 19 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac formulate.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele;

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de tribunal, în apel, într-un litigiu evaluabil în bani cu o valoare mai mică de 200.000 RON, având ca obiect revendicare imobiliară şi grăniţuire.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă;

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri. prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. "

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercita de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Neamţ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva Deciziei civile nr. 1062 din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25.09.2018.