Jurisdictional conflict resolved: labor section of Bucharest Tribunal retains salary reclassification suit of court staff.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., B., WW., XX., YY., ZZ., AAA. şi BBB. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, emiterea, începând cu data de 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) a unor noi Decizii de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei, în temeiul pct. 31 şi 34 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi al dispoziţiilor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016, să se realizeze egalizarea prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu luna aprilie 2015, aflată în plată la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 71/2015, plata diferenţei între remuneraţia plătită reclamanţilor începând cu 9 aprilie 2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit legii (calculată potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON), ţinând cont, în cazul promovărilor în funcţie de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date şi actualizarea cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

La data de 24 mai 2017, reclamanţii au depus o cerere precizatoare solicitând instanţei să aibă în vedere considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 1742 din data de 25 septembrie 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin Sentinţa civilă nr. 8262 din data de 17 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 2803 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi personal conex în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi, în această calitate, au învestit iniţial secţia I civilă, a Tribunalului Dâmboviţa cu acţiune precizată, prin care au solicitat emiterea de către autoritatea publică pârâtă a unor noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar şi conex precum şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a refuzului de aplicare a Legii nr. 71/2015.

Temeiul de drept al acestei cereri precizate a fost reprezentat de dispoziţiile O.G. nr. 10/2017, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 71/2015, art. 166 din C. muncii, art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispoziţiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanţa de contencios administrativ este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii: 1) cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Reclamanţii din prezenta cauză nu solicită anularea unui act administrativ tipic (ordinul curţii de apel de stabilire a drepturilor salariale sau deciziile de salarizare) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat. Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, dispoziţii legale de strictă interpretare şi aplicare, ce nu pot fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind reglementată pentru situaţii clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În acest sens, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că cererea precizată a reclamanţilor nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, în cauză nefiind contestată nici o hotărâre a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, pentru a se atrage competenţa exclusivă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, prevăzută de dispoziţiile art. 71 din Secţiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că dispoziţiile sus-menţionate nu sunt incidente în cauza de faţă, deoarece petitul acţiunii nu vizează un act administrativ, ci vizează un raport juridic de muncă sui generis - recalcularea unor drepturi salariale şi plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495 din 16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea ..."

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamanţi, se constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială a instanţei va fi stabilită în raport de prevederile Legii nr. 567/2004 şi de cele ale C. muncii.

În acest sens, conform dispoziţiilor art. 95 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 (privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice), litigiile în legătură cu cariera şi raporturile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti sunt date de legiuitor în competenţa materială de judecată a "tribunalelor de muncă şi asigurări sociale", respectiv a "secţiilor sau completele specializate pentru soluţionarea conflictelor de muncă", acesta constituind dreptul comun în materie.

Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de C. muncii, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Prin conflicte de muncă se înţeleg conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Art. 266 din C. muncii statuează că: "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În raport de dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. muncii:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar, potrivit art. 269 alin. (2):

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Potrivit dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, actualizată, "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar dispoziţiile art. 210 din acelaşi act normativ statuează în mod expres că:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Cu alte cuvinte, cauza dedusă judecăţii fiind un litigiu de muncă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.

În mod eronat Tribunalul Bucureşti a apreciat că din modul în care sunt formulate pretenţiile rezultă că obiectul principal al cauzei îl constituie contestarea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat o contestaţie împotriva unui astfel de act emis de Colegiul de Conducere, solicitând strict obligarea autorităţii publice la emiterea unor acte administrative şi întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile legale menţionate anterior.

În concluzie, prezenta cauză este supusă dispoziţiilor legale privind soluţionarea litigiilor având ca obiect conflicte de muncă şi asigurări sociale, practica judecătorească fiind constată în acest sens, astfel încât, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 71 din Secţiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că, pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată, în cauza de faţă nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 127 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., ce reglementează competenţa facultativă, după calitatea uneia dintre părţi, şi anume, în cazul în care un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, acesta va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

În analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea trebuie să ne raportăm la aceste dispoziţii ale art. 127 alin. (1), (2) şi (3) din C. proc. civ. numai în cazul în care calitatea de reclamant o are una dintre persoanele menţionate de textul legal indicat anterior. Aceste dispoziţii nu pot fi aplicate decât strict şi limitativ, având în vedere caracterul special al normei care face trimitere în mod expres la instanţa la care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea, în speţă Curtea de Apel Bucureşti.

În acest context, având în vedere că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi, respectiv, personal conex în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în mod greşit cererea de chemare în judecată a fost introdusă iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., B., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. şi pe pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL