CASS contributions on real estate transaction income: substantive illegality of ex officio imposition decisions and distinction between formal lack of motivation and legal error in administrative litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a solicitat anularea deciziei emisă de pârâtă sub nr. x din 9 octombrie 2014, prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr. x din 29 iulie 2014 şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei formulate şi anularea Deciziilor de impunere din oficiu nr. 963 din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 965 din 16 iunie 2014 şi nr. 966 din 16 iunie 2014 privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacţii imobiliare aferente anilor 2009 - 2012, precum şi a deciziilor referitoare la obligaţiile de plata accesorii aferente obligaţiilor principale stabilite din oficiu prin deciziile enumerate mai sus, ca fiind nelegale şi netemeinice.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 215 alin. (2) din C. proc. fisc. , coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziilor de impunere din oficiu nr. 963 din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 965 din 16 iunie 2014, nr. 966 din 16 iunie 2014 privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacţii imobiliare aferente anilor 2009 - 2012, precum şi a deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor principale stabilite din oficiu prin deciziile enumerate mai sus până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.

În şedinţa publică din data de 28 aprilie 2015, Curtea a pus în discuţie disjungerea cererii privind anularea şi suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestei decizii şi a dispus disjungerea cauzei şi înregistrarea separată a acesteia, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 1198 din 28 aprilie 2015, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant având ca obiect anularea/suspendarea Deciziilor de impunere nr. x din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 966 din 16 iunie 2014 şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii, precum şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva acestor decizii de impunere şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1495 din 26 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, ca nefondată; a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov; a fost anulată Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014 emisă de pârâta CAS Ilfov; a fost obligată pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (1) C. proc. fisc. au fost respinse cererea de anulare, precum şi cea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, ca neîntemeiate.

2. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în ceea ce priveşte cererea de suspendare, admiterea acesteia şi suspendarea executării executării Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014 privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate stabilită asupra veniturilor din tranzacţii imobiliare aferente anului 2011 până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, apreciindu-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi nu conţine motivele pe care se întemeiază, prin raportare la dispoziţiile legale invocate de reclamant. Pe fondul cauzei, s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru neanalizarea pe fond a acţiunii în privinţa nelegalităţii Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014, considerându-se că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus obligarea intimatei la soluţionarea din nou a contestaţiei depusă în procedura prealabilă administrativă, încălcând, în opinia recurentului, dispoziţiile legale care reglementează întreaga procedură în materia contenciosului administrativ.

2.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

2.1.1. Cu privire la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014.

Analizând motivele invocate de recurent la fond şi motivele reţinute de instanţa în considerentele hotărârii cu privire la cererea de suspendare, rezultă că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită legii şi nu conţine motivele pe care se întemeiază, prin raportare la dispoziţiile legale invocate de reclamant.

Recurentul a arătat că s-a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere prin acţiunea principală, în cadrul căreia a fost contestată atât decizia pronunţată de intimată în procedura administrativă, Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014, cât şi Decizia de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2015. Analizând cererea de suspendare, instanţa de fond a respins-o în mod greşit, fără a analiza motivele de nelegalitate invocate.

Astfel, a arătat instanţei de fond că decizia de impunere din oficiu este nelegală, întrucât stabilirea de către intimată a obligaţiei de plată reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacţii imobiliare nu are temei legal, în legislaţia fiscală actuală, inclusiv în Legea nr. 95/2006, nu este prevăzută şi nu a fost prevăzută nici în trecut obligaţia de plată a contribuţiei CASS pentru veniturile obţinute din transferul proprietăţii imobiliare.

Întrucât lipsesc condiţiile de legalitate pe fond pentru plata contribuţiei, decizia de impunere nu respectă condiţiile de fond şi de formă prevăzute expres de disp. art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. Prin contestaţia în procedura administrativă cât şi prin cererea de chemare în judecată s-a arătat, distinct de faptul ca stabilirea acestor contribuţii este nelegală, şi faptul că recurentul nici măcar ipotetic nu poate datora CASS sau alte contribuţii pentru alte venituri cu caracter subsidiar celor asimilate veniturilor din salarii, deoarece în perioada vizată (2009 - 2012) a deţinut funcţia de parlamentar în Parlamentul European fiind retribuit cu indemnizaţia prevăzută de Statutul Deputaţilor în Parlamentul European, art. 10 din Statut. Potrivit art. 12 alin. (3) şi (4) din Statut această indemnizaţie (asimilată salariului) poate fi impozitată în conformitate cu legislaţia naţională cu evitarea dublei impuneri. În condiţiile în care contribuabilul a avut venituri asimilate de lege salariului, intimata nu are dreptul să aleagă o altă categorie de venituri asupra căreia să pretindă plata CASS.

Este un fapt notoriu că de la adoptarea Legii nr. 95/2006 şi a C. fisc. în toate formele sale succesive (acte normative care au reglementat veniturile asupra cărora se calculează şi se datorează CASS) şi până în anul 2014 nu s-au emis astfel de decizii de impunere pentru veniturile din transferul proprietăţii imobiliare şi nici aceşti contribuabili nu au avut obligaţii declarative către Casa de Asigurări de Sănătate. Nici în prezent C. fisc. nu prevede obligativitatea achitării CASS pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare.

Instanţa de fond a ignorat un alt motiv de nelegalitate a Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014, motiv care atrage sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de impunere, respectiv efectele erga omnes şi obligativitatea aplicării sentinţei nr. 835/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 243/04.04.2014.

Prin Sentinţa nr. 835/2012, Curtea de Apel Bucureşti a anulat în parte dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al CAS de a emite decizii de impunere. Sentinţa nr. 835/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sale, toate deciziile de impunere emise de organele CNAS sunt nule absolut, fiind emise de organe necompetente. De la data publicării, aplicabilitatea Sentinţei nr. 835/2012 este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, anularea în parte a disp. art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al CAS de a emite decizii de impunere, producând efecte similare admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015 în dosarul nr. x/2015, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, stabilind că:

"Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească, irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti."

Cu atât mai mult se impune a fi acceptat faptul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte asupra actelor administrative individuale emise în temeiul actului normativ anulat, după publicarea sa în Monitorul Oficial.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, motiv pe care instanţa nu l-a analizat, încălcând dispoziţiile privitoare la obligativitatea motivării hotărârii şi la aplicarea corectă a legii.

Sub acest aspect, sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În privinţa prejudiciului material viitor şi previzibil ce ar decurge din executarea deciziei de impunere nelegale, instanţa s-a mărginit la a afirma că motivele invocate de recurent în cererea de suspendare nu pot fi primite.

Referitor la paguba iminentă care s-ar produce prin executarea deciziilor emise din oficiu, se arată că prin plata sumei stabilite prin decizia de impunere (1.131.673 RON) s-ar produce în patrimoniul reclamantului un prejudiciu imposibil de reparat, constând în lipsirea reclamantului de beneficiul nerealizat pe perioada cuprinsă între data plăţii şi data soluţionării irevocabile a prezentei acţiuni.

Instanţa de fond în mod greşit a considerat ca plata sumei de 1.131.673 RON nu produce o pagubă patrimoniului reclamantului, susţinând ca paguba ar trebui să constea într-o consecinţă a executării. în speţă consecinţa executării/plăţii este tocmai lipsirea recurentului de suma de 1.131.673 RON. Indiferent de situaţia financiară personală a recurentului, notorie sub anumite aspecte, nu putem considera ca plata unei asemenea sume este lipsită de consecinţe.

2.1.2. Cu privire la cererea de anulare:

Pe fondul cauzei, s-a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât prima instanţă nu a analizat pe fond acţiunea în privinţa nelegalităţii Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014; instanţa a admis în parte acţiunea recurentului, a dispus anularea deciziei pronunţate în procedura administrativă, obligând intimata să soluţioneze din nou contestaţia prealabilă a recurentului-reclamant. Cu privire la cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, instanţa a considerat că aceasta este lipsită de suport legal, întrucât nu se poate pronunţa decât asupra legalităţii deciziei emise în soluţionarea contestaţiei în procedura administrativă.

Recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale care reglementează întreaga procedură în materia contenciosului administrativ fiscal.

Dreptul la acţiune al recurentului-reclamant (de a contesta în justiţie actul administrativ) este recunoscut expres prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi prin dispoziţiile art. 205 alin. (1) teza a 2-a din C. proc. fisc. O asemenea interpretare nesocoteşte şi încalcă dreptul de acţiune recunoscut prin lege recurentului-reclamant cu privire la actul administrativ fiscal, Decizia de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014; de altfel, instanţa nesocoteşte dispoziţiile clare ale legii, respectiv acelea în sensul că dreptul la acţiune este recunoscut cu privire la titlul de creanţă, contestaţia fiscală fiind o cale de atac administrativă (prealabilă) împotriva titlului de creanţă.

Astfel, prin obligarea intimatei de a emite o altă decizie pentru soluţionarea contestaţiei administrative, instanţa de fond încalcă disp. art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ale art. 6 din C. proc. civ. şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

2.2. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a emis Decizia de impunere în sarcina contribuabilului pe baza datelor transmise de ANAF, potrivit Protocolului nr. P/5282/95896/2007, cu modificările şi completările ulterioare şi în temeiul art. 88 din O.G. nr. 92/2003 precum şi al prevederilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Persoanele care realizează venituri din tranzacţii imobiliare din patrimoniu personal datorează contribuţie de asigurări de sănătate pentru veniturile realizate. Stabilirea de accesorii retroactiv pe întreaga perioada a unei creanţe fiscal legal stabilite, calculate la momentul emiterii actului administrativ fiscal reprezentând titlu de creanţă în ceea ce priveşte debitul la care se aplica accesoriile, este legală, în sensul în care contribuabilul nu a declarat la termenele stabilite veniturile obţinute şi achitat la scadenta contribuţia datorată bugetului de asigurări de sănătate, lucru menţionat şi în cuprinsul deciziei de calcul accesorii, existând astfel un prejudiciu are afectează bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată.

În motivarea răspunsului, se arată că sunt nefondate apărările intimatei, prin care se invocă faptul că la categoria "alte venituri" de la art. 78 din C. fisc. s-ar încadra şi veniturile din tranzacţii imobiliare. Decizia nr. 10/2014 a Camerei de Conturi Ilfov nu poate constitui un temei legal pentru emiterea deciziilor în cauză. Orice decizie ar fi fost emisă, Camera de Conturi Ilfov nu este competentă să emită norme interpretative şi de aplicare a C. fisc. Intimata, ea însăşi necompetentă să emită decizii de impunere, a aplicat într-un mod propriu legea, derogând de la principiul aplicării unitare a normei fiscale.

3. Procedura de soluţionare a recursurilor

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 18 ianuarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs formulate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată.

3.2. Asupra motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant

3.2.1. Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant cu privire la cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii.

În esenţă, recurentul a invocat faptul că prima instanţă, reţinând nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi obligând intimata la soluţionarea contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere, a nesocotit petitul cererii de chemare în judecată şi nu a soluţionat ceea ce solicitase recurentul, respectiv anularea deciziei de impunere pentru motivele de nelegalitate şi de netemeinice invocate de acesta.

Se constată de către instanţa de recurs că reclamantul nu a invocat nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei ca atare, ca viciu de formă, ci a invocat lipsa unor temeiuri de drept ale deciziilor emise de intimată, aspect ce reprezintă un viciu de fond.

Astfel, deşi a reţinut nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, prima instanţă nu a mai procedat la analiza pe fondul criticilor aduse deciziei de impunere, constatând că nu se poate substitui atribuţiilor organului fiscal, care trebuie să emită o decizie de soluţionare a contestaţiei motivată corespunzător.

Înalta Curte constată că trebuie făcută distincţia între nemotivarea ca atare, viciu de formă al unui act administrativ şi viciile de fond constând în aplicarea greşită a legii sau lipsa oricărui temei legal pentru emiterea actului respectiv.

Dincolo de împrejurarea că, din coroborarea tuturor susţinerilor invocate prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant nu a înţeles să invoce ca atare un asemenea viciu de formă, argumentele sale fiind combinate cu aspecte legate de greşita aplicare a legii, se reţine că Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014 emisă de intimată în soluţionarea contestaţiei administrative este motivată.

Ca şi în cazul unei hotărâri judecătoreşti, motivarea unui act administrativ presupune indicarea temeiurilor faptice şi de drept ce au stat la baza emiterii actului; din cuprinsul deciziei amintite, se desprinde raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza respingerii contestaţiei. Ca atare, nemotivarea nu poate fi reţinută ca şi critică cu privire la decizia de soluţionare a contestaţiei.

Or, prima instanţă a analizat exclusiv acest aspect, motiv pentru care se impune casarea sentinţei sub aspectul cererii în anulare cu trimiterea spre rejudecare, faţă de disp. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prima instanţă nu a soluţionat restul motivelor de netemeinicie şi de nelegalitate invocate de reclamant, respectiv: veniturile din tranzacţiile imobiliare nu se încadrează în categoria veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor; stabilirea de către pârâtă a obligaţiei nu are temei legal; decizia de impunere nu respectă condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. ; necompetenţa organului emitent din punct de vedere teritorial; lipsa obligaţiei de plată, faţă de calitatea de angajat, raportat la funcţia de parlamentar în Parlamentul European.

3.2.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind cererea de suspendare, se constată că prima instanţă a reţinut neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel că nu a mai trecut la analiza condiţiei cazului bine justificat.

Din această perspectivă, deşi recurentul-reclamant a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare doar a cererii în anulare şi casarea cu reţinere spre rejudecare a cererii de suspendare, se constată că cel puţin două raţiuni impun trimiterea spre rejudecare şi a acestui capăt de cerere.

Pe de o parte, se impune reanalizarea condiţiei prejudiciului iminent, în lumina duratei de soluţionare a cauzei faţă de trimiterea spre rejudecare a acţiunii în anulare.

Pe de altă parte, condiţia cazului bine justificat nu a fost analizată de prima instanţă, condiţie ce trebuie oricum analizată din perspectiva existenţei sau nu a unei aparenţe de nelegalitate deduse din motivele de nulitate invocate de recurentul-reclamant şi rămase, de asemenea, neanalizate de prima instanţă.

Prin urmare, se impune trimiterea spre rejudecare şi a capătului de cerere având ca obiect suspendarea, raportat la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi la lipsa cercetării pe fond a condiţiei cazului bine justificat în lumina motivelor de anulare ramase neanalizate şi a condiţiei prejudiciului iminent şi în lumina duratei de soluţionare a cauzei ca urmare a trimiterii spre rejudecare.

3.2.3. În schimb, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. cu privire la capătul de cerere privind suspendarea nu este fondat. Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti. Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de fond a analizat şi a răspuns argumentelor esenţiale expuse de părţi în susţinerea poziţiei lor procesuale şi a prezentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluţia dată. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

3.3. Temeiul procesual al soluţiei dispuse în cauză

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării cererii de anulare, instanţa de rejudecare va analiza restul motivelor de netemeinicie şi de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant şi rămase neanalizate, respectiv: veniturile din tranzacţiile imobiliare nu se încadrează în categoria veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor; stabilirea de către pârâtă a obligaţiei nu are temei legal; decizia de impunere nu respectă condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. ; necompetenţa organului emitent din punct de vedere teritorial; lipsa obligaţiei de plată, faţă de calitatea de angajat, raportat la funcţia de parlamentar în Parlamentul European.

Cu ocazia rejudecării cererii de suspendare, instanţa de rejudecare va reanaliza condiţia cazului bine justificat în lumina motivelor de anulare ramase neanalizate şi a condiţia prejudiciului iminent şi în lumina duratei de soluţionare a cauzei ca urmare a trimiterii spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinţei nr. 1495 din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL