Cassation inadmissibility of factual re-evaluation in abuse of trust and document falsification cases

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 639 din 23 mai 2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul penal nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) şi art. 228 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

În baza art. 396 alin. (2) şi art. 322 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea, respectiv un spor de 4 luni închisoare, acesta urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare, stabilindu-se un termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Constanţa.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de 80 de zile, fiind nominalizate, în acest sens, potrivit art. 404 alin. (2) C. proc. pen., Direcţia de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanţa şi RA Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a luat act că persoana vătămată B. şi-a recuperat prejudiciul cauzat.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 8.000 euro.

În baza art. 25 alin. (1) şi a art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare din data de 11 februarie 2016; fişa de înmatriculare auto; contractul de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2016 şi fişa de înmatriculare auto .

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 4.000 RON avansate de către stat, iar în temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., acesta a fost obligat la plata către partea civilă B. a sumei de 15.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în fapt, că, la data de 10 februarie 2016, inculpatul A. a sustras autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredinţat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, iar la 11 februarie 2016, a întocmit în fals un contract de vânzare-cumpărare, prin contrafacerea scrierii şi a subscrierii, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului sustras, cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x.

Această situaţie de fapt a fost reţinută în urma analizării declaraţiilor date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii de persoana vătămată B. şi de martorii E. (de la care persoana vătămată a achiziţionat autoturismul marca C.), F. (agent de vânzări în cadrul societăţii S.C. D. SRL), G. (persoana care a achiziţionat ulterior de la inculpat autoturismul în discuţie), dar şi a înscrisurilor de la dosar.

S-a arătat că, fiind audiat în calitate de suspect, inculpatul A. nu a dorit să declare nimic cu privire la faptele reţinute în sarcină, însă a depus fotocopii conforme cu originalul ale cărţii de identitate şi ale certificatului de înmatriculare a autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, fost x, iar, în timpul cercetării judecătoreşti, a arătat că, în cursul lunii decembrie 2015, s-a hotărât sa cumpere un autoturism, a găsit o maşina într-un parc auto şi s-a deplasat împreună cu persoana vătămată pentru a-l vedea, a făcut un test auto, iar ulterior, a decis să o cumpere.

Reprezentantul de vânzări l-a sunat pe proprietarul maşinii, iar acesta s-a prezentat cu documentele maşinii, inculpatul constatând că totul este în regulă, a convenit să fie sunat după emiterea certificatului fiscal, la aceeaşi dată, respectiv 30 ianuarie 2016, inculpatul primind toate documentele maşinii, a plătit suma de bani urmând ca domnul E. să îl sune la momentul când va ieşi certificatul fiscal. Pe data de 4 februarie 2016, a fost plecat cu mama sa şi cu autoturismul, a cumpărat două treceri de la Podul Feteşti, iar la 11 februarie a fost sunat şi informat că a fost emis certificatul fiscal. Contractul a fost încheiat la data de 11 februarie 2016. A mai arătat că agentul, din eroare, în loc de 2016 a consemnat 2015 în contract, că la data de 15 februarie 2016 a vândut persoanei vătămate o altă maşină, că a înmatriculat autoturismul achiziţionat, la 16 martie 2016, iar dimineaţa a constatat că autoturismul nu mai era în locul unde îl parcase, a făcut o plângere la secţia nr. 4 de poliţie, deschizându-se un Dosar penal cu nr. x din 16 martie 2016.

La data de 14 aprilie 2016, organele de poliţie au identificat autoturismul abandonat pe Strada x din Constanţa, vis a vis de imobilul din Palazu Mare. Maşina i-a fost restituită de către organele de de poliţie. Întrucât maşina avea probleme mecanice, iar inculpatul nu avea a doua cheie, acesta aflându-se în posesia persoanei vătămate, a vândut autoturismul numitului G.. A declarat că cea de-a doua cheie se afla în posesia persoanei vătămate, cu care avea o relaţie şi care conducea ocazional autoturismul. A mai arătat că la 20 - 21 februarie 2016, persoana vătămata i-a comunicat că a ieşit la o cafea cu un alt bărbat, motiv pentru care, a decis să încheie orice relaţie cu aceasta, acesta fiind probabil motivul pentru care i-a făcut plângere.

Întrebat fiind de ce a procedat la vânzarea autoturismului la 30 iulie 2016, în condiţiile în care organele judiciare i-au adus la cunoştinţă, la 22 iulie 2016, că avea obligaţia de nu înstrăina bunul, inculpatul a arătat că autoturismul a fost vândut anterior, aşa cum rezultă din actul de vânzare cumpărare. A mai arătat că maşina a fost pusa pe site-ul Olx, ulterior, fără a putea preciza după cât timp, a fost contactat de martorul G., acesta fiind interesat de autoturism, iar a doua zi martorul a venit, a văzut maşina, iar inculpatul i-a vândut-o, întâlnindu-se cu el la intrarea în Constanţa, că nu i-a adus la cunoştinţă cumpărătorului existenţa dosarului şi situaţia juridică a autoturismului, întrucât în acea perioadă avea calitatea de martor, precum şi faptul că organele judiciare nu i-au adus la cunoştinţa obligaţia de a nu înstrăina autoturismul, anterior înstrăinării. A mai declarat că autoturismul H. pe care l-a vândut persoanei vătămate era utilizat în comun, inculpatul făcându-i la un moment revizia, precum şi că la parcul auto s-a încheiat un singur contract, respectiv contractul de vânzare din data de 11 februarie 2016.

Instanţa de fond a mai reţinut că, din Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, a rezultat că semnătura existentă la rubrica "Vânzător" de pe contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, încheiat la 10 februarie 2016, între E. şi B. a fost executată de E. şi că nu se poate stabili dacă semnătura existentă la rubrica "Vânzător" de pe contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, încheiat la data de 11 februarie 2015, între E. şi A. a fost sau nu executată de E..

S-a arătat că, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că unicul contract încheiat între proprietarul autoturismului marca C. şi cumpărător este contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, întocmit la 10 februarie 2016, între E. şi B., acest aspect fiind atestat de toate persoanele audiate în cauză. Astfel, persoana vătămată B. a fost percepută de către angajaţii parcului auto ca fiind persoana care dorea să achiziţioneze autoturismul în cauză, aceasta semnând atât antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30 ianuarie 2016, cât şi contractul de vânzare cumpărare din 10 februarie 2016, fiind, totodată, persoana care a achitat contravaloarea autoturismului.

Faptul că inculpatul a sustras autoturismul la 10 februarie 2018, rezultă din declaraţia persoanei vătămate B., care a arătat că i-a înmânat inculpatului A. cheile şi actele autoturismului pentru a-i face inspecţia tehnică periodică, urmând ca, ulterior, să-i ducă autoturismul la domiciliu, însă acest lucru nu s-a întâmplat, precum şi din declaraţia inculpatului care a arătat că s-a aflat în posesia autoturismului. Totodată, s-a subliniat că martorii audiaţi în cauză au arătat că autoturismul a fost predat cumpărătorului, respectiv persoanei vătămate B. la 10 februarie 2018 şi niciun martor nu a declarat că actul de vânzare s-ar fi încheiat cu inculpatul sau că maşina ar fi fost predată acestuia.

Apărarea inculpatului, în sensul că acesta s-a aflat în posesia autoturismului în calitate de proprietar încă din 30 ianuarie 2016, nu a putut fi reţinută de instanţa de fond, întrucât faptul că a achitat contravaloarea a două treceri peste podul de la Feteşti, în care a declarat numărul de înmatriculare al vehiculului în cauză, nu face dovada faptului că autoturismul ar fi efectuat deplasarea invocată de inculpat deoarece plata se realizează în baza declaraţiei persoanei care achită respectiva taxă, fără a se solicita de către casier prezentarea originalului cărţii de identitate a vehiculului, taxa fiind valabilă un an de la data achitării. S-a reţinut că inculpatul ar fi putut avea acces la informaţii legate de vehicul cum ar fi seria de şasiu, încă de la 30 ianuarie 2016, când s-a prezentat cu persoana vătămată la parcul auto în vederea vizionării autoturismului în litigiu, când aceasta a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare, a primit documentele autoturismului în copie xerox şi, totodată, a încheiat o asigurare pentru vehicul.

S-a reţinut, de asemenea, că faptul că inculpatul a falsificat semnătura de pe Contractul de vânzare din data de 11 februarie 2015, în care figura în calitate de cumpărător, a fost demonstrat atât de Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, care a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe cele două contracte, respectiv cel din 10 februarie 2016 şi cel din 11 februarie 2015, au fost executate de către aceeaşi persoană înscrisă la rubrica "vânzător", respectiv de martorul E., dar şi de conduita ulterioară a inculpatului, care s-a grăbit să înmatriculeze autoturismul, iar apoi să-l înstrăineze (la 30 iulie 2016), chiar dacă anterior înstrăinării, prin Ordonanţa din 22 iulie 2016, s-a dispus predarea autoturismul marca C. de culoare roşie, cu numărul de identificare x, cartea de identitate a autoturismului menţionat şi certificatul de înmatriculare cu seria x5, cu menţiunea de a fi predate până la data de 25 iulie 2017, fiindu-i înmânat un exemplar pentru care a semnat la data de 22 iulie 2016.

Instanţa de fond nu a reţinut nici apărarea inculpatului, în sensul că declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorilor audiaţi nu ar corespunde realităţii, acesta aducând drept argument un alt contract de vânzare cumpărare încheiat cu persoana vătămată la data de 15 februarie 2016. Astfel, din analiza conduitei inculpatului la încheierea contractelor de vânzare având ca obiect autoturisme, s-a reţinut că acesta fie greşeşte anul încheierii (cum este cel din data de 11 februarie 2015), fie, înţelegându-se cu cumpărătorul, a înscris altă dată decât data reală a încheierii contractului (cum este situaţia contractului încheiat cu martorul G.), astfel încât se poate presupune că nici contractul din 15 februarie 2016 nu poartă data reală a încheierii acestuia. Mai mult decât atât, s-a arătat că intenţia inculpatului de a-şi însuşi autoturismul rezultă şi din omisiunea sa de a-i comunica martorului G. faptul că autoturismul ce intenţiona să-l vândă acestuia face obiectul unui dosar penal.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., solicitând, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau b teza a II-a C. proc. pen., cu motivarea că probele administrate în cauză, fiind contradictorii, nu dovedesc cu certitudine existenţa faptei şi vinovăţia sub forma intenţiei, iar, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de renunţare sau de amânare la aplicarea pedepsei, în baza art. 80 şi art. 83 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minor şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 639 din 23 mai 2018 a Judecătoriei Constanţa, care a fost desfiinţată, în parte, şi, rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului, fiind repuse în individualitatea lor cele două pedepse componente a câte 1 an închisoare.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului A. din infracţiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

În baza art. 238 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin decizie cu cea de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa apelată, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa ce nu se execută, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 3 luni închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 3 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere 2 ani, stabilit potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus respectarea de către inculpat a următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Constanţa, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune, desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Direcţiei de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanţa sau Primăriei Comunei Adamclisi, judeţul Constanţa, afară de cazul în care din cauza stării de sănătate acesta nu poate presta respectiva muncă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Constanţa.

În baza art. 96 C. pen., s-a atras atenţia inculpatului cu privire la cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a înlăturat din cuprinsul sentinţei penale apelate dispoziţiile contrare deciziei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în faza de apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că, deşi în cuprinsul actului de sesizare, reţinerea infracţiunii de furt este motivată prin aceea că inculpatul nu s-a folosit de autoturismul persoanei vătămate în virtutea unui titlu, exercitând o deţinere fizică situată în afara unui raport juridic şi având bunul în pază pentru o perioadă de timp relativ redusă, strict necesară pentru pentru deplasarea acestuia pe o distanţă scurtă, în lipsa oricărei distincţii legale, obiect al infracţiunii de abuz de încredere îl poate constitui bunul mobil încredinţat cu orice titlu, indiferent de înţelegerea dintre părţi şi perioada de timp în decursul căreia detentorul a exercitat o stăpânire asupra lucrului.

În mod evident, deşi foarte scurtă, perioada în care autoturismul s-a aflat la dispoziţia inculpatului nu poate fi asimilată acelor situaţii în care făptuitorul se află într-un simplu contact material cu bunul şi dispune de acesta fără acordul titularului, în cauza dedusă judecăţii bunul fiind încredinţat inculpatului cu un anumit scop şi cu obligaţia de a-l restitui, ceea ce implică un raport juridic de scurtă durată asimilat un titlu în înţelesul art. 238 alin. (1) C. pen.

În acest sens, s-a arătat că nu poate fi ignorată nici împrejurarea că, în corecta calificare juridică a faptei, trebuie avută în vedere condiţia premisă a infracţiunii de furt, referitoare la exercitarea unei posesii sau detenţii asupra bunului de către titular la momentul deposedării, condiţie care nu este îndeplinită, câtă vreme persoana vătămată nu exercita posesia la momentul însuşirii bunului de către inculpat. Apreciind că încadrarea juridică a faptei nu corespunde elementelor ce rezultă din probe şi nici condiţiei premisă a infracţiunii de furt, Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în aceea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

Pe fondul cauzei, făcând propriul examen al probatoriului administrat în cauză, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect, pe baza tuturor probelor, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei, fiind înlăturate atât apărările ce vizează inexistenţa celor două fapte, cât şi cele întemeiate pe comiterea lor fără vinovăţie. Deşi inculpatul a invocat existenţa unor contradicţii între declaraţiile persoanei vătămate şi cele ale martorilor, Curtea nu a identificat deosebiri majore între aceste declaraţii, susceptibile să conducă la pronunţarea unei soluţii de achitare, în condiţiile în care, cu excepţia unor mici neconcordanţe, datorate trecerii timpului, necunoaşterii procedurilor sau lipsei cunoştinţelor în domeniul tehnic, persoana vătămată a descris, în esenţă, un unic scenariu al cronologiei faptelor.

Cu toate că inculpatul a susţinut că persoana vătămată ar fi plătit preţul autoturismului în rate, bazându-se pe declaraţia acesteia, care o contrazice pe cea a martorului E., Curtea a constatat că, potrivit declaraţiilor persoanei vătămate din faza judecăţii, aceasta a plătit martorului E. suma de 7.999 euro la 30 ianuarie 2016 şi suma de 1 euro la 10 februarie 2016, modalitatea de plată aleasă neputând fi asimilată plăţii în rate a autoturismului.

S-a mai arătat că împrejurarea susţinută de inculpat, în sensul că, datorită decesului soţului intervenit în luna decembrie 2015, persoana vătămată nu ar fi dispus de resursele băneşti necesare cumpărării autoturismului, nu reprezintă decât o simplă speculaţie, iar faptul negării de către persoana vătămată a unei relaţii de prietenie cu inculpatul nu constituie un element care să atribuie faptei comise natura unui litigiu civil, fără semnificaţie penală.

În condiţiile în care situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu este contrazisă de alte probe, Curtea a observat că apărările inculpatului nu sunt susţinute de probe.

S-a arătat că un prim argument legat de nesinceritatea susţinerilor inculpatului este cel legat de faptul că titlul în baza căruia pretinde că a cumpărat autoturismul nu poate fi unul autentic, de vreme ce acesta se pretinde a fi emis la 11 februarie 2015, moment la care martorul E. nici nu devenise proprietar al autoturismului I. cu numărul de înmatriculare x. Astfel, în nici un moment inculpatul A. nu a contestat existenţa propriului titlu în baza căruia a dobândit autoturismul, a conţinutului acestuia şi a semnăturii existente la rubrica cumpărător, pe care a recunoscut-o fără rezerve pe întreg parcursului procesului penal, or, acest contract de vânzare-cumpărare nu putea sta la baza dreptului de proprietate asupra autoturismului în litigiu, câtă vreme la 11 februarie 2015 bunul nu fusese încă dobândit de E., martorul achiziţionându-l la data de 26 ianuarie 2016 de la SC D. SRL Constanţa, în baza facturii fiscale nr. x.

Altfel spus, din moment ce inculpatul nu a contestat că acest bun ar proveni de la o altă persoană, ci pretinde că autoturismul a fost dobândit de la E., nu se întrevede cum acesta din urmă ar fi putut înstrăina inculpatului un bun pe care nu îl avea la 11 februarie 2015, dată la care autoturismul se afla în detenţia unui alt utilizator, în baza unui contract de leasing încheiat de SC J.

De altfel, în cazul în care martorul E. ar fi vândut autoturismul către inculpat, nimic nu îl împiedica că recunoască aceasta, or, faptul a fost infirmat de martor, care a susţinut că a vândut autoturismul marca C. înmatriculat sub numărul x către o unică persoană, respectiv B., şi că această tranzacţie a avut loc la 10 februarie 2016, după ce autoturismul fusese expus la vânzare în parcul auto la 20 ianuarie 2016.

Curtea a apreciat că aceste elemente, alături de cele ce rezultă din raportul de expertiză criminalistică, sunt de natură să confirme şi existenţa infracţiunii de fals, deoarece, atâta vreme cât inculpatul nu contestă semnătură ce îi aparţine din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 februarie 2016, iar semnătura vânzătorului nu îi poate fi atribuită martorului E., este evident că acest contract nu putea fi întocmit decât de inculpat. De altfel, caracterul fals al contractului de vânzare-cumpărare întocmit la 11 februarie 2016 şi folosit la 18 februarie 2016 pentru înmatricularea autoturismului C. rezidă şi din faptul că datele de identificare ale martorului E., înscris la rubrica vânzător, sunt trecute eronat, seria cărţii de identitate nefiind cea reală.

S-a arătat că în sprijinul concluziei că inculpatul a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa sunt şi declaraţiile angajaţilor parcului auto, care au susţinut că autoturismul C. a fost predat cumpărătorului, respectiv persoanei vătămate B., la 10 februarie 2018, dar şi faptul că nici un martor nu a declarat că actul de vânzare s-ar fi încheiat cu inculpatul sau că maşina ar fi fost predată acestuia.

Apărarea inculpatului, în sensul că s-a aflat în posesia autoturismului în calitate de proprietar încă de la 30 ianuarie 2016, nu a putut fi reţinută nici de instanţa de apel, întrucât achitarea contravalorii a două treceri peste podul de la Feteşti, în care a declarat numărul de înmatriculare al vehiculului în cauză, nu face dovada faptului că autoturismul în discuţie ar fi efectuat deplasarea invocată de inculpat şi nici a faptului că inculpatul devenise proprietar asupra acestuia mai devreme de această dată, întrucât plata se realizează în baza declaraţiei persoanei care achită respectiva taxă. În plus, inculpatul ar fi putut avea acces la informaţii legate de vehicul, cum ar fi seria de şasiu, încă de la data de 30 ianuarie 2016, când s-a prezentat cu persoana vătămată la parcul auto în vederea vizionării autoturismului în litigiu, când persoana vătămată a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare din aceeaşi dată, a primit documentele autoturismului în copie xerox şi, totodată, a încheiat o asigurare pentru vehicul.

S-a mai arătat că faptul că inculpatul a falsificat semnătura de pe Contractul de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2015, în care figura în calitate de cumpărător, a fost demonstrat atât de Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, care a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe cele două contracte, respectiv cel din 10 februarie 2016 şi cel din 11 februarie 2015, au fost executate de către aceeaşi persoană înscrisă la rubrica "vânzător", respectiv de martorul E.

Curtea a apreciat că şi conduita ulterioară a inculpatului, care s-a grăbit să înmatriculeze autoturismul, iar apoi să-l înstrăineze (la 30 iulie 2016), nu poate fi desconsiderată, în condiţiile în care anterior înstrăinării, prin ordonanţa din 22 iulie 2016, s-a dispus ca acesta să predea autoturismul C., cartea de identitate a maşinii şi certificatul de înmatriculare cu seria x5, cu menţiunea de a fi remise până la data de 25 iulie 2017, inculpatului fiindu-i înmânat un exemplar pentru care a semnat la data de 22 iulie 2016.

Ca urmare, s-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului A. care, la 10 februarie 2016, şi-a însuşit autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredinţat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, iar fapta aceluiaşi inculpat care, la 11 februarie 2016, a întocmit în fals, prin contrafacerea scrierii şi a subscrierii, un contract de vânzare-cumpărare, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Procedând la individualizarea judiciară a pedepsei pentru infracţiunea de abuz de încredere, Curtea l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă apropiată ca şi cuantum celei pentru care s-a pronunţat condamnarea pentru infracţiunea de furt, neputând reţine în favoarea acestuia circumstanţe apte să susţină posibilitatea aplicării art. 80 sau art. 83 C. pen. Astfel, Curtea a reţinut că inculpatul nu a recunoscut fapta, chiar a încercat să prezinte apărări aflate în vădită contradicţie cu probe esenţiale aflate la dosar, s-a sustras parţial urmăririi penale, în sensul că după depistarea în trafic la 22 iulie 2016 şi audierea în calitate de suspect, nu a mai putut fi găsit, iar, ulterior, a procedat la înstrăinarea autoturismului în litigiu fără a-i aduce la cunoştinţă cumpărătorului situaţia juridică ivită, contrar obligaţiei asumate în faţa organului judiciar de a preda autoturismul şi actele aferente. În plus, s-a reţinut că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, suferind o condamnare în anul 2012 pentru o infracţiune la regimul circulaţiei rutiere şi fiindu-i aplicată o sancţiune în anul 2011, pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) C. pen. (1969), aspect ce relevă că scopul legii penale nu poate fi atins prin simpla stabilire a unei pedepse şi a unor măsuri sau obligaţii de-a lungul unui termen de supraveghere.

Curtea a mai apreciat că nici pericolul social al infracţiunii nu poate ignorat, inculpatul înşelând încrederea acordată de persoana vătămată în soluţionarea unei probele legate de situaţia juridică a autoturismului, procedând la înstrăinarea ulterioară a bunului, fără a face minime eforturi în sensul reparării pagubei produse prin infracţiune.

Împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat K., cu delegaţie la dosar, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, a fost condamnat, în condiţiile în care declaraţiile martorilor E. şi F. şi ale părţii vătămate B. sunt contradictorii şi nu se coroborează cu înscrisurile aflate la dosar, iar instanţa de apel a interpretat eronat concluzia nr. 2 a Raportului de expertiză criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, făcând, totodată, aprecieri greşite cu privire la activităţile desfăşurate de recurent. În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, s-a solicitat, admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi achitarea sa.

Prin Încheierea din 4 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, apreciindu-se întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casaţie, completului C4, sens în care a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 30 mai 2019.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Examinând, în acest context, actele dosarului, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului A. instanţele de fond şi apel au reţinut că, la 10 februarie 2016, şi-a însuşit autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredinţat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, precum şi că, la 11 februarie 2016, a întocmit în fals, prin contrafacerea scrierii şi a subscrierii, un contract de vânzare-cumpărare, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz de încredere şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen. şi, respectiv, art. 322 alin. (1) C. pen. În aceste condiţii, Înalta Curte constată că există corespondenţă între starea de fapt reţinută de către instanţele inferioare pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi modificată pe calea recursului în casaţie, şi descrierea faptelor în normele de incriminare în temeiul cărora a fost condamnat inculpatul A.

De altfel, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esenţa susţinerilor sale constă în aceea că declaraţiile martorilor audiaţi sunt contradictorii şi că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracţiunile de abuz de încredere şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2019.

Procesat de GGC -LM