Illegal Set-Off in Insolvency: Pledge on Receivables Bars Compensation Under Civil Code and Insolvency Law

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20.05.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 10.708.353,56 RON compusă din: factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 3.644.608 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 2.466.980 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 2.232.620 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 1.984.868 RON; factura nr. x/31.08.2012, în cuantum de 379.277,56 RON.

Reclamanta a solicitat citarea în cauză, în calitate de intervenient forţat şi a D. România S.A., creditor ipotecar al sumelor rezultate în primele 4 facturi, conform Contractelor de ipotecă mobiliară (creanţe) nr. 51/15.11.2011 şi nr. 50/03.11.2011.

Pârâta S.C. C. S.A. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi pe cale reconvenţională, constatarea stingerii reciproce a obligaţiilor de plată, în principal, prin compensaţie legală şi, în subsidiar, prin compensaţie judiciară;

Prin Sentinţa civilă nr. 467 din 28 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi cu intervenientul forţat D. România S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.329.076 RON, reprezentând contravaloarea produselor livrate şi neachitate şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinţei civile nr. 467 din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel S.C. A. S.R.L. prin administrator special E., S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi S.C. C. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 833A din 11 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au respins apelurile ca nefondate.

La 31.05.2017, recurenta-pârâtă C. S.A., reprezentată convenţional de G. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 833A din 11 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 31.05.2017, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La data de 28 august 2017, recurenta-pârâtă C. S.A., reprezentată convenţional de G. a depus la dosarul cauzei un alt memoriu de recurs declarat împotriva aceleiaşi decizii, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29.08.2017, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 06.09.2017, recurenta-pârâtă C. S.A. reprezentată convenţional de H., a depus la dosarul cauzei dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului şi pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru operarea compensării, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterea cererii reconvenţionale.

Prin cererile de recurs înregistrate la 31.05.2017, respectiv 29.08.2017, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului formulat şi pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru operarea compensării.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii întrucât motivul de apel referitor la nulitatea sentinţei atacate nu a reprezentat o cerere nouă ci un mijloc de apărare pe care instanţa de apel era obligată să-l analizeze, că a fost ignorat caracterul de ordine publică al motivului de apel referitor la nulitatea sentinţei atacate.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a ratificat apărările şi a tranşat drepturile unui terţ faţă de litigiu şi că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2465 din C. civ., în privinţa limitelor ipotecii, a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1617 alin. (1), art. 1622 şi art. 1623 C. civ. având în vedere că în prezentul litigiu, condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale menţionate pentru constatarea stingerii reciproce a obligaţiilor de plată existente între C. S.A. şi A. S.R.L. prin compensaţie legală, sunt îndeplinite. S-a mai criticat şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1280 din C. civ. referitoare la relativitatea efectelor contractului.

A susţinut recurenta-pârâtă că ipoteca mobiliară care ar constitui impedimentul la compensaţia integrală nu putea şi nu poate fi recunoscută decât în limita sumei de 3.872.489.71 RON.

Recurenta arată că solicitarea subsidiară din cadrul apelului său referitor la compensaţia cel puţin parţială a creanţelor reciproce dintre C. şi A. se raportează la sumele care depăşesc creanţa deţinută de D., respectiv 3.872.489,71 RON, din care trebuie scăzută şi suma de 1.500.000 RON, sumă menţionată expres în cuprinsul Adreselor nr. x/23.11.2012 şi 08/01- 058071ND/23.11.2012, transmise de C. S.A. către D.

În continuare, a arătat recurenta că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în sensul că a perpetuat neregularitatea existentă încă din faza procesuală a fondului, atunci când cererea de chemare în judecată s-a soluţionat fără participarea FNGCIMM (Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii), a cărui prezenţă în litigiu era imperativ prevăzută de lege.

Prin urmare, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 2403 C. civ., se impunea constatarea nulităţii sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată, fără ca instanţa să se pronunţe pe fondul acesteia.

Conform susţinerilor şi probelor furnizate în apel de către D. România S.A., în speţă a operat, înainte de pronunţarea sentinţei în primă instanţă, o subrogare parţială a FNGCIMM în drepturile D. - ca urmare a plăţii sumei de 2.300.000 RON.

Prin notele scrise înregistrate la 26.10.2017, B., administrator judiciar al S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că deşi recurenta a invocat explicit dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinerile formulate nu se încadrează în niciunul din aceste cazuri prevăzute de lege şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.10.2017, intimata S.C. A. S.R.L. prin administrator special E. şi administrator judiciar B. a invocat nulitatea recursului şi a cererii intitulate "dezvoltarea motivelor de recurs" având în vedere că recursul înregistrat la 29.08.2017 şi cererea intitulată "dezvoltarea motivelor de recurs" înregistrată la data de 07.09.2017 au fost formulate şi înregistrate cu depăşirea termenului de 30 de zile, precum şi împrejurarea că acestea cuprind motive suplimentare de recurs (respectiv art. 488 pct. 6), faţă de cererea din 31.05.2017.

Prin urmare, intimata a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat la data de 29.08.2017 şi a cererii intitulate "dezvoltarea motivelor de recurs" înregistrată la data de 07.09.2017 şi pe cale de consecinţă să fie supuse dezbaterii doar motivele invocate prin cererea de recurs înregistrată la data de 31.05.2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia nulităţii recursului şi s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută susţinerea intimatei în sensul că motivarea recursului ar fi fost făcută cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea acesteia se face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la comunicarea hotărârii.

În consecinţă, chiar dacă în cauză recursul a fost declarat mai înainte de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea acestuia curge de la data de 7.08.2017, data comunicării deciziei din apel.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a formulat mai multe critici.

Prima dintre ele vizează ignorarea de către instanţa de apel a criticilor referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 2403 din C. civ., potrivit cărora ar fi fost obligatorie introducerea în cauză a Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii (FNGCIMM).

Critica nu poate fi reţinută, având în vedere că instanţa de apel nu a ignorat acest motiv de apel, ci a arătat în mod expres că nu îl va analiza, întrucât nu a fost invocat prin motivele de apel, astfel încât, prin raportare la dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivul nu putea fi analizat.

Susţine recurenta că aspectul subrogării parţiale a FNGCIMM în drepturile intimatei D. România S.A. nu i-a fost cunoscut decât după depunerea de către această intimată, la dosarul cauzei în apel, a convenţiei încheiate între cele două părţi, astfel încât nu putea formula această critică prin cererea de apel ci doar ulterior, în cursul judecării apelului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că această împrejurare, a plăţii şi respectiv a subrogaţiei parţiale a FNGCIMM în drepturile D. România S.A., nu a intervenit în cursul judecăţii apelului, ci exista încă de la momentul motivării apelului formulat de către apelanta C. Acest lucru rezultă în mod expres din expunerea motivelor de apel de către C., în care se face referire la tabelul definitiv de creanţe, în care era înscris deja şi FNGCIMM, recurenta făcând referire inclusiv la suma cu care era înscrisă banca în tabel, sumă mai mică decât cea cu care fusese înscrisă în tabelul preliminar, tocmai ca urmare a plăţii făcute de FNGCIMM.

Având în vedere că recurenta C. era şi ea creditoare în procedura insolvenţei A., înscrisă în acelaşi tabel, rezultă că în mod cert, cu un minim de diligenţă, aceasta ar fi putut să cunoască despre plata făcut de FNGCIMM în cursul procedurii.

Nefiind vorba deci despre o împrejurare ivită în cursul judecăţii apelului, ci existentă deja, cel puţin de la data formulării şi motivării apelului, rezultă că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că nu ar fi putut invoca pretinsa încălcare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 2403 din C. civ., prin motivele de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, acest motiv de apel nu fusese invocat prin cererea de apel, şi nici nu putea fi subsumat vreuneia dintre criticile formulate prin cererea de apel, simpla invocare a nulităţii hotărârii primei instanţe nefiind suficientă pentru a acoperi toate posibilele motive care ar putea atrage această sancţiune. Totodată, susţinerea nu putea fi apreciată ca fiind un mijloc de apărare, câtă vreme "mijloacele de apărare" susţinute de o parte în propriul apel sunt considerate şi trebuie analizate ca motive de apel.

Pe de altă parte, Curtea constată că în cauză nu era vorba de un motiv de natură să atragă nulitatea absolută a sentinţei primei instanţe, câtă vreme cadrul procesual a fost în mod corect stabilit prin raportare la dispoziţiile art. 2403 din C. civ., fiind părţi în proces atât constituitorul ipotecii, reclamanta A., cât şi creditorul ipotecar, D. România. Plata făcut de intimata FNGCIMM a dus doar la o subrogare parţială a acesteia în drepturile creditorului ipotecar D. România S.A., de natură să pună problema eventualei incidenţe în cauză a dispoziţiilor art. 39 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 din C. proc. civ. însă, succesorul cu titlu particular, dacă este introdus în cauză, ia procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză, de unde rezultă că motivul invocat nu era de natură să ducă la nulitatea hotărârii.

Se mai critică soluţia instanţei de apel din perspectiva pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., invocându-se existenţa unor motive contradictorii, prin raportare la faptul că deşi a refuzat să analizeze motivul greşitei neintroduceri în cauză a FNGCIMM, totuşi instanţa de apel a tranşat şi valorificat drepturile acestui terţ faţă de litigiu prin constatarea conform căreia nu poate opera compensaţia în speţă, întrucât drepturile FNGCIMM ar fi afectate.

Critica este nefondată. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a tranşat şi valorificat drepturile FNGCIMM, ci a valorificat ceea ce a fost deja tranşat în procedura insolvenţei intimatei A. Instanţa de apel nu a stabilit ea însăşi cuantumul sau ordinea de prioritate a achitării creanţelor din procedura insolvenţei, ci le-a avut în vedere aşa cum au fost stabilite prin tabelul definitiv. Tocmai judecata în curs de desfăşurare în acea procedură a fost invocată în argumentarea lipsei caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor în privinţa cărora a fost făcută solicitarea de compensare.

În consecinţă, referirea la creanţa FNGCIMM nu constituie nici motiv străin de natura cauzei, faţă de împrejurarea că intimata A. se află în procedura insolvenţei, unde se discută întinderea dreptului de ipotecă al creditorilor ipotecari ce a împiedicat operarea compensării solicitate de recurentă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 2465 din C. civ.

Curtea constată însă că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, câtă vreme nu se află într-o procedură de executare silită, obiectul cauzei constituindu-l cererea intimatei reclamantă de obligare a recurentei pârâte la plata unor facturi scadente. Mai mult, executarea silită a ipotecii institute în favoarea D. România S.A. nici nu este posibilă, câtă vreme împotriva debitoarei A. este deschisă procedura insolvenţei.

Nu va fi reţinută nici pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1617, art. 1622 şi art. 1623 din C. civ., interpretarea făcută de instanţele de fond fiind corectă. În mod nefondat susţine recurenta că numai terţul D. România S.A. ar fi putu opune C. o eventuală renunţare la compensaţie, în măsura în care limitarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu ar fi operat, nu şi debitorul A., reclamant în acţiunea introductivă.

Aşa cum au reţinut în mod corect instanţele de fond, potrivit dispoziţiilor art. 1623 alin. (2) din C. civ., ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensarea datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care ipoteca i-a devenit opozabilă.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurentă, nu pretinsa renunţare la compensaţie a constituit temeiul pentru care instanţele de fond au constatat că nu poate opera compensaţia, ci chiar existenţa ipotecii, devenită opozabilă debitorului, şi chiar neacceptată de acesta.

Toate criticile recurentei sunt făcute din perspectiva dispoziţiilor art. 1623 alin. (1) din C. civ., dar instanţa de apel, aşa cum s-a arătat deja, şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

Tot din perspectiva pretinsei greşite aplicări a art. 1617 şi art. 1623 din C. civ., nefondată este şi susţinerea potrivit căreia creanţa C. ar fi anterioară momentului la care contractele de ipotecă mobiliară i-au fost făcute opozabile.

Astfel, având în vedere că dispoziţiilor art. 1616 din C. civ. prevăd că se sting prin compensaţie datoriile reciproce, rezultă că pentru a opera compensaţia, una dintre condiţiile obligatorii este reciprocitatea obligaţiilor. Aceasta însemnă că ambele creanţe trebuie să existe între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă de cealaltă.

Cum creanţa cu care solicită recurenta C. compensaţia a intrat în patrimoniul său abia la data de 1.11.2013, în urma contractului de dare în plată, este evident că numai de la această dată se poate pune problema reciprocităţii datoriilor, însă la data de 1.11.2013 ipoteca mobiliară devenise deja opozabilă recurentei.

Chiar dacă data naşterii creanţei I. împotriva A. este anterioară datei la care au fost notificate ipotecile către recurentă, acest lucru este lipsit de relevanţă, câtă vreme recurenta C. este cea care solicită compensarea, astfel încât din această perspectivă prezintă relevanţă numai data la care aceasta a devenit la rândul său creditoare faţă de A., pentru a fi îndeplinită condiţia reciprocităţii datoriilor între recurentă şi A.

Rezultă aşadar că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la data la care recurenta a devenit, la rândul său, creditoarea intimatei A., cea care era deja la acea dată creditoarea recurentei.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a principiului relativităţii actelor juridice şi aplicarea greşită a art. 1280 din C. civ., faţă de faptul că acestea nu sunt incidente în cauză. Astfel, soluţia instanţei de apel nu s-a întemeiat pe acceptarea recurentei de a nu proceda la compensare, ci în principal pe faptul că a solicitat compensarea cu o creanţă ce a intrat în patrimoniul său ulterior datei la care i-au devenit opozabile ipotecile mobiliare, la această compensare opunându-se în mod expres dispoziţiile art. 1623 alin. (2) din C. civ. În ce priveşte pretinsa eventuală diferenţă care ar rămâne după îndestularea creditorului ipotecar în insolvenţa A., s-a reţinut că întrucât cuantumul acesteia nu se poate cunoaşte decât după acoperirea creanţei garantate cu ipoteca mobiliară, în cauză nu sunt îndeplinite simultan condiţiile ca acest rest de creanţă să fie cert, lichid şi exigibil.

Nefondată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 de către instanţa de apel. Sub acest aspect, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi confundat creanţele şi persoanele implicate în operaţiunea compensaţiei. Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă cu prisosinţă faptul că instanţa a analizat şi s-a raportat la datoria pe care o avea recurenta faţă de intimata A., rezultată din facturile emise de intimată şi acceptate de recurentă, precum şi la datoria intimatei A. faţă de recurenta C., pe care aceasta din urmă a obţinut-o în urma contractului de dare în plată încheiat cu I.

În ce priveşte cuantumul celor două creanţe în privinţa cărora s-a solicitat compensaţia, Curtea subliniază că potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, prezintă relevanţă momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de A., deoarece condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare trebuie să fie îndeplinite până la data deschiderii procedurii.

Rezultă deci că atâta timp cât asupra creanţei A., cu care s-a cerut compensaţia, la data deschiderii procedurii insolvenţei, era instituită o ipotecă mobiliară, iar creanţa C., cu care aceasta a cerut să se constate că a intervenit compensaţia intrase în patrimoniul său după ce ipoteca i-a devenit opozabilă, chiar în lipsa acceptării ipotecii de către recurentă, compensaţia nu poate opera. Totodată, având în vedere existenţa ipotecilor mobiliare instituite asupra creanţelor cu care s-a solicitat compensaţia, era evident că la momentul deschiderii procedurii, când ar fi trebuit să fie îndeplinite toate condiţiile legale pentru compensaţie, nu se putea stabilit dacă ar fi rămas vreun rest din creanţă, după valorificarea garanţiei în procedura insolvenţei, şi care ar fi fost întinderea acestui rest.

Instanţa de apel s-a raportat la sumele cu care intimata D. a fost înscrisă succesiv în tabelele întocmite în cursul procedurii insolvenţei tocmai pentru a sublinia lipsa caracterului cert al creanţei cu care s-a solicitat compensaţia, şi în nici un caz nu a tranşat sumele pe care le-ar avea de încasat creditorii din procedura insolvenţei A.

În privinţa susţinerii referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de faptul că şi administratorul judiciar ar fi recunoscut că în cauză ar fi îndeplinite condiţiile pentru a opera compensaţia, Curtea constată că recurenta invocă formal dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., neindicând în concret niciun text de lege presupus încălcat sau aplicat greşit de către instanţa de apel, iar din susţinerile recurentei nici nu se poate deduce care ar fi acesta.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, nu poate fi primit.

Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de pârâtă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii. Aşa fiind, Curtea constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din acelaşi cod neputând fi reţinut.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 833 din 11 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 833 din 11 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2018.

Procesat de GGC -NN