Prescription of separate claim for post-judgment interest and inflation adjustment on principal debt recovered in prior litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1773/21.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2012, s-au respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele de bani solicitate cu titlu de actualizare cu rata inflaţiei, aferente perioadei 13.01.2003 - 01.03.2009, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele de bani solicitate cu titlu de dobândă, aferente lunilor ianuarie 2003 - septembrie 2011, invocată de pârâta A. S.R.L., s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamantul B., a fost obligată pârâta A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 36.892,05 RON, reprezentând dobândă legală aferentă sumei de 800.000 de RON pentru perioada 21.12.2010 - 21.10.2011, fiind respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.586,68 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.440 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în urma compensării, stabilindu-se obligaţia reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 2.853,32 de RON.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în cauza dedusă judecăţii este termenul de drept comun, de 3 ani. Acest termen de prescripţie este prevăzut de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil speţei potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011).

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, tribunalul reţine că potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. De asemenea, tribunalul are în vedere şi prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că debitul principal, respectiv suma de 800.000 de RON, a devenit scadent, exigibil, la data pronunţării Deciziei comerciale nr. 644/21.12.2010 pronunţate de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respectiv la data de 21.12.2010, întrucât - având în vedere că această hotărâre judecătorească este definitivă la momentul pronunţării sale - poate fi pusă în executare (în alte cuvinte constituie titlu executoriu) începând cu această dată. În acest sens sunt avute în vedere prevederile art. 3741 art. 376 alin. (1), art. 377 alin. (1) pct. 3 coroborate cu cele ale art. 7208 şi cu ale art. 7209 C. proc. civ. din anul 1865.

Astfel, având în vedere că dreptul reclamantului de a solicita obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON şi actualizarea cu rata inflaţiei aferentă aceleiaşi sume s-a născut la data de 21.12.2010, iar acţiunea dedusă judecăţii a fost promovată la data de 01.03.2012, s-a reţinut că acest drept nu este prescris, fiind exercitat în termenul de 3 ani de la naşterea sa.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de pârâtă, reclamantul a solicitat dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON prin cererea de chemare în judecată iniţială, iar nu la data precizării din data de 22.04.2015, când a depus o cerere precizatoare. Că este aşa, rezultă din însăşi cererea de chemare în judecată, în care reclamantul a arătat că solicită a se "dispune actualizarea sumei de 800.000 RON de la data de 13 ianuarie 2003 până la data plăţii efective cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală de referinţă a BNR (subl. instanţei)".

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că debitul principal, respectiv suma de 800.000 de RON, a devenit scadent (exigibil) la data pronunţării Deciziei comerciale nr. 644/21.12.2010 de către Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respectiv la data de 21.12.2010, întrucât - având în vedere că această hotărâre judecătorească este definitivă la momentul pronunţării sale - poate fi pusă în executare (în alte cuvinte constituie titlu executoriu) începând cu această dată.

În consecinţă, atât dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON, cât şi actualizarea cu indicele de inflaţie a aceleiaşi sume se pot acorda numai de la data scadenţei debitului principal, respectiv numai de la data de 21.12.2010. Se mai reţine că anterior acestei date nu se poate acorda nici dobânda legală, nici actualizare cu indicele de inflaţie, întrucât suma de 800.000 de RON nu era certă, lichidă şi exigibilă în respectiva perioadă.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 43 Codul comercial din anul 1887, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2001 în ceea ce priveşte dobânda legală, şi principiul identităţii de raţiune (ubi eadem ratio eadem solutio) în ceea ce priveşte actualizarea cu indicele de inflaţie.

De asemenea, s-a constatat că reclamantului i se cuvin dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie numai până la data de 21.10.2011, când pârâta A. S.R.L. a achitat reclamantului B. suma de 800.000 de RON, aşa cum rezultă din Ordinul de plată nr. x, şi au fost valorificate concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

În urma rejudecării apelului dispusă prin Decizia nr. 1435/17.10.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 984/03.05.2018, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul reclamant B., a admis apelul declarat de către apelanta pârâtă Societatea A. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de către reclamant ca prescrisă.

În motivarea deciziei, s-a reţinut faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 11977 din 04 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a luat act definitiv şi irevocabil de retragerea reclamantului din societatea parata, la care a deţinut 49% din părţile sociale şi patrimoniul acesteia; data retragerii fiind stabilita la data de 13 ianuarie 2003.

Ca urmare a constatării retragerii din societate, reclamantul a promovat acţiune, prin care a solicitat obligarea societăţii parate la plata drepturilor ce i se cuvin. Astfel, prin Decizia comercială nr. 644 pronunţată la data de 21 decembrie 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2003, ce a devenit irevocabilă prin pronunţarea Deciziei nr. 2914/04.10.2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus obligarea societăţii parate la plata sumei de 800.000 de RON reprezentând drepturi cuvenite ca urmare a retragerii din societate.

Prin această decizie, s-a reţinut şi faptul că în cursul acelei judecăţi în fond reclamantul nu a solicitat decât acordarea drepturilor cuvenite urmare a retragerii sale din societatea pârâtă. Nicio cerere nu fost formulată în sensul ca instanţa să dispună şi actualizarea acestei sume (în modalitatea calculării dobânzii capitalizate, astfel cum a precizat la 18 noiembrie 2010), astfel încât această pretenţie, formulată direct în calea de atac a apelului, reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este vorba de dobânzi, rate sau venituri ajunse la termen şi nici despre despăgubiri apărute după darea hotărârii primei instanţe, câtă vreme apelantul-reclamant a arătat in terminis în motivele de apel că solicită ca reactualizarea să se facă în raport de dobânda de referinţă a BNR şi începând cu data de 13 ianuarie 2003.

Debitul principal în cuantum de 800.000 RON a fost achitat de pârâtă către reclamantul B., cu O.P. la data de 21.10.2011.

În speţa de faţă, reclamantul apelant B. a formulat pe calea unei acţiuni separate, introdusă în instanţă la data de 01.03.2012, o cerere de chemare în judecată a pârâtei apelante pentru acordarea accesoriilor.

În acest cadru, Curtea a apreciat faptul că, în cauză, dreptul de acţiune al reclamantei pentru plata accesoriilor a început să curgă de la data 13.01.2003, respectiv de la data retragerii acestuia din societate (13.01.2003), astfel că acţiunea reclamantului (pentru accesorii) trebuia introdusă cel mai târziu la data de 13.01.2006, faţă de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi de termenul general de prescripţie de 3 ani.

În considerarea celor mai sus-arătate, Curtea reţine faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul 167/1958: "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii."

În ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, Curtea a reţinut că, întreruperea cursului prescripţiei operează atât în ceea ce priveşte dreptul principal, cât şi drepturile accesorii, însă prevederea legală se aplică atunci când dreptul la acţiune este exercitat "odată", atât cu privire la dreptul principal, cât şi cu privire la drepturile accesorii printr-o singură acţiune.

În cazul de faţă, s-au exercitat două acţiuni, mai întâi cea cu privire la debitul principal, soluţionată definitiv şi irevocabil, şi, pe cale separată, acţiunea privind accesoriile aferente debitului principal. Fiind exercitat pe cale separată, dreptul la acţiune privind accesoriile, întreruperea cursului prescripţiei ce viza debitul principal nu avea cum să opereze în a doua acţiune, deoarece întreruperea cursului prescripţiei presupune existenţa unui drept la acţiune deja exercitat.

Întrucât dreptul la acţiune al reclamantului apelant pentru plata accesoriilor a început să curgă de la data de 13.01.2003 (respectiv de la data retragerii acestuia din societate), Curtea a apreciat că acţiunea reclamantului pentru plata accesoriilor trebuia formulată cel mai târziu la data de 13.01.2006, operând în cauză excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru acţiunea reclamantului introdusă la data de 01.03.2012 pentru plata accesoriilor, separat formulată de acţiunea privind debitul principal.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs reclamantul B., solicitând casarea acesteia, iar, în urma rejudecării, respingerea apelului pârâtei, admiterea apelului său, schimbarea sentinţei iniţiale în sensul admiterii în tot a acţiunii formulate.

În susţinerea căii de atac, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, apreciind că au fost aplicate greşit dispoziţiile referitoare la calculul termenului de prescripţie.

Recurenta a arătat că accesoriile datorate în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit s-au născut zi cu zi începând cu data de 13.01.2003 (data retragerii din societate), dar termenul de prescripţie s-a întrerupt pe durata soluţionării acţiunii referitoare la debitul principal de 800.000 RON, un nou termen începând să curgă după pronunţarea Deciziei nr. 644/21.12.2010 şi nefiind împlinit până la data formulării acţiunii în cauza de faţă.

Înţeleasă ca sancţiune, prescripţia trebuie să se raporteze la comportamentul rezonabil a fi adoptat de către creditor, neputându-i-se reproşa creditorului o pasivitate culpabilă în cazul în care a aşteptat cu bună-credinţă consfinţirea definitivă de către instanţă a dreptului său privitor la debitului principal pentru ca numai apoi să formuleze acţiune în recunoaşterea accesoriilor.

Totodată, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1865, susţinând că, prin modalitatea de soluţionare a excepţiei, instanţa de apel a dat pârâtei mai mult decât a cerut, extinzând perioada supusă prescripţiei.

În final, recurenta a reluat criticile din apel şi argumentele pentru admiterea în totalitate a acţiunii formulate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 23.07.2018, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prin decizia instanţei de recurs pronunţată în ciclul procesual anterior (Decizia nr. 1435 din 17.10.2017), s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 838/A din 08.05.2017 şi s-a trimis cauza spre rejudecare, stabilindu-se în sarcina instanţei de apel obligaţia de reanalizare cu prioritate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate de părţi.

În limitele şi ţinând cont de dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei, verificând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa în speţă a unor cauze de întrerupere. În final, a reţinut că sancţiunea prescripţiei afectează integral acţiunea formulată, neputându-se considera, potrivit susţinerilor recurentei, că a acţionat ultra petita cât timp s-a pronunţat în limita pretenţiilor reclamantului, iar excepţia iniţială a pârâtei privea întreaga perioadă de calcul indicată în acţiunea reclamantului.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest a fost corect stabilit de instanţa de apel, nefiind contestat de altfel de recurent, prin raportare la data retragerii din societate (13.01.2003) şi nu la data rămânerii definitive a deciziei referitoare la debitul principal reprezentând sumele cuvenite reclamantului în urma retragerii din societatea pârâtă (21.12.2010, dată reţinută cu acest titlu de prima instanţă).

Sub aspectul pretinsei cauze de întrerupere invocate de recurent în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine corecta aplicare a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel, care a avut în vedere că formularea acţiunii privitoare la debitul principală nu este de natură a întrerupe termenul de prescripţie referitor la cererea având ca obiect plata drepturilor accesorii, partea având posibilitatea formulării concomitente a ambelor categorii de pretenţii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. 1865, iar, în temeiul art. 312 C. proc. civ. 1865, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei civile nr. 984/2018 din 03 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN