Temporal application and executive force of appellate modification of an arbitral award under collective rights management legislation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost precizată la data de 12.05.2015, reclamanta A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - B., a solicitat următoarele:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 813.278,85 RON, compusă din:

- suma de 778.417,28 RON (remuneraţie 630.010,44 RON + 148.406,84 RON TVA), reprezentând diferenţa până la procentul de 98% din remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu, ce revenea A., începând cu 20 august 2009, conform Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe perioada 1 decembrie 2010 - 28 septembrie 2012;

- suma de 34.861,57 RON (remuneraţie 28.114,17 RON + 6.747,40 RON TVA), reprezentând diferenţa până la procentul de 30% din remuneraţia compensatorie pentru copia privată, începând cu 20 august 2009, conform Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe perioada 1 aprilie 2012 - 28 septembrie 2012;

2. obligarea pârâtei la comunicarea sumelor nete colectate de către B., în calitate de colector conform Deciziei ORDA nr. 335 din 23 decembrie 2010 publicate în Monitorul Oficial nr. 3/03 ianuarie 2011, cu titlu de remuneraţii pentru retransmiterea prin cablu a operelor scrise pe perioada 1 decembrie 2014 - 31 decembrie 2014 şi plata procentului de 98% + TVA din remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu, ce revenea A., începând cu 20 august 2009 conform Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, după deducerea comisionului de colectare cuvenit B. de 10%;

3. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale la zi, aplicată la sumele datorate, ce urmează a fi calculată odată cu executarea debitului restant.

Prin Sentinţa nr. 782 din 9 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor.

Prin Decizia nr. 80 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume: 778.417,29 RON (cu TVA inclus), diferenţă de remuneraţie retransmitere prin cablu calculată pentru perioada 01.12.2010 - 28 septembrie 2012; 34.861,57 RON (cu TVA inclus), diferenţă de remuneraţie copie privată calculată pentru perioada 01.04.2012 - 28 septembrie 2012; 57.553,36 RON dobândă legală aferentă celor două sume calculate de la data introducerii acţiunii până la data de 05 septembrie 2016 şi în continuare până la plata efectivă a debitului principal.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

I. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material din Legea nr. 8/1996, după cum urmează:

1. Instanţa de apel a aplicat sau/şi interpretat eronat art. 1312 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, în ceea ce priveşte caracterele juridice ale hotărârilor arbitrale şi ale deciziilor Curţii de Apel Bucureşti în materia gestiunii colective.

Potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile arbitrale se aplică de la publicarea în Monitorul Oficial şi pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, fiind executorii de drept până la pronunţarea soluţiei de către Curtea de Apel Bucureşti.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general, în termen de 5 zile de la data comunicării.

Prin urmare, decizia Curţii de Apel Bucureşti privind modificarea unei hotărâri arbitrale se va aplica numai pentru viitor, de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, în timp ce hotărârea arbitrală se aplică doar până la publicarea hotărârii curţii de apel.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat în mod greşit apărarea intimatei potrivit căreia procentele stabilite prin decizia Curţii de Apel Bucureşti se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial, cu motivarea că nu este posibilă executarea unei hotărâri apreciate drept greşite în calea de atac.

De asemenea, din analiza regulilor de drept material prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, se observă distincţia crucială între arbitrajul în sens strict (de jurisdicţie alternativă având caracter privat), care se întemeiază pe voinţa părţilor de a sesiza o instanţă privată şi forma specifică de arbitraj din materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, la care părţile sunt obligate să recurgă, prin voinţa legiuitorului. Competenţa generală a arbitrajului în materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe nu îşi are izvorul în acordul părţilor (clauză de arbitraj), ci în lege (Legea nr. 8/1996).

2. Instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că pârâta neagă caracterul de hotărâre judecătorească al Hotărârii arbitrale pronunţate de completul de arbitraj constituit de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), în condiţiile art. 1312 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Hotărârea arbitrală este asimilabilă unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere dispoziţiile art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., text care prevede că hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În considerarea caracterului executoriu de drept al hotărârii arbitrale şi al faptului că aceasta "este un act juridic cu caracter jurisdicţional, care, potrivit art. 363 alin. (3) din C. proc. civ., este asimilată unei hotărâri judecătoreşti în ceea ce priveşte efectele" (conform dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 661/2005), pârâta a efectuat către A. plata remuneraţiilor în procentele stabilite în Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011 cât aceasta şi-a produs efectele aidoma unei hotărâri judecătoreşti, respectiv până la data pronunţării Curţii de Apel Bucureşti în apelul formulat împotriva Hotărârii Arbitrale, respectiv până la data 28 septembrie 2012.

Instanţa de apel a apreciat, însă, în mod greşit, faptul că hotărârea arbitrală ar avea efectele unei hotărâri judecătoreşti care a fost modificată în calea de atac, astfel încât nu este de conceput executarea unei hotărâri apreciate drept greşite în calea de atac.

Din analiza regulilor de drept material prevăzute de art. 1312 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, rezultă că regimul juridic aplicabil căii de atac împotriva hotărârilor arbitrale în materia drepturilor de autor, respectiv apelul, este unul specific, distinct de cel aplicabil apelului de drept comun.

Apelul în materia Legii nr. 8/1996 nu are ca obiect o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti şi, în consecinţă, nu produce efectul suspensiv de executare prevăzut la art. 468 alin. (5) noul C. proc. civ., deoarece, potrivit legii speciale, hotărârea atacată este executorie de drept. De asemenea, hotărârea de apel nu produce efectul devolutiv şi nu este aptă a face, la rândul său, obiectul unui control de legalitate, în calea de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.

Orice modificare a unei metodologii, adusă în calea de atac a apelului, se aplică pentru viitor, de la data publicării hotărârii Curţii de Apel în Monitorul Oficial. Cele stabilite anterior prin hotărârea arbitrală se aplică până la publicarea hotărârii Curţii de Apel.

3. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1312 alin. (8)-(9) din Legea nr. 8/1996, precum şi a celor materiale privind aplicarea în timp a hotărârilor judecătoreşti (actelor dintre părţi) şi a efectelor în timp ale acestora.

În acest sens, pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012, şi-a produs efectele Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011, care atribuie procentele de 75% A. şi 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu şi de 5% A. şi 95% B. din copia privată, iar pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012, şi anume procentele de 98% A. şi 2% B. din dreptul de retransmitere prin cablu şi de 30% A. şi 70% B. din copia privată. Pârâta a efectuat către A. plata remuneraţiilor în concordanţă cu efectele în timp ale fiecărei hotărâri.

4. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi în ceea ce priveşte raportarea la data de 20 august 2009, respectiv art. 13 coroborat cu art. 1231, art. 1232 şi art. 1233 din Legea nr. 8/1996.

Data de 20 august 2009 este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 578 a Deciziei ORDA nr. 98 din 18 august 2009 privind avizarea şi constituirea B.. A. a atacat în instanţă Decizia ORDA nr. 98, iar prin Decizia nr. 515 din data de 2 februarie 2012, ÎCCJ a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 598 din 30 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal.

Rezultă, astfel, că între data de 20 august 2009 şi 2 februarie 2012, timp în care apelul împotriva Hotărârii Arbitrale fusese iniţiat la data de 10 octombrie 2011, constituirea B. ca organism de gestiune colectivă era încă supusă controlului de legalitate al instanţei de judecată.

B. a dobândit personalitate juridică ca asociaţie, în temeiul O.G. nr. 26/2000, la data de 14 iulie 2009 prin încheierea nr. 152 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti. La data înfiinţării B., între aceasta şi A. nu exista niciun act (hotărâre arbitrală, hotărâre judecătorească, protocol/metodologie etc.) care să stabilească procentele cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă.

Data înfiinţării ca asociaţie (14 iulie 2009) sau cea a publicării în Monitorul Oficial a deciziei de avizare ca organism de gestiune colectivă (20 august 2009) au relevanţă numai în ceea ce priveşte naşterea dreptului pârâtei de a solicita negocierea, încasarea şi repartizarea remuneraţiilor pentru drepturile patrimoniale ale autorilor de opere scrise pe care îi reprezintă.

Până la acea dată, A. era singurul organism de gestiune colectivă din domeniul autorilor de opere scrise, prin urmare remuneraţiile erau colectate şi repartizate de această în proporţie de 100%.

Dreptul B. de a colecta şi repartiza remuneraţiile atât propriilor membrii cât şi beneficiarului A. s-a născut abia de la data de 3 ianuarie 2011, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei ORDA de desemnare a B. drept colector. De la această dată se poate vorbi despre o materializare concretă pecuniară a drepturilor patrimoniale de autor.

Nici între data de 3 ianuarie 2011 şi 30 august 2011 procentele sau remuneraţiile dintre părţi nu erau stabilite sub nicio formă, ceea ce nu putea conduce la obligarea B. la plata de remuneraţii către A. raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Elementul constitutiv de drepturi şi obligaţii între cele două părţi s-a concretizat de la momentul pronunţării/publicării Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, aceasta fiind actul prin care au fost stabilite pentru prima dată procentele de repartizare a remuneraţiilor din cablu şi copie privată dintre părţi, astfel încât pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012 trebuia aplicată Hotărârea Arbitrală, respectiv procentele de 75% A. şi 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu şi de 5% A. şi 95% B. din copia privată, iar pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012 trebuia aplicată Decizia nr. 136A.

5. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi în ceea ce priveşte nesocotirea principiului neretroactivităţii actelor juridice.

Nesocotirea principiului neretroactivităţii actelor juridice aduce atingere principiului securităţii actelor juridice, deoarece decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 136A nu a anulat, ci doar a modificat hotărârea arbitrală. Eventuala anulare ar fi anulat şi repartiţiile efectuate de B. conform perioadei cât Hotărârea Arbitrală din 30 august 2011 a fost în vigoare, în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Or, modificarea hotărârii arbitrale nu a împiedicat producerea efectelor acesteia, concretizate prin plata remuneraţiilor conform procentelor stabilite în hotărârea arbitrală.

6. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind repartiţiile efectuate de B. conform dispoziţiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, coroborate cu art. 124, art. 1383 şi art. 140 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ.

Având în vedere dispoziţiile de drept material din Legea nr. 8/1996 conform cărora hotărârile arbitrale produc efecte, sunt executorii şi, pe cale de consecinţă, trebuie executate de bună voie sau puse în executare silită de îndată, chiar dacă ulterior sunt atacate în instanţă, efectele acestora producându-se până la data pronunţării unei hotărâri de către Curtea de Apel Bucureşti, B. a procedat corect şi legal efectuând repartiţia şi plata remuneraţiilor cu respectarea întocmai a dispoziţiilor Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, respectiv conform procentelor stabilite prin aceasta.

Totodată, având în vedere efectul constitutiv de drepturi al deciziei Curţii de Apel, care produce efecte numai pentru viitor, B. nu avea altă posibilitate legală de a acţiona decât aceea de a respecta dispoziţiile Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011 până la pronunţarea Curţii de Apel. Dacă B. nu ar fi respectat dispoziţiile acestei hotărâri, nu ar fi avut temei pentru efectuarea repartiţiei remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise, membri deopotrivă ai B. şi A..

În cazul în care B. nu ar fi îndeplinit această obligaţie de repartiţie în termenii prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, ar fi putut intra sub incidenţa art. 140 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, putând fi acuzată de săvârşirea unei infracţiuni sau a art. 138 din aceeaşi lege, care prevăd acordarea unui termen organismului de gestiune colectivă de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

De asemenea, s-ar fi nesocotit şi dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 8/1996 conform cărora obiectul de activitate principal al unui organism de gestiune colectivă este acela de a colecta şi repartiza drepturile a căror gestiune le este încredinţată de către titulari.

II. Prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, decizia recurată lipseşte de efecte juridice procedura obligatorie impusă organismelor de gestiune colectivă prin Legea nr. 8/1996 privind stabilirea pretenţiilor ce le revin, respectiv procedura arbitrajului, precum şi însuşi efectul executoriu al hotărârii arbitrale (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Intenţia legiuitorului prin reglementarea procedurii obligatorii a arbitrajului a fost aceea de a reglementa, cu celeritate, situaţii juridice dintre părţi, care ulterior să producă efecte juridice, respectiv repartizarea remuneraţiilor colectate, conform efectelor executorii ale hotărârilor arbitrale şi în procentele stabilite în acestea.

III. Proba cu expertiza contabilă a fost în mod greşit încuviinţată apelantei A. direct în apel, fără ca proba să fi fost solicitată în faţa primei instanţe (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel cum pârâta a arătat în concluziile scrise depuse cu privire la cererea de încuviinţare a probei cu expertiza contabilă solicitată de apelanta A., proba nu era pertinentă, concludentă şi utilă, întrucât existenţa unei diferenţe de bani pe care reclamanta o pretinde fi practic rezultatul interpretării şi aplicării efectelor Deciziei CAB nr. 136A în sensul dorit de reclamantă. Or, nu poate face obiectul unei expertize judiciare sau extrajudiciare interpretarea şi aplicarea unor norme juridice, unor acte normative sau a unor hotărâri judecătoreşti. Numai instanţa de judecată este singura competentă să interpreteze modul în care se aplică legea, lato sensu, deci şi deciziile Curţii de Apel Bucureşti în materia Legii nr. 8/1996.

IV. Decizia recurată nu cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. privind conţinutul hotărârilor (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În mod constant, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezlegă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia în determinarea situaţiei de fapt.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Or, instanţa de apel din cauză nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât decizia pronunţată nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În aplicarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuia să arate concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt reţinută şi să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente. În cauză, instanţa nu numai că nu a reţinut, dar nici nu a înlăturat susţinerile părţilor, nu a explicat raţionamentul juridic adoptat în baza celor invocate şi susţinute, astfel încât nu reiese din considerentele hotărârii pronunţate o conformitate a acestora cu standardele normelor legale incidente, fapt care, în realitate, constituie o lipsă a motivării.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23 martie 2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - B., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (pct. IV în numerotarea recurentei) va fi analizat cu prioritate faţă de motivele desprinse din pct. 8 al aceleiaşi norme, întrucât doar în situaţia în care decizia a fost motivată în mod corespunzător este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs, inclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii, în raport de criticile formulate.

Astfel, recurenta a susţinut că decizia recurată nu este motivată în conformitate cu standardele normelor legale incidente, respectiv cele impuse de art. 425 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor, nu a explicat raţionamentul juridic adoptat în baza celor invocate şi susţinute, cu consecinţa lipsirii părţii de garanţiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Trebuie reamintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat, totuşi, în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), iar obligaţia pe care o impune art. 6 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

În acest context, se constată că prin decizia recurată au fost identificate chestiunile esenţiale invocate prin motivele de apel, vizând efectele hotărârii arbitrale pronunţate în procedura prevăzută de art. 131 - 1314 din Legea nr. 8/1996, precum şi efectele deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Bucureşti, în considerarea cărora s-a admis apelul, cu consecinţa evocării fondului, pe baza probelor administrate.

Argumentele din motivarea recursului se referă, în principal, tocmai la aceste chestiuni de drept, precum şi la propriile apărări în faţa instanţei de apel, înlăturate de către instanţa de apel, după cum se va arăta în analiza criticilor referitoare la modul de aplicare a legii.

Astfel, Înalta Curte constată că dreptul părţilor la un proces echitabil a fost respectat şi este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa ierarhic superioară, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că anumite argumente ale părţii sunt lipsite de pertinenţă pentru dezlegarea pricinii, examinând, în acelaşi timp, aspectele relevante pe care le presupunea soluţionarea apelului.

Drept urmare, critica referitoare la modul de motivare a deciziei recurate va fi respinsă.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în primul rând, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în ceea ce priveşte efectele Hotărârii arbitrale din data de 30 august 2011 şi ale Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost schimbată în parte acea hotărâre arbitrală.

În al doilea rând, s-a susţinut aplicarea greşită a legii în privinţa probei cu expertiză contabilă încuviinţate reclamantei A. în etapa apelului.

În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, motivele de recurs, astfel cum au fost ordonate şi numerotate de către parte (pct. I şi II din cererea de recurs) cuprind critici comune, ce vizează, în esenţă, întinderea în timp a efectelor hotărârii arbitrale şi caracterul executoriu al acesteia, precum şi întinderea în timp a efectelor deciziei de apel.

Contrar celor susţinute de recurenta - pârâtă, decizia de apel nu nesocoteşte caracterele juridice ale hotărârilor arbitrale şi ale deciziilor Curţii de Apel Bucureşti în materia gestiunii colective, desprinse din prevederile Legii nr. 8/1996, iar procedura arbitrală nu este lipsită de efecte juridice (pct. I.1 şi pct. II din recurs), nu ignoră efectele în timp ale acestor acte jurisdicţionale, inclusiv din perspectiva principiului neretroactivităţii (pct. I.3 şi I.5), nici caracterul executoriu de drept al hotărârii arbitrale (pct. I.6).

De asemenea, constatarea în discuţie nu relevă o înţelegere greşită a apărărilor pârâtei privind caracterul de hotărâre judecătorească al hotărârii arbitrale (pct. I.2) şi nici aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte raportarea la data de 20 august 2009 (pct. I.4 din motivarea recursului).

Înalta Curte observă că toate criticile recurentei-pârâte au ca finalitate validarea propriului raţionament juridic conceput în aplicarea legii la raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care analiza argumentelor dezvoltate în cererea de recurs trebuie să reflecte o înţelegere corectă a susţinerilor părţii.

Astfel, în cuprinsul fiecărui motiv de recurs de la pct. I şi II, este inserată următoarea concluzie a pârâtei B. (ce coincide cu cea reţinută de prima instanţă din cauză):

- pentru perioada 30 august 2011 - 28 septembrie 2012, trebuia aplicată Hotărârea Arbitrală din data de 30 august 2011, respectiv procentele de 75% A. şi 25% B. din dreptul de retransmitere prin cablu şi de 5% A. şi 95% B. din copia privată;

- pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, trebuia aplicată Decizia nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv procentele de 98% A. şi 2% B. din dreptul de retransmitere prin cablu şi de 30% A. şi 70% B. din copia privată.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte constată că apărările pârâtei formulate pe parcursul judecăţii în cauză şi reiterate în prezentul recurs tind, de fapt, la cenzurarea chiar a conţinutului Deciziei nr. 136A din 28 septembrie 2012.

Or, această finalitate este inadmisibilă, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucru judecat şi obligatorie între părţi, pe ale cărei dispoziţii se fundamentează pretenţiile de plată formulate de A. prin cererea de chemare în judecată.

În cuprinsul Deciziei nr. 136/2012 a Curţii de Apel Bucureşti este determinat în mod neechivoc momentul de început al perioadei pentru care proporţiile stabilite de instanţă - diferite de cele ale completului de arbitri - revin celor două organisme de gestiune colectivă, părţi în procedura arbitrajului, B. şi A..

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 136A din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, s-a dispus schimbarea în parte a Hotărârii Arbitrale din 30 august 2011, în sensul că: au fost stabilite proporţiile de 70% în favoarea B. şi 30% în favoarea A., din remuneraţia ce revenea A. pentru copie privată în domeniul operei scrise, începând cu 20 august 2009; au fost stabilite proporţiile de 2% în favoarea B. şi 98% în favoarea A., din remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu, ce revenea A., începând cu 20 august 2009; A. a fost obligată la plata către B. a remuneraţiilor încasate pentru perioada 20 august 2009 - 2010.

Prin hotărârea judecătorească menţionată s-a stabilit chiar data de la care remuneraţiile încasate de la utilizatori şi cuvenite titularilor de drepturi revin celor două organisme de gestiune colectivă (părţi în arbitraj) în proporţiile arătate în decizie şi de la care are loc desocotirea între acestea, respectiv data de 20 august 2009.

În considerente s-a arătat fără echivoc, în privinţa remuneraţiei pentru retransmiterea prin cablu:

"Aşadar, văzând poziţiile părţilor şi înscrisurile din cauză, Curtea, reţinând că B. nu a făcut dovada procentului pretins (art. 1169 C. civ.), va stabili, între cele două părţi, începând cu 20 august 2009, ponderea de 2% în favoarea B., recunoscută de A., şi restul de 98% în favoarea A., din remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de autor de operă scrisă pentru retransmitere prin cablu". De asemenea, în finalul motivării, s-a arătat, cu privire la copia privată:

"Aşadar, văzând poziţiile părţilor şi înscrisurile din cauză, Curtea va stabili, începând cu 20 august 2009, proporţiile de 70% în favoarea B. şi 30% în favoarea A., din remuneraţia ce revenea A. pentru copie privată în domeniul operei scrise, anterior înfiinţării B.".

De altfel, hotărârea arbitrală a fost schimbată prin decizia de apel şi în privinţa acestei date, nu numai sub aspectul proporţiilor. Instanţa de apel a apreciat că B. nu poate solicita în arbitraj restituirea de către A. a remuneraţiilor încasate pentru perioada 2007 - 20 august 2009, iar completul de arbitri a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acestei solicitări.

Aşadar, prin Decizia nr. 136/2012 s-a statuat că proporţiile de 70% şi 30% pentru copia privată, respectiv de 2% şi 98% pentru retransmiterea prin cablu, trebuie delimitate între părţile din arbitraj cu începere de la data de 20 august 2009, şi nu din anul 2007, astfel cum se stabilise prin hotărârea arbitrală.

Susţinerile din prezenta cauză ale pârâtei B., inclusiv din motivarea recursului, contrazic dispoziţiile Deciziei nr. 136/2012, din moment ce partea susţine că proporţiile stabilite prin acea decizie ar trebui respectate abia cu începere de la data de 28 septembrie 2012, când a fost pronunţată Decizia nr. 136, şi nu de la data de 20 august 2009.

Or, Decizia nr. 136/2012 nu poate fi cenzurată în cauza de faţă, deoarece s-ar încălca în mod inacceptabil puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Astfel, nu poate fi cenzurată data de 20 august 2009, pe motiv că dreptul pârâtei B. de a colecta şi repartiza remuneraţii, ca urmare a desemnării sale în acest sens prin decizia ORDA, s-ar fi născut abia la data de 3 ianuarie 2011, iar obligaţia sa de plată către A. s-ar fi născut abia la data de 30 august 2011, după cum se susţine la pct. I.4 din motivarea recursului.

Momentul naşterii dreptului B. de a colecta şi repartiza remuneraţii reprezintă chestiunea ce interesa obiectul arbitrajului, anume împărţirea remuneraţiilor între organismele de gestiune colectivă şi plata efectivă, iar instanţa de apel a apreciat că remuneraţiile revin şi B. de la data înfiinţării sale pentru opera scrisă ştiinţifică. Statuările din Decizia nr. 136/2012 pe acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se ca atare în prezenta cauză, fără a putea fi reevaluate şi contrazise în cercetarea raportului juridic dedus judecăţii.

Nu pot fi primite nici susţinerile din recurs privind aplicarea greşită a prevederilor art. 1312 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 8/1996, precum şi a normelor de drept material referitoare la efectele în timp ale actelor jurisdicţionale, totodată, nesocotirea principiului neretroactivităţii şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice (pct. I.3 şi I.5 din cererea de recurs).

Potrivit art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, "În termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii arbitrale, părţile pot face apel împotriva acesteia la instanţa Curţii de Apel Bucureşti, care se va pronunţa asupra cauzei în complet civil. Hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor. Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi irevocabilă, se comunică Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general, emisă în termen de 5 zile de la data comunicării."

Este de precizat că recurenta, deşi face referire la această normă, a susţinut că Decizia nr. 136/2012, pronunţată în apelul exercitat împotriva hotărârii arbitrale din data de 30 august 2011, îşi produce efectele chiar de la data pronunţării, din moment ce a arătat că decizia trebuia aplicată pentru perioada ulterioară datei de 28 septembrie 2012, dar, pe de altă parte, la pct. I.2 din motivele de recurs, s-a indicat că, în aplicarea art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, orice modificare a unei metodologii (conţinute într-o hotărâre arbitrală) adusă în calea de atac a apelului se aplică pentru viitor, de la data publicării hotărârii Curţii de Apel în Monitorul Oficial (în speţă, la 17 aprilie 2013).

Aceste susţineri nu sunt contradictorii, deoarece, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, efectele sale se produc între părţi chiar de la data pronunţării, în timp ce data publicării în Monitorul Oficial interesează efectul de opozabilitate faţă de terţi pe care îl produce orice metodologie ce conţine drepturile patrimoniale cuvenite titularilor şi datorate de utilizatori. Conform art. 1312 alin. (8) din lege, metodologiile publicate în Monitorul Oficial sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, aşadar, şi celor care nu au participat la negocierea metodologiei. Pentru identitate de raţiune, modificarea metodologiei în apelul exercitat împotriva hotărârii arbitrale are acelaşi efect, de la data publicării hotărârii judecătoreşti.

Susţinerile recurentei pe acest aspect nu sunt, însă, relevante pentru evaluarea apărărilor formulate în cauză, cât timp finalitatea acestora rezidă în înlăturarea, pentru perioada anterioară datei de 28 septembrie 2012, a dezlegărilor din Decizia nr. 136/2012.

Stabilirea anumitor proporţii în care se împart cele două categorii de remuneraţii între A. şi B., precum şi plata efectivă, au făcut obiectul procedurii arbitrajului, astfel încât data de 20 august 2009 interesează chiar fondul raporturilor juridice dintre părţi, supus dezlegării în procedura arbitrajului şi tranşat în mod irevocabil prin decizia de apel.

Or, nu se poate face confuzie între momentul naşterii drepturilor şi obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridic dintre părţi şi momentul de la care îşi produce efectele între părţi hotărârea judecătorească irevocabilă. Decizia de apel prevăzută de art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 are putere executorie doar de la data pronunţării, însă trebuie executată întocmai, potrivit dispoziţiilor sale obligatorii pentru părţi şi intrate în puterea lucrului judecat. Nu se pune, astfel, problema retroactivităţii hotărârii judecătoreşti, ci a executării hotărârii ce statuează asupra fixării în timp a unei date relevante pentru raportul juridic dedus judecăţii, dată de la care se nasc drepturile şi curg obligaţiile părţilor.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine nici vreo nerespectare a efectelor hotărârii arbitrale, hotărâre care, potrivit art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor.

Acest text nu poate fi interpretat în sensul că, în ipoteza modificării în apel a hotărârii arbitrale ce conţine o metodologie, caracterul executoriu al hotărârii arbitrale ar împiedica executarea întocmai a obligaţiilor stabilite prin decizia de apel de modificare a metodologiei, inclusiv pentru perioada de timp prevăzută în acea decizie.

Este cert că hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare independent de declararea şi soluţionarea apelului împotriva sa, intrând în categoria titlurilor executorii enumerate în art. 632 C. proc. civ., care prevede "Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare." Acest text trebuie corelat şi cu art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Odată ce este modificată, însă, prin decizia curţii de apel, în limitele modificării încetează efectele hotărârii arbitrale, iar decizia de apel constituie titlul executoriu, impunându-se a fi executată ca atare.

În măsura în care s-a procedat în mod efectiv la executarea hotărârii arbitrale, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 3791 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept." Nu poate fi vorba, aşadar, nici despre încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, din moment ce este desfiinţat titlul executoriu.

Urmează a fi respinse, în consecinţă, susţinerile de la pct. I.3 şi I.5 din memoriul de recurs, dar şi cele de la pct. I.6 din recurs, vizând caracterul executoriu al hotărârii arbitrale. Totodată, va fi înlăturată şi susţinerea referitoare la înţelegerea greşită a apărărilor pârâtei privind caracterul de hotărâre judecătorească al hotărârii arbitrale (pct. I.2), în condiţiile în care, deşi face referire la dispoziţiile art. 363 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., recurenta urmăreşte prin susţinerile sale neaplicarea întocmai a Deciziei nr. 136/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, după cum s-a arătat anterior.

Argumentele recurentei privind lipsirea de efecte juridice a procedurii arbitrale sunt aceleaşi cu cele privind efectele hotărârii arbitrale şi ale hotărârii judecătoreşti de modificare a acesteia, ce au fost înlăturate prin considerentele deja expuse în prezenta decizie, astfel încât vor fi înlăturate şi susţinerile de la pct. I.1 şi pct. II din recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând proba cu expertiză contabilă încuviinţată reclamantei A. în etapa apelului (pct. III în numerotarea din memoriul de recurs), Înalta Curte constată că nu este fondat.

Contrar susţinerilor recurentei, obiectivul expertizei contabile încuviinţate nu a fost acela al interpretării şi aplicării de către expertul desemnat a unor norme juridice, acte normative sau a unor hotărâri judecătoreşti, ci al calculării sumelor de bani pretins datorate de către pârâtă în circumstanţele invocate de către reclamantă. Constatările expertului urmau a fi valorificate în măsura în care instanţa de judecată ar fi validat pretenţiile reclamantei, astfel încât atribuţiile expertului nu interferează cu prerogativa interpretării şi aplicării legii, ce revine exclusiv instanţei de judecată.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins ca atare, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimata-reclamantă A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, în cuantum de 9424,32 RON faţă de cererea recurentei-pârâte de reducere a cuantumului acestora, Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei să reducă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, "atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

După cum s-a arătat anterior, motivele de recurs au ridicat, în esenţă, problema efectelor hotărârilor pronunţate în materia Legii nr. 8/1996, context în care se apreciază că interesează doar gradul de complexitate a cauzei aflate în recurs, nu şi valoarea obiectului pricinii. Or, faţă de complexitatea problemei de drept invocate de către recurentă, suma de bani solicitată este vădit disproporţionată, ţinând seama şi de împrejurarea că însumează onorariul celor doi avocaţi ce au reprezentat interesele intimatei-reclamante în recurs.

În aceste condiţii, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - B. împotriva Deciziei nr. 80 din 3 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - B. la plata către intimata-reclamantă A. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CL